Recurs formulat în vederea recunoaştereii unui drept de superficie în favoarea recurentului-pârât. Recurs nefondat

15 mart. 2023
Vizualizari: 774
  • Constituţia României: art. 21 alin. (3)
  • Constituţia României: art. 44
  • NCC: art. 149
  • NCC: art. 150
  • NCC: art. 1560
  • NCC: art. 555
  • NCC: art. 693
  • NCC: art. 795-799
  • NCPC: art. 10 alin. (1)
  • NCPC: art. 13
  • NCPC: art. 194 lit. e)
  • NCPC: art. 22 alin. (2)
  • NCPC: art. 24 alin. (1)
  • NCPC: art. 249
  • NCPC: art. 254
  • NCPC: art. 470 alin. (1) lit. d)
  • NCPC: art. 478 alin. (1)
  • NCPC: art. 479 alin. (2)
  • NCPC: art. 482
  • NCPC: art. 488 pct. 8
  • NCPC: art. 494
  • NCPC: art. 496
  • NCPC: art. 693 alin. (2)
  • O.U.G. nr. 80/2013: art. 33 alin. (2)
  • O.U.G. nr. 80/2013: art. 39
  • VCC: art. 2497
  • VCC: art. 974

Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâții E., F. și G., s-a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța: 1. să dispună rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanții de rând 1, A. și B., cu pârâtul de rând 1, E., la data de 20.08.2007, certificat sub nr. x/20.08.2007 de avocat H., privitor la apartamentul nr. x situat în Cluj-Napoca, ce face parte din corpul de clădire edificat pe terenul înscris în CF Cluj-Napoca nr. x (CF vechi x), nr. top. x și y, în baza autorizației de construire nr. x/22.11.2005, urmând să fie obligat pârâtul E. la restituirea sumei de 62.500 euro achitate în temeiul antecontractului de vânzare-cumpărare menționat; 2. să oblige pârâtul de rând 1, E., la plata către reclamanții de rând 1, A. și B., a sumei de 120.000 euro cu titlu de daune interese; 3. să constate rezoluțiunea de drept a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare încheiate de reclamanții de rând 2, C. și D., cu pârâtul de rând 1, E., la data de 11.10.2007, autentificată sub nr. x/11.10.2007 de notarul public I. din Cluj-Napoca, privitoare la apartamentul nr. x situat în Cluj-Napoca, ce face parte din corpul de clădire edificat pe terenul înscris în CF Cluj-Napoca nr. x (CF vechi x), nr. top. x și y, în baza autorizației de construire nr. x/22.11.2005, în temeiul pactului comisoriu expres de gradul IV stipulat în promisiunea de vânzare-cumpărare, și să oblige pârâtul E. la restituirea sumei de 65.000 euro achitate în temeiul acestei promisiuni; 4. să oblige pârâtul de rând 1, E., la plata către reclamanții de rând 2, C. și D., a sumei de 130.000 euro cu titlu de daune interese; 5. să dispună instituirea unui drept de retenție asupra apartamentului nr. x cu locul de parcare aferent în favoarea reclamanților de rând 1, A. și B., și, respectiv, asupra apartamentului nr. x cu locul de parcare aferent în favoarea reclamanților de rând 2, C. și D., ambele apartamente fiind situate în Cluj-Napoca, și făcând parte din corpul de clădire edificat pe terenul înscris în CF Cluj-Napoca nr. x (CF vechi x), nr. top. x și y, până la plata integrală a debitului în sumă 182.500 euro, și respectiv, de 195.000 euro; 6. în principal, să oblige pârâții de rând 2, F. și G., să achite pârâtului de rând 1, E., suma de 100.000 euro, cu titlu de despăgubire prevăzută de art. 494 din vechiul C. civ., ca urmare a dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune asupra apartamentului nr. x situat în Cluj-Napoca, ce face parte din corpul de clădire edificat pe terenul înscris în CF Cluj-Napoca nr. x (CF vechi x), nr. top. x și y, și, respectiv suma de 100.000 euro, cu același titlu, ca urmare a dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune asupra apartamentului nr. x situat la aceeași adresă; 7. în subsidiar, să constate dreptul de superficie al pârâtului de rând 1, E., asupra terenului înscris în CF Cluj-Napoca nr. x (CF vechi x), nr. top x, în suprafață de 1.300 mp, proprietatea pârâților de rând 2, F. și G., pentru apartamentele nr. x și nr. 2, cu locurile de parcare aferente, situate în Cluj-Napoca, ce fac parte din corpul de clădire edificat pe terenul înscris în CF Cluj-Napoca nr. x (CF vechi x), nr. top. x și y, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de acest proces.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 326 din 10 februarie 2022)


 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Cu privire la recursul incident declarat de recurenții-pârâți F. și G. împotriva deciziei civile nr. 165/A/2021 din 17 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, Înalta Curte reține că, potrivit rezoluției din 28 octombrie 2021, a fost stabilită o taxă judiciară de timbru pentru judecarea acestei căi de atac în cuantum de 4.662,5 RON, în temeiul art. 24 alin. (2) coroborat cu art. 3 lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013 pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., calculată la valoarea creanței pentru care a fost instituit dreptul de retenție – 572.004 RON, echivalentul a 120.000 euro la cursul de 4,7667 RON/euro de la data introducerii cererii de chemare în judecată, și de 100 RON, conform art. 24 alin. (1) C. proc. civ., pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., în total suma de 4.762,5 RON, sub sancțiunea anulării cererii de recurs, ca netimbrată.

Recurenții-pârâți au fost citați cu această mențiune astfel cum rezultă din dovezile de îndeplinire a procedurii de citare aflate la dosarul de recurs.

De asemenea, acestora li s-a adus la cunoștință faptul că, potrivit art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013, împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru pot face cerere de reexaminare, la aceeași instanță, în termen de 3 zile de la comunicarea taxei datorate, iar că, în temeiul art. 33 alin. (2) din același act normativ, au posibilitatea de a formula, în condițiile legii, cerere de acordare a facilităților la plata taxei judiciare de timbru, în termen de 5 zile de la primirea comunicării.

Deși legali citați pentru termenul de judecată din 10 februarie 2022, recurenții-pârâți nu s-au conformat dispozițiilor instanței de recurs, în sensul că nu au făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 4.762,5 RON. Aceștia nu au contestat valoarea taxei judiciare de timbru datorate și nici nu au formulat cerere de ajutor public judiciar în condițiile legii.

Analizând cu prioritate excepția netimbrării recursului incident, datorită caracterului său peremptoriu, Înalta Curte reține că prezenta cale de atac a fost depusă la dosarul de recurs la data de 21 octombrie 2021 fără să se anexeze chitanța care să ateste plata taxei judiciare de timbru datorate pentru recurs.

Conform art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, taxele de timbru se plătesc anticipat. Totodată, potrivit dispozițiilor art. 32 alin. (1) din același act normativ, taxele judiciare de timbru se plătesc atât pentru judecata în primă instanță, cât și pentru exercitarea căilor de atac, în condițiile prevăzute de lege.

În aceste condiții, față de dispozițiile citate, Înalta Curte va anula, ca netimbrat, recursul incident declarat de pârâții F. și G. împotriva deciziei civile nr. 165/A/2021 din 17 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

În raport de soluția adoptată, Înalta Curte constată că nu se mai impune analiza excepției nulității recursului incident, invocată prin întâmpinare de recurenții-reclamanți A. și B. și de recurentul-pârât E..

Asupra excepțiilor de nulitate a recursurilor declarate de aceste din urmă părți, astfel cum au fost argumentate de recurenții-pârâți F. și G. prin întâmpinările depuse la dosar, cu referire doar la unele aspecte și temeiuri de drept invocate, Înalta Curte apreciază că nu pot fi cercetate distinct de căile de atac exercitate, întrucât recursurile cuprind și motive încadrabile în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar sancțiunea prevăzută de art. 489 din același act normativ se aplică doar în situația în care niciuna dintre critici nu se subsumează cazurilor de casare instituite de pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește recursul formulat de către recurenții-reclamanți A. și B., Înalta Curte reține, analizând cererea de recurs în ansamblul său, că motivele dezvoltate se subsumează, în măsura în care nu vizează situația de fapt dedusă judecății, dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., care prevăd casarea când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Înalta Curte constată, cu titlu prealabil, astfel cum s-a statuat în primă instanță, că, în fapt, la data de 20.08.2007, s-a încheiat între reclamanții A. și B., în calitate de promitenți cumpărători, și pârâtul E., în calitate de promitent vânzător, antecontractul de vânzare-cumpărare nr. x/20.08.2007. Obiectul contractului l-a reprezentat apartamentul nr. x ce se va construi în baza autorizației de construire nr. x/22.11.2005, pe terenul proprietatea promitentului vânzător din Cluj-Napoca, prețul de vânzare-cumpărare fiind stabilit de comun acord de părțile contractante la suma de 86.000 euro.

Ulterior încheierii convenției, s-a observat că construcția edificată de pârâtul E. pe terenul de mai sus nu a respectat autorizația de construire, aspect reținut în sentința civilă nr. 4163/2011 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. x/2007, motiv pentru care nu s-a putut realiza recepția lucrărilor și construcția nu a putut fi înscrisă în cartea funciară. Mai mult, pârâtul E. a fost executat silit și a pierdut dreptul de proprietate asupra terenului, acesta fiind dobândit de către pârâtul F., prin actul de adjudecare întocmit la data de 3.09.2012 în dosarul de executare nr. 353/2011.

Întrucât s-a considerat că E., în calitate de promitent vânzător, nu și-a îndeplinit obligația de a încheia cu reclamanții contract autentic de vânzare-cumpărare până în prezent și se află în imposibilitate de a încheia un astfel de act, din culpa sa, cât timp construcția nu poate fi intabulată, întrucât acest pârât nu a respectat autorizația de construire și în plus nu mai este proprietar asupra terenului, instanța de fond a dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanții A. și B. cu pârâtul E., la data de 20.08.2007, certificat sub nr. x/20.08.2007 de avocat H., privitor la apartamentul nr. x situat în Cluj-Napoca, ce face parte din corpul de clădire edificat în baza autorizației de construire nr. x/22.11.2005, pe terenul înscris în CF Cluj-Napoca nr. x Cluj-Napoca, nr. top. x.

Ca urmare a admiterii petitului constând în rezoluțiunea antecontractului încheiat între reclamanți și pârâtul E., reclamanții au solicitat atât restituirea sumei achitate de 62.500 euro, ca efect al repunerii părților în situația anterioară, cât și daune interese în sumă de 120.000 euro, în temeiul clauzei penale din art. IV alin. ultim din antecontract, cerere care a fost admisă doar în ceea ce privește obligarea acestui pârât la daune interese.

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

De asemenea, constatând că apartamentul nr. x a fost predat de către pârâtul E. reclamanților J., aspect ce nu a fost negat în cauză, și că pârâtul le datorează acestora suma de 120.000 euro, instanța de fond a admis cererea reclamanților de instituire a unui drept de retenție asupra apartamentului, până la plata sumei de 120.000 euro, reținând că dreptul de retenție nu presupune folosința efectivă a apartamentului, care în prezent este împiedicată de lipsa apei, astfel cum rezultă din decizia civilă nr. 1848/A/2018, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2018, ci doar posibilitatea reclamanților de a nu preda apartamentul către pârâtul E. ca urmare a rezoluțiunii antecontractului, până la plata sumei de 120.000 euro.

Pârâtul F. s-a opus cererii reclamanților J. de instituire a unui drept de retenție, susținând că a devenit proprietar atât asupra terenului, cât și asupra construcției, prin actul de adjudecare. Instanța de fond a observat că acest aspect este contrazis prin încheierea civilă nr. 3578/2017 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. x/2016, definitivă, în care s-a arătat că bunul cumpărat la licitație a fost terenul, conform mențiunilor procesului-verbal de licitație imobiliară pe baza căruia a fost întocmit actul de adjudecare și având în vedere că evaluarea a vizat doar terenul, astfel încât F. se poate prevala de actul de adjudecare întocmit la data de 03.09.2012 doar pentru a justifica dreptul de proprietate pe care-l deține asupra terenului, nu și asupra construcțiilor.

În ceea ce privește petitul 6, având ca obiect obligarea pârâților F. și G. să achite pârâtului E. suma de 100.000 euro cu titlu de despăgubire prevăzută de art. 494 din vechiul C. civ., instanța a admis excepția prescripției la termenul de judecată din data de 10.07.2020.

Prin petitul nr. 7, reclamanții J. au solicitat, pe calea acțiunii oblice, să se constate dreptul de superficie al pârâtului E. asupra terenului înscris în CF nr. x, nr. top. x, proprietatea pârâților K., pentru apartamentul nr. x.

Instanța de fond a constatat că, în urma rezoluțiunii antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanții J. cu pârâtul E., reclamanții nu mai au calitatea de creditori ai acestui pârât în privința obligației de transferare a dreptului de proprietate asupra apartamentului, deci nu mai pot formula cereri pe cale oblică în numele lui cu privire la apartamentul nr. x. De asemenea, analizând prevederile art. 693 alin. (2) din noul C. civ., a considerat că nu sunt întrunite cerințele textului de lege și nu este incidentă nici situația reglementată de art. 693 alin. (4) din același act normativ, referitoare la ipoteza în care s-a construit pe terenul altuia, întrucât, la momentul edificării construcției, pârâtul E. era proprietar asupra terenului.

Față de aceste considerente de fapt și de drept, prima instanță a respins petitul nr. 7, ca nefondat, soluția fiind menținută de instanța de apel.

Prin cererea de recurs formulată de reclamanții J. se critică decizia recurată din perspectiva modului de soluționare a capătului 7 al cererii de chemare în judecată, solicitându-se constatarea dreptului de superficie al pârâtului E. asupra terenului înscris în CF Cluj-Napoca nr. x (CF vechi x), nr. top x, proprietatea pârâților F. și G., pentru apartamentele nr. x și nr. 2, cu locurile de parcare aferente, ce fac parte din corpul de clădire edificat pe terenul menționat.

În cauză, recurenții-reclamanți au invocat încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1560 și art. 693 din noul C. civ., întrucât în mod eronat s-a apreciat că aceștia nu au posibilitatea de a formula cereri pe cale oblică în numele recurentului-pârât E. cu privire la apartamentul nr. x, deși raportul juridic dintre aceste părți subzistă în virtutea obligației recurentului-pârât E. de plată către recurenții-reclamanți a sumei de 120.000 euro, cu titlu de daune interese, și în temeiul dreptului de retenție instituit de prima instanță și validat de instanța de apel. Faptul că nu mai au calitatea de creditori ai pârâtului E. în privința obligației de transferare a dreptului de proprietate asupra apartamentului nu prezintă relevanță juridică relativ la îndeplinirea condițiilor de formulare a unei acțiuni oblice.

Critica nu se susține.

În examinarea motivului de recurs fundamentat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține, pornind de la dispozițiile invocate de reclamanții J., că, potrivit art. 1560 alin. (1) C. civ., „Creditorul a cărui creanță este certă și exigibilă poate să exercite drepturile și acțiunile debitorului atunci când acesta, în prejudiciul creditorului, refuză sau neglijează să le exercite”.

Din norma citată rezultă că, creditorul poate exercita, pe calea unei acțiuni oblice, drepturile și acțiunile debitorului său atunci când acesta refuză sau neglijează să le exercite în prejudiciul creditorului. Totodată, reiese că, pentru exercitarea acțiunii oblice se impune ca creditorul să facă dovada unui interes serios și legitim, acesta existând atunci când, prin inactivitatea sa, debitorul se află în situația de a-l prejudicia pe creditor.

Legiuitorul califică această acțiune în mod expres, conform art. 1558 C. civ., ca fiind o măsură de conservare a garanției comune a creditorilor, ce are ca efect prezervarea activului patrimonial al debitorului și sporirea indirectă a șanselor creditorului de a-l executa.

Această calificare nu vine însă să contrazică concluzia ce reiese din definiția dată acțiunii oblice, în sensul că pe această cale pot fi exercitate numai drepturile existente efectiv în patrimoniul debitorului, care se impun a fi prezervate, și care, datorită pasivității debitorului, sunt pe cale de a se pierde.

Aceeași concluzie poate fi dedusă și din interpretarea art. 974 C. civ. de la 1864, potrivit căruia „Creditorii pot exercita toate drepturile și acțiunile debitorului lor, afară de acelea care îi sunt exclusiv personale”.

În situația de față, dreptul de superficie pretins a fi instituit asupra terenului aferent apartamentului nr. x de către reclamanții J. nu se află în patrimoniul debitorului acestora, pârâtul E., prin cererea pendinte fiind formulate solicitări în acest sens în prezentul litigiu (petitul nr. 7). Prin urmare, acest drept nu există efectiv în activul patrimonial al debitorului, pentru a putea fi prezervat la solicitarea recurenților-reclamanți.

Pe de altă parte, se constată, cum în mod corect a statuat instanța de apel, că reclamanții J. nu mai au calitatea de creditori ai pârâtului E. în privința obligației de transferare a dreptului de proprietate asupra apartamentului nr. x, care ar fi putut justifica interesul acestora în promovarea acțiunii oblice, în cauză fiind dispusă rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat de aceste părți la data de 20.08.2007, certificat sub nr. x de avocat H., privitor la acest imobil.

Noul raport juridic obligațional rezultat din prezentul litigiu, statuat în mod definitiv, este generat de obligația stabilită în sarcina pârâtului E. de plată a sumei de 120.000 euro, cu titlu de daune interese către reclamanții A. și B., pentru care s-a dispus instituirea unui drept de retenție asupra apartamentului nr. x de mai sus, până la plata sumei datorate, ceea ce implică existența unui drept de creanță în patrimoniul creditorilor reclamanți J..

Or, în cazul acestei obligații pecuniare, reclamanții justifică un interes în promovarea acțiunii oblice doar în ceea ce privește drepturile efective ce se regăsesc în activul patrimonial al debitorului lor, pârâtul E., și numai în situația în care, din cauza pasivității sale, ar fi în pericol de a deveni insolvabil, ceea ce nu se poate pretinde raportat la obiectul petitului nr. 7 al cererii de chemare în judecată.

Acțiunea oblică se întemeiază pe un raport juridic, în baza căruia creditorul poate introduce o acțiune în numele debitorului lui pasiv, însă numai cu privire la patrimoniul acestuia din urmă, care, însă, în speță, trebuia să vizeze dreptul de proprietate asupra construcției. În lipsa acestui raport juridic, se reține că lipsește fundamentul în baza căruia reclamanții J. au promovat acțiunea pentru constatarea superficiei în numele debitorului lor, pârâtul E.. Prin urmare, aceștia nu justifică beneficiul pe care l-ar putea obține în urma instituirii unei superficii în patrimoniul debitorului lor, în ce privește valorificarea dreptului de gaj general asupra construcției pentru recuperarea sumei de bani, stabilită în urma rezoluțiunii antecontractului dintre părți referitor la dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. x.

Ca atare, în condițiile dispariției antecontractului, nu există temei pentru a justifica raportul creditor-debitor cerut pentru acțiunea oblică, în patrimoniul debitorului neaflându-se dreptul pe care creditorul dorește să îl prezerve.

Prin prisma acestor considerente, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a apreciat că doar raportul juridic stabilit în temeiul antecontractului dădea posibilitatea reclamanților J. de a solicita superficia în patrimoniul debitorului lor, pentru că în final aceștia s-ar fi bucurat de acel drept pentru că aveau un drept asupra construcției în baza acestei convenții, însă, după constatarea rezoluțiunii antecontractului de vânzare cumpărare nu mai există niciun fundament juridic al unei asemenea cereri, chiar dacă acțiunea oblică este o acțiune de conservare a dreptului de gaj general.

În aceste condiții, Înalta Curte conchide că împrejurarea conform căreia pârâtul E. nu ar avea posibilitatea de a administra și de a valorifica apartamentele ce fac parte din corpul de clădire edificat în baza autorizației de construire nr. x/22.11.2005, întrucât pârâtul F. se comportă ca un proprietar, nu este de natură a conduce la admiterea acțiunii oblice formulate de reclamanții J..

Instanța de recurs mai observă că, în cauză, reclamanții au afirmat că raționamentul pentru care au formulat cererea de recunoaștere a dreptului de superficie în favoarea debitorului lor este reprezentat de folosul practic urmărit, și anume posibilitatea valorificării de către E. a dreptului pe care acesta îl are asupra construcțiilor și, pe cale de consecință, posibilitatea lui de a-și îndeplini obligația de plată a sumei de 120.000 euro, un argument în acest sens fiind însăși instituirea dreptului de retenție asupra apartamentului nr. x în favoarea lor, până la plata sumei datorate de debitorul lor, până la acel moment aceștia, în calitate de retentori, trebuind a se îngriji de apartament, întrucât, în concret, sunt asimilați unui administrator al bunului altuia, fiindu-le aplicabile prin analogie dispozițiile art. 795-799 C. civ., care instituie o seamă de obligații în sarcina acestora, menite a asigura conservarea bunului imobil.

Cu privire la această susținere, Înalta Curte reține că, potrivit art. 2497 C. civ., „Cel care exercită un drept de retenție are drepturile și obligațiile unui administrator al bunului altuia împuternicit cu administrarea simplă, dispozițiile art. 795-799 aplicându-se în mod corespunzător”, iar, conform art. 795, respectiv, art. 796 alin. (1) din același act normativ, „Persoana împuternicită cu administrarea simplă este ținută să efectueze toate actele necesare pentru conservarea bunurilor, precum și actele utile pentru ca acestea să poată fi folosite conform destinației lor obișnuite”, „Cel împuternicit cu administrarea simplă este ținut să culeagă fructele bunurilor și să exercite drepturile aferente administrării acestora”.

Ca atare, creditorul retentor în favoarea căruia s-a instituit dreptul de retenție, fiind un simplu detentor precar, trebuie să efectueze toate actele necesare conservării bunului, respectiv actele juridice prin care se urmărește preîntâmpinarea unui drept subiectiv civil, precum și actele utile pentru ca acesta să poată fi folosit potrivit destinației sale obișnuite, și anume acte materiale care sunt impuse de natura bunului pentru asigurarea folosinței acestuia conform destinației obișnuite.

Or, aceasta presupune ca îndatoririle menționate să fie exercitate de creditorul retentor raportat la situația concretă în care se află părțile, în funcție de particularitățile dreptului de retenție, iar, în speță, se impune a se reține că acest drept a fost stabilit cu referire la imobilul apartament proprietatea pârâtului E. și a fost instituit asupra construcției în starea juridică în care se află în prezent, iar eventuala imposibilitate de acces la imobil, invocată de reclamanții J., nu constituie în sine un argument pentru instituirea superficiei. Dreptul de retenție, neavând o existență autonomă, depinde de raportul juridic principal, care, în concret, are ca titulari pe reclamanții J. și pârâtul E., modalitatea de exercitare a acestuia fiind supusă desocotirii acestor părți.

Recurenții-reclamanți au mai invocat, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în legătură cu îndeplinirea cerințelor de constatare a dreptului de superficie, aplicarea greșită a art. 693 alin. (2) și (4) C. civ., arătând că dobândirea dreptului de superficie poate avea loc și în alt mod prevăzut de lege, nu numai prin act juridic, convenție sau testament. De asemenea, au susținut că instanța de apel nu a analizat în speță dispozițiile art. 693 alin. (3) din același act normativ, deși acestea au fost menționate în cererea de apel.

În cauză, trebuie reținut că reclamanții au indicat, cât privește soluționarea petitului nr. 7 al acțiunii, având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de superficie asupra terenului de către pârâtul E., aplicarea dispozițiilor din vechiul C. civ., incidente prin raportare la momentul edificării construcției, iar, ulterior, au pus concluzii, după închiderea dezbaterilor, la data de 30 octombrie 2020, și în sensul îndeplinirii prevederilor art. 693 alin. (1) din noul C. civ.. Abia prin notele scrise depuse după acest moment, reclamanții au arătat că cererea lor „este admisibilă și prin raportare la art. 693 alin. (3) C. civ., potrivit cărora superficia se poate înscrie în temeiul unui act juridic prin care proprietarul întregului fond a transmis exclusiv construcția ori a transmis terenul și construcția în mod separat către două persoane, chiar dacă nu s-a stipulat expres constituirea superficiei”, făcând vorbire de existența actului de adjudecare și de încheierea civilă nr. 3578/2017 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. x/2016.

Prin motivele de apel, reclamanții au susținut că, și dacă s-ar reține incidența în speță a noului C. civ., cererea lor este admisibilă conform art. 693 alin. (3), neanalizat de instanța de fond.

Pârâtul E. a arătat în apel că instanța de fond a reținut aplicabilitatea dispozițiilor din noul C. civ., or, chiar fiind incidente, raportat la data actului de adjudecare, sunt îndeplinite cerințele art. 693 alin. (1)-(3) C. civ.. În opinia acestuia, modalitățile de dobândire sunt aceleași, respectiv prin act juridic, uzucapiune și prin lege, iar, în situația de față, dreptul de superficie a fost dobândit prin act juridic, fie prin autorizația de construire, fie prin actul de adjudecare, ambele reprezentând un just titlu în accepțiunea textului ce instituie posibilitatea acordării dreptului de folosință asupra terenului aferent construcției.

Înalta Curte consideră, pe de o parte, că, raportat la considerentele deja prezentate referitoare la posibilitatea reclamanților J. de a formula cererea de față pe calea acțiunii oblice, nu se mai impune examinarea pe fond a criticilor vizând îndeplinirea condițiilor pentru dobândirea dreptului de superficie în temeiul art. 693 C. civ.

Pe de altă parte, reține că modul în care a fost sesizată instanța de judecată cu examinarea prevederilor de mai sus nu poate conduce la casarea deciziei recurate, aceasta fiind obligată să soluționeze pricina cu respectarea principiilor de drept ce guvernează procesul civil, cel al disponibilității și al contradictorialității, respectiv, cu regulile incidente în materia căilor de atac, în limitele unei legalei învestiri.

Tot referitor la îndeplinirea condițiilor de constatare a dreptului de superficie, reclamanții au învederat că instanța de apel nu oferă o dezlegare completă asupra fondului problemei juridice deduse judecății, cu încălcarea art. 22 alin. (2) C. proc. civ., privind rolul judecătorului în aflarea adevărului, în sensul că, fiind statuată deja calitatea de proprietar a pârâtului E. cu privire la construcție, nu s-a procedat și la stabilirea regimului juridic al terenului pe care este edificată construcția, de vreme ce cele două imobile aparțin unor proprietari diferiți. De asemenea, aceștia au susținut că instanța de apel a considerat greșit că nu a fost învestită în mod legal cât privește stabilirea regimului juridic al construcției.

Analizând această critică, se reține că dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. obligă judecătorul să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Astfel, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, acesta este în drept să ceară părților explicații, oral sau în scris, în vederea determinării obiectului cererii de chemare în judecată, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cererile lor, cu respectarea principiului disponibilității, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Art. 482 C. proc. civ. prevede că dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță se aplică și în apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în capitolul ce reglementează exercitarea căii de atac.

În cauză, curtea a examinat criticile reclamanților J. formulate prin cererea de apel raportat la limitele învestirii și la soluția instanței de fond, critici care au vizat, cu precădere, modalitatea de soluționare a capătului din acțiune privind constatarea unui drept de superficie în favoarea pârâtului E., pentru a stabili dacă sunt îndeplinite cerințele pentru constituirea unui astfel de drept în persoana constructorului imobilului, pârâtul E., pe calea acțiunii oblice.

Faptul că instanța de apel a validat hotărârea primei instanțe nu înseamnă că sentința pronunțată a fost dată cu încălcarea art. 22 alin. (2) C. proc. civ., situația premisă de la care pornesc recurenții-reclamanți vizând necercetarea cauzei sub toate aspectele invocate, critică subsumată prevederilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ.. De altfel, chiar recurenții-reclamanți au arătat că în speță situația juridică a terenului nu a fost analizată de Curtea de Apel Cluj prin raportare la toate aspectele și dispozițiile legale invocate, deși instanța de judecată avea obligația de a proceda la un examen efectiv al motivelor de fapt și de drept invocate.

Acest motiv de recurs nu este fondat.

Astfel, Înalta Curte reține că instanța de apel a constatat că prin încheierea civilă nr. 3578/2017 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. x/2016, definitivă, s-a reținut că bunul cumpărat la licitație de către F. a fost terenul, conform mențiunilor procesului-verbal de licitație imobiliară pe baza căruia a fost întocmit actul de adjudecare și având în vedere că evaluarea a vizat doar terenul, astfel încât acest pârât se poate prevala de actul de adjudecare întocmit la data de 03.09.2012, în dosarul de executare nr. 353/2011, doar pentru a justifica dreptul de proprietate pe care-l deține asupra terenului, nu și asupra construcțiilor. A apreciat, astfel, că această hotărâre are putere de lucru judecat și nu poate fi contrazisă, opinând că nu pot fi analizate motivele de apel prin care pârâții K. ar pretinde un drept de proprietate asupra construcțiilor dobândit prin actul de adjudecare.

De asemenea, curtea a considerat că situația construcției nu poate fi stabilită în prezentul litigiu deoarece instanța de judecată a fost învestită doar limitat, cu petitele ce au fost analizate, iar cercetarea reclamanților nu poate conduce la lămurirea acestei chestiuni.

Aceste argumente au fundamentat hotărârea recurată, instanța de apel constatând că, „pe fond, solicitarea superficiei este nefondată”, sens în care nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte, conform art. 496 C. proc. civ. cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din același act normativ, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B..

În ceea ce privește recursul formulat de pârâtul E., prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recurentul a invocat aplicarea greșită a art. 470 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., nerespectarea art. 13 C. proc. civ. cu referire art. 254 și art. 249 din același act normativ, și încălcarea deciziei ICCJ nr. 9/2020.

În acest context, pârâtul a arătat că instanța de apel a respins solicitarea privind administrarea probei cu interogatoriul pârâților K. și cercetarea la fața locului pe motiv că cererea trebuie să fie însoțită de teza probatorie în vederea aprecierii utilității, pertinenței, legalității probelor, respectiv că probele solicitate nu fac parte din categoria celor ce pot fi cerute până la primul termen de judecată. Or, conform art. 470 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., este necesar ca probele să fie indicate prin cererea de apel, sub sancțiunea decăderii, însă nicăieri nu se specifică faptul că trebuie precizată teza probatorie odată cu cererea de apel. De altfel, nici dispozițiile art. 254 alin. (1) ori ale art. 249 C. proc. civ. nu prevăd vreo sancțiune pentru neindicarea tezei probatorii pentru probele solicitate, în scris, prin cererea de apel. Mai mult, prin decizia ICCJ nr. 9/2020 s-a statuat că în noțiunea de probe noi ce pot fi propuse și încuviințate în faza apelului se includ atât probele propuse în fața primei instanțe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât și acelea care nu au fost propuse în fața primei instanțe sau au fost propuse tardiv, iar în privința lor prima instanță de fond a constatat decăderea. Drept consecință, instanța de apel a încălcat dreptul la apărare consacrat de prevederile art. 13 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

A mai susținut pârâtul că instanța de apel a respins cererea în probațiune fără însă a analiza temeinicia acesteia, respectiv dacă probele solicitate sunt utile și pertinente soluționării cauzei. În consecință, față de această împrejurare, apreciază că în mod evident hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea art. 22 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce conduce implicit la nerespectarea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) CEDO.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte observă că pârâtul E. nu a formulat apărări în fața instanței de fond prin depunerea vreunei întâmpinări în combaterea celor afirmate prin cererea de chemare în judecată. De asemenea, reține că, prin sentința civilă nr. 597 din 26 noiembrie 2020, Tribunalul Cluj, secția civilă a admis în parte cererea reclamanților J., a dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/20.08.2007 încheiat de reclamanții cu pârâtul E., privitor la apartamentul nr. x situat în Cluj-Napoca, a obligat pârâtul E. la plata către reclamanți a sumei de 120.000 euro, cu titlu de daune interese, cu instituirea unui drept de retenție asupra apartamentului de mai sus, în favoarea reclamanților, până la plata sumei de 120.000 euro, respingând restul petitelor.

Înalta Curte constată că, la termenul de judecată din 17 iunie 2021, pârâtul E., prin reprezentant, a învederat că prin cererea de apel a formulat o cerere în probațiune, sens în care solicită deplasarea la fața locului și încuviințarea probei cu interogatoriul pârâților F. și G..

La întrebarea instanței, a arătat că, deși nu a invocat în scris teza probatorie, apreciază că probele sunt utile, pertinente, astfel că nu sunt motive întemeiate care să conducă la respingerea acestora, ținând cont și de efectul devolutiv al apelului, implicit de faptul că până la primul termen de judecată pot fi invocate probe.

Curtea, raportat la dispozițiile art. 470 C. proc. civ., a respins cererea în probațiune, întrucât aceasta trebuie să fie însoțită de teza probatorie în vederea aprecierii utilității, pertinenței, legalității etc. probelor, constatând, totodată, că proba ce se solicită a fi încuviințată nu face parte din categoria probelor ce pot fi cerute până la primul termen de judecată.

Prin cererea de apel pârâtul E. a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, interogatoriul pârâților K., cercetarea la fața locului și orice altă probă care o să reiasă din dezbateri.

Potrivit art. 194 lit. e) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată va cuprinde „arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere”.

Dispozițiile art. 249 C. proc. civ. prevăd că „Cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege”.

Articolul 254 alin. (1) C. proc. civ. statuează că „Probele se propun, sub sancțiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel. Ele pot fi propuse și oral, în cazurile anume prevăzute de lege”. Conform alin. (2) al aceluiași articol, „Dovezile care nu au fost propuse în condițiile alin. (1) nu vor mai putea fi cerute și încuviințate în cursul procesului, în afară de cazurile în care: … 2. nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească și partea nu o putea prevedea; … 4. administrarea probei nu duce la amânarea judecății”.

Conform art. 470 alin. (1) C. proc. civ., „cererea de apel va cuprinde: … d) probele invocate în susținerea apelului”, cerință prevăzută sub sancțiunea decăderii potrivit art. 470 alin. (3) din același act normativ.

În aplicarea regulii tantum devolutum quantum indicatum, instituită de dispozițiile art. 478 alin. (1) C. proc. civ., legea stabilește că în fața instanței de apel părțile nu se pot folosi de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, acestea putând viza doar aspecte ce țin de judecata în primă instanță și de hotărârea prin care s-a finalizat aceasta. Probele care se propun în plus față de cele administrate la instanța de fond trebuie să urmărească dovedirea unor fapte avute în vedere de acea instanță. Legea îngăduie ca instanța de apel să încuviințeze și administreze probele a căror necesitate rezultă din dezbateri, dar, desigur, în legătură cu aspecte ce pot fi dezbătute în instanța de apel.

Din examinarea textelor de lege sus citate rezultă că dovezile pe care se sprijină orice cerere dedusă judecății trebuie arătate în cuprinsul acesteia, nefiind suficientă enumerarea mijloacelor de probă prevăzute de lege, întrucât propunerea lor se subsumează dovedirii împrejurărilor de fapt și de drept ce se cer a fi examinate. Astfel, în măsura în care se solicită proba cu înscrisuri, devin aplicabile dispozițiile art. 149 și 150 C. civ., în cazul probei cu interogatoriu se impune formularea unei solicitări privind înfățișarea în persoană dacă se urmărește administrarea acestuia unei persoane fizice, etc., ceea ce presupune arătarea tezei probatorii pentru ca instanța de judecată să poată aprecia asupra utilității, pertinenței și necesității probei propuse spre administrare.

Or, reține Înalta Curte, simpla mențiune, în cazul de față, în cuprinsul cererii de apel, privind propunerea de probe, nu satisface cerințele legii, pârâtul E. neformulând apărări în faza procesuală anterioară, iar apelul său a vizat soluționarea petitului nr. 7, respectiv, constatarea unui drept de superficie în persoana sa pe calea acțiunii oblice, cerere promovată de reclamanți și respinsă, așadar calea de atac exercitată nu s-a raportat la vreo măsură dispusă la fond în contradictoriu cu persoana sa.

În acest context, greșit consideră recurentul E. că în speță sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța de apel aplicând în mod corect prevederile art. 470 din același act normativ, în sensul respingerii cererii de probatorii formulate prin cererea de apel. Pentru a putea aprecia asupra utilității, pertinenței, legalității etc. probelor, instanța de judecată avea a examina anterior teza probatorie propusă raportat la ceea ce s-a dedus judecății în apel potrivit principiului instituit de dispozițiile art. 478 C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte apreciază că în mod corect curtea a constatat, raportat la prevederile art. 254 alin. (2) C. proc. civ. anterior citate, că probele solicitate în faza procesuală a apelului nu fac parte din categoria celor ce pot fi cerute după epuizarea etapei scrise a procesului, până la primul termen de judecată.

Pe de altă parte, constată Înalta Curte, în vederea asigurării dreptului la apărare, potrivit art. 13 alin. (3) C. proc. civ., părților li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfășurare a procesului, acestea putând să ia cunoștință de cuprinsul dosarului, să propună probe, să își facă apărări, să își prezinte susținerile în scris și oral și să exercite căile legale de atac, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.

Însă, norma de drept invocată de pârâtul E. nu înlătură obligația acestei părți de a propune probe în condițiile legii, după cum nu atrage nici aplicarea de plano a art. 22 C. proc. civ., privind rolul judecătorului în aflarea adevărului. Aceasta, deoarece, în aprecierea acestei îndatoriri, cu referire și la dispozițiile art. 10 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora părțile au obligația să-și probeze pretențiile și apărările, judecătorul nu trebuie să se substituie lor, să suplinească pasivitatea celor care pretind sau se apără.

În consecință, date fiind cele de mai sus, Înalta Curte consideră că au fost respectate de către instanța de apel dispozițiile ce reglementează dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil.

Cu referire la decizia nr. 9/2020 pronunțată în examinarea recursului în interesul legii, Înalta Curte a statuat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 470, art. 478 alin. (2) și a art. 479 alin. (2) C. proc. civ., prin raportare la art. 254 alin. (1) și (2) din același act normativ, în noțiunea de probe noi ce pot fi propuse și încuviințate în faza apelului se includ atât probele propuse în fața primei instanțe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât și acelea care nu au fost propuse în fața primei instanțe sau au fost propuse tardiv, iar în privința lor prima instanță de fond a constatat decăderea.

Situația premisă din speță nu impune aplicarea considerentelor obligatorii ale deciziei de mai sus, instanța de apel respingând cererea de probatorii întrucât nu a fost însoțită de teza probatorie pentru a putea aprecia asupra utilității, pertinenței, legalității etc. probelor, precum și pentru că probele ce se solicită a fi încuviințate nu fac parte din categoria celor ce pot fi cerute până la primul termen de judecată. Curtea nu a considerat că nu poate administra probe noi, pentru că acestea nu au fost solicitate în fața primei instanțe, ci doar că probele nu au fost propuse în condiții procedurale pentru ca instanța de apel să aprecieze dacă sunt necesare soluționării cauzei.

Pentru argumentele expuse anterior, Înalta Curte constată că nu sunt incidente dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a învederat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a art. 693 C. civ., fiind nelegal respinsă cererea de constatare a dreptului său de superficie asupra terenului în suprafață de 1.300 mp. În speță, s-a reținut greșit că nu se regăsește situația prevăzută de alin. (2) și (4) al art. 693 C. civ., mai mult curtea nu a examinat dispozițiile alin. (3) al textului de lege invocat. A arătat că a formulat cerere de apel pentru ca instanța să recunoască dreptul de superficie în persoana acestuia, fiind îndeplinite condițiile în materie de superficie, însă curtea nu a ținut cont de demersul juridic și de interesul direct al părții pârâte, precum și că, dacă s-ar admite raționamentul instanței de apel, dreptul de retenție instituit ar rămâne lipsit de conținut fără un drept de superficie.

Critica nu este fondată.

Cu prioritate, trebuie reținut că instanța de fond, examinând petitul nr. 7, a constatat că, în urma rezoluțiunii antecontractului de vânzare-cumpărare, reclamanții nu mai au calitatea de creditori ai pârâtului E. în privința obligației de transferare a dreptului de proprietate asupra apartamentului nr. x, deci nu mai pot formula cereri pe cale oblică în numele pârâtului E. cu privire la acest imobil. A mai reținut că, de altfel, nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 693 alin. (2) C. civ., respectiv că, în cauză, nu se regăsește situația prevăzută de art. 693 alin. (4) din același act normativ, în care s-a construit pe terenul altuia, întrucât la momentul construirii pârâtul E. era proprietar asupra terenului.

Instanța de apel, în analiza apelului formulat de pârâtul E., în lipsa unei cererii formulate de acesta cât privește constatarea dreptului de superficie asupra terenului pe care sunt edificate construcțiile proprietatea sa, a validat soluția primei instanțe, reluând argumentele cât privește incidența art. 693 alin. (2) și (4) C. civ.. A mai reținut că „autorizația de construire în sine nu este act juridic de dobândirea a dreptului de proprietate asupra construcției în înțelesul prevăzut de art. 693 alin. (2) C. civ., dat fiind că apelantul era proprietarul terenului la momentul edificării construcției”, precum și faptul că „actul de adjudecare nu transferă dreptul de folosință asupra terenului pentru utilizarea construcției pentru că statuează doar asupra drepturilor adjudecatarului asupra terenului, astfel că pentru acel drept de folosință este necesar un petit formulat corespunzător în fața instanței sau de un act juridic încheiat între toate părțile implicate care să stabilească eventualele drepturi ale apelantului asupra construcției și terenului”.

Față de considerentele expuse de instanța de apel cu privire la neîndeplinirea condițiilor necesare pentru stabilirea unui drept de superficie, examinate în persoana titularului dreptului de proprietate asupra construcțiilor edificate pe terenul proprietatea pârâților K. chiar și în lipsa învestirii legale a instanței de judecată în acest sens (împrejurare necontestată în cauză), Înalta Curte constată că, potrivit art. 693 alin. (2)-(4) C. civ., „(2) Dreptul de superficie se dobândește în temeiul unui act juridic, precum și prin uzucapiune sau prin alt mod prevăzut de lege. Dispozițiile în materie de carte funciară rămân aplicabile. (3) Superficia se poate înscrie și în temeiul unui act juridic prin care proprietarul întregului fond a transmis exclusiv construcția ori a transmis terenul și construcția, în mod separat, către două persoane, chiar dacă nu s-a stipulat expres constituirea superficiei. (4) În situația în care s-a construit pe terenul altuia, superficia se poate înscrie pe baza renunțării proprietarului terenului la dreptul de a invoca accesiunea, în favoarea constructorului. De asemenea, ea se poate înscrie în favoarea unui terț pe baza cesiunii dreptului de a invoca accesiunea”.

Prin urmare, raportat la textul art. 693 C. civ., existența unei suprapuneri a două drepturi de proprietate, respectiv dreptul de proprietate asupra construcțiilor, care aparține pârâtului E., și dreptul de proprietate asupra terenului pe care s-au edificat aceste construcții și care aparține altei persoane decât constructorul, pârâții K., nu justifică existența unui caz de superficie în forma sa deplină, dobândirea ori constituirea dreptului operând doar în condițiile legii, dacă sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 693 alin. (2) C. civ., ceea ce nu s-a probat în speță, ori potrivit cazurilor speciale de constituire, reglementate de art. 693 alin. (3) și (4) din același act normativ.

Înalta Curte reține că nu s-a dovedit în cauză că dreptul de superficie a fost dobândit prin act juridic, autorizația de construire ori actul de adjudecare neconstituind un just titlu/alt mod prevăzut de lege, în accepțiunea art. 693 alin. (2) C. civ.. Chiar dacă construcțiile erau edificate la momentul dobândirii terenului de către pârâții K., dreptul de superficie nu a operat automat în favoarea pârâtului E., astfel cum a susținut recurentul.

Pe de altă parte, în situația în care s-a construit pe terenul altuia, superficia se poate înscrie pe baza renunțării proprietarului terenului la dreptul de a invoca accesiunea, în favoarea constructorului, potrivit art. 693 alin. (4) C. civ., or, așa cum s-a reținut de către instanța de apel, la momentul edificării construcției titularul dreptului de proprietate asupra terenului era pârâtul E., în favoarea căruia se solicită instituirea unui drept de superficie. În plus, nici nu rezultă că părțile au tranșat regimul juridic al construcției din perspectiva instituției accesiunii imobiliare, în cadrul căreia proprietarii terenului ar avea posibilitatea să declare că renunță la invocarea dreptului de accesiune.

Față de cele deja prezentate, nu se poate reține că în cauză dreptul de superficie a luat naștere la data de 19.07.2012, când pârâtul F. a cumpărat la licitație publică respectivul teren în dosarul execuțional nr. x/2011, în care ulterior, la data de 03.09.2012, a fost emis actul de adjudecare.

Mai trebuie reținut că susținerea pârâtului E. din apel a avut în vedere faptul că dreptul de superficie a fost dobândit prin act juridic, fie prin autorizația de construire, fie prin actul de adjudecare, ambele reprezentând, în opinia acestuia, un just titlu în accepțiunea dreptului de folosință, respectiv, că sunt incidente, raportat la data actului de adjudecare, dispozițiile art. 693 alin. (1)-(3) C. civ.

Or, instanța de apel s-a raportat la limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat, precum și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, astfel că în mod corect a analizat aplicarea art. 693 alin. (2) și (4) C. civ.

Chiar verificând incidența în cauză a dispozițiilor art. 693 alin. (3) C. civ., cât privește cazurilor speciale de constituire Înalta Curte observă că superficia se poate înscrie în cartea funciară în temeiul unui act juridic prin care proprietarul întregului fond a transmis exclusiv construcția, chiar dacă nu s-a stipulat expres constituirea superficiei, precum și atunci când proprietarul întregului fond a transmis, în temeiul unui act juridic, în mod separat, către două persoane, terenul și construcția, chiar dacă nu s-a stipulat expres constituirea superficiei.

Ca atare, aceste două prezumții absolute de constituire a dreptului de superficie nu sunt incidente în cazul de față.

Deși nu s-a contestat în concret aplicarea dispozițiilor noului C. civ. în cauză, Înalta Curte mai reține că, raportat la reglementările anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., 01.10.2011, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat asupra existenței unor cazuri limitate în care se poate constata existența dreptului de superficie.

Astfel, în cauza Bock și Palade împotriva României, paragraful 63, instanța europeană a constatat că „în temeiul jurisprudenței tribunalelor interne, dreptul de superficie rezultă numai din lege, din prescripția achizitivă, din legat sau din acordul părților. Simplul fapt de a ridica construcții pe terenul altuia, cu toată buna credință, nu ar putea constitui un drept de superficie în beneficiul constructorului (paragrafele 32-33 de mai sus), în lipsa unuia din cele patru elemente menționate anterior”.

În speță, recurentul-pârât a mai arătat că interesul în formularea prezentului recurs este reprezentat tocmai de recunoașterea unui drept de superficie în favoarea sa, acesta constituind singura modalitate de a uza de dreptul său de proprietate, respectiv de a avea acces la apartamentul nr. x și, implicit, de a avea posibilitatea de a-l administra, în contextul în care prima instanță a instituit un drept de retenție în favoarea reclamanților J., până la plata integrală a sumei de 120.000 euro, drept care oferă îndrituirea acestor reclamanți de a nu preda locuința pârâtului E.. A apreciat că recunoașterea dreptului de superficie în favoarea sa este indispensabilă, având în vedere necesitatea accesului la construcțiile proprietatea acestuia și buna lor funcționare, în caz contrar fiind încălcat dreptul său de proprietate asupra imobilului clădire, prevăzut de art. 555 C. civ., garantat prin Constituția României, art. 44.

Înalta Curte apreciază că în lipsa învestirii instanței de judecată cu o cerere referitoare la respectarea dreptului de proprietate asupra imobilului clădire, pârâtul E. nu se poate prevala de dispozițiile art. 555 C. civ., prin urmare nu se impune examinarea acestora din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, conform art. 496 C. proc. civ. cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din același act normativ, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul E. împotriva deciziei civile nr. 165/A/2021 din 17 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Sursa informației: www.scj.ro.

Recurs formulat în vederea recunoaștereii unui drept de superficie în favoarea recurentului-pârât. Recurs nefondat was last modified: martie 14th, 2023 by Redacția ProLege

Jurisprudență

Vezi tot

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.