Practica judecătorească privind admisibilitatea plângerii împotriva ordonanței de renunțare la urmărirea penală înainte și după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 18/2016

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Renunțarea la urmărirea penală

Conform actualei reglementări, art. 318 alin. (1) C. pr. pen. menționează că se poate dispune renunțarea la urmărirea penală în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pe cea a închisorii de maximum 7 ani, în situația în care procurorul constată că nu există un interes public în urmărirea faptei.

Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, criteriile în funcție de care se stabilește interesul public sunt următoarele:

a) conținutul faptei și împrejurările concrete de săvârșire a acesteia;

b) modul și mijloacele de săvârșire a faptei;

c) scopul urmărit;

d) urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii;

e) eforturile organelor de urmărire penală necesare pentru desfășurarea procesului penal prin raportarea la gravitatea faptei și la timpul scurs de la data săvârșirii acesteia;

f) atitudinea procesuală a persoanei vătămate;

g) existența unei disproporții vădite între cheltuielile pe care le-ar implica desfășurarea procesului penal și gravitatea urmărilor produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii.

Totodată, alin. (3) al art. 318 C. pr. pen. stabilește că, în situația în care autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public se va ține seama și de persoana suspectului sau, după caz, a inculpatului, cât și de atitudinea acestuia înainte și după săvârșirea faptei, de eforturile depuse în vederea înlăturării sau diminuării consecințelor infracțiunii.

Trebuie, de asemenea, menționat că ordonanța de dispunere a renunțării la urmărirea penală este supusă, în baza prevederilor alin. (10) al acestui articol, verificării „sub aspectul legalității și temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior”. Cea de-a doua teză a acestui alineat al articolului în cauză stabilește că atunci când ordonanța a fost întocmită de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, verificarea va fi făcută de procurorul-șef de secție, iar când întocmirea se face de către acesta, verificarea va fi de competența procurorului general al acestui parchet.

Potrivit alin. (12) al articolului deja menționat, odată ce s-a dispus renunțarea la urmărirea penală, ordonanța verificată conform prevederilor alin. (10) este comunicată în copie persoanei care a făcut sesizarea, părților, persoanei vătămate și altor persoane interesate, fiind transmisă, în termen de 10 zile de la data emiterii, în vederea confirmării, judecătorului de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, conform legii, competența să judece cauza în primă instanță, acesta stabilind termenul de soluționare și dispunând citarea părților, așa cum rezultă din prevederile alin. (13).

Soluționarea se face în camera de consiliu, cu citarea persoanelor menționate la alin. (12) și cu participarea obligatorie a procurorului, judecătorul de cameră preliminară pronunțându-se asupra legalității și temeiniciei soluției de renunțare la urmărirea penală prin încheiere motivată și definitivă [art. 318 C. pr. pen. alin. (15) teza I coroborat cu alin. (16) teza I al aceluiași articol].

Teza a II-a a alin. (15) al articolului în cauză prevede că, în caz de respingere a cererii de confirmare, judecătorul de drepturi și libertăți, odată cu desființarea soluției de renunțare la urmărirea penală, va dispune fie trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii sau a completării urmăririi penale sau, după caz, a punerii în mișcare a acțiunii penale și a completării urmăririi penale, fie clasarea.

Teza a II-a a alin. (16) menționează că, odată ce judecătorul de cameră preliminară a respins cererea de confirmare a soluției de renunțare la urmărirea penală, nu se mai poate dispune o nouă renunțare, indiferent de motivul indicat, subînțelegându-se că această regulă se aplică în cazul în care judecătorul de cameră preliminară a dispus, odată cu desființarea soluției de renunțare la urmărirea penală, trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii sau a completării, respectiv a punerii în mișcare și completării urmăririi penale.

Plângerea împotriva a măsurilor și actelor procurorului

În actuala reglementare, art. 339 alin.(1) C. pr. pen. prevede că „plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror pe baza dispozițiilor date de acesta se rezolvă, după caz, de prim-procurorul parchetului, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, de procurorul șef de secție al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție”. În cazul în care măsurile au fost luate sau actele sau fost efectuate de prim-procuror, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau de procurorul șef de secție al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, plângerea împotriva acestora va fi soluționată, conform alin. (2) al aceluiași articol, de procurorul ierarhic superior.

Alin. (4) al articolului indicat anterior menționează posibilitatea de a face plângere în cazul soluțiilor de clasare în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluția.

Plângerea împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată

Art. 340 alin. (1) C. pr. pen. stipulează că „persoana a cărei plângere împotriva soluției de clasare, dispusă prin ordonanță sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță”.

Așa cum se poate observa, actuala reglementare menționează posibilitatea de a face plângere doar cu privire la soluțiile de clasare, ca urmare a modificării art. 339 și 340 C. pr. pen. prin O.U.G. nr.18/2016, spre deosebire de vechea reglementare, care prevedea și posibilitatea de a formula plângere și împotriva soluțiilor de renunțare la urmărirea penală, nu doar față de cele de clasare.

Astfel, înainte de modificare, art. 339 alin. (4) C. pr. pen., stipula că „în cazul soluțiilor de clasare ori de renunțare la urmărire, plângerea se face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluția”, iar art. 340 alin. (1) C. pr. pen. că „persoana a cărei plângere împotriva soluției de clasare sau renunțare la urmărirea penală, dispusă prin ordonanță sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță”.

Admisibilitatea plângerii din vechea reglementare față de soluțiile de renunțare la urmărirea penală este susținută și de faptul că, înainte ca și art. 318 C. pr. pen. să fie modificat prin ordonanța anterior menționată, soluția de renunțare la urmărirea penală nu era supusă nici verificării legalității și temeiniciei în cadrul parchetului pe scară superioară, nici confirmării judecătorului de cameră preliminară de la instanța căreia, conform legii, i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță.

Practica judecătorească privind admisibilitatea plângerii împotriva ordonanței de renunțare la urmărire penală

După cum am menționat anterior, până la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 18/2016, respectiv 23 mai 2016, plângerile împotriva ordonanței de renunțare la urmărirea penală erau admisibile, fapt care se poate constata și din practica judecătorească.

Un prim exemplu în acest sens îl reprezintă încheierea penală nr. 498 din 19 februarie 2016 a Judecătoriei Timișoara^[1].

În speță, persoana vătămată, victimă a infracțiunii de loviri și alte violențe, formulează plângere împotriva ordonanței de renunțare la urmărirea penală la prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara, plângerea fiindu-i respinsă. Ca urmare a acestui fapt, persoana vătămată formulează plângere la judecătorul de cameră preliminară, art. 340 alin. (1) C. pr. pen. prevăzând, după cum am precizat, înainte de a fi modificat prin O.U.G. nr. 18/2016, că „persoana a cărei plângere împotriva soluției de clasare sau renunțare la urmărire penală, dispusă prin ordonanță sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 399 poate face plângere în termen de 20 zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță”.

Petentul critică soluția de renunțare la urmărirea penală dispusă de procuror, motivând faptul că au fost încălcate prevederile alin. (2) ale articolului 318 C. pr. pen. (care, conform vechii reglementări, stipula că atunci „când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere și persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii și eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii”), prin faptul că interesul public ce a stat la baza dispunerii acestei soluții nu a fost corect evaluat în condițiile în care aceste aspecte nu au fost cunoscute și nici nu s-au făcut demersuri în vederea descoperirii acestora. În acest sens, i se aduce la cunoștință judecătorului de cameră preliminară faptul că la dosar nu a fost depusă fișa de cazier judiciar a autorului, motiv pentru care nu se poate aprecia în mod corect nici conduita avută de autor anterior săvârșirii infracțiunii, nici atitudinea sa privind fapta comisă, în condițiile în care făptuitorul nu a fost audiat de către organele de urmărire penală, necunoscându-se poziția sa procesuală.

Luând în considerare aceste aspecte, judecătorul de cameră preliminară, admițând plângerea formulată de petent, dispune desființarea ordonanței de renunțare la urmărirea penală și trimite cauza procurorului în vederea completării urmăririi penale.

Un alt exemplu demn de menționat în ceea ce privește admisibilitatea plângerii împotriva soluției de renunțare la urmărirea penală de către judecătorul de cameră preliminară este încheierea penală nr. 899 din 3 iunie 2016 a Judecătoriei Cluj-Napoca^[2]. Deși pronunțarea cu privire la aceasta speță se face după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 18/2016 și, implicit, după modificarea art. 318, 339 și 340 C. pr. pen., soluționarea se va face conform vechilor prevederi, prin raportare la prevederile art. 13 alin. (1) C. pr. pen., care prevede că „legea procesuală penală se aplică în procesul penal actelor efectuate și măsurilor dispuse, de la intrarea ei în vigoare și până în momentul ieșirii din vigoare, cu excepția situațiilor prevăzute în dispozițiile tranzitorii”, luându-se în considerare că soluția de renunțare la urmărirea penală ce face obiectul acestei plângeri a fost dispusă înainte ca reglementările impuse de ordonanța sus-menționată să intre în vigoare.

Prin urmare, petentul, victima unei infracțiuni de furt al cărei autor nu a fost identificat, după ce plângerea împotriva ordonanței de renunțare la urmărirea penală îi este respinsă de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, i se adresează judecătorului de cameră preliminară criticând faptul că această soluție este nelegală și netemeinică.

Acesta motivează că nu au fost administrate niciun fel de mijloace de probă în vederea identificării autorului, considerentele care au stat la baza dispunerii acestei soluții fiind cuantumului mic al prejudiciului produs și faptul că nu se mai pot administra alte probe care să conducă la identificarea făptuitorului.

Astfel, petentul solicită instanței să desființeze ordonanța de renunțare la urmărirea penală și să dispună trimiterea cauzei la procuror în vederea completării urmăririi penale.

Judecătorul de cameră preliminară constată că în cauză au fost efectuate cercetări în vederea descoperirii autorului, cât și faptul că de la data producerii faptei a trecut un timp mai îndelungat, ceea ce face ca desfășurarea unor activități în vederea identificării făptuitorului să implice niște cheltuieli vădit disproporționale raportate la prejudiciul produs.

Prin urmare, se constată că nu există interes public în urmărirea infracțiunii în cauză și că soluția de renunțare la urmărirea penală este legală și temeinică, motiv pentru care respinge plângerea formulată de petent și menține soluția de renunțare la urmărirea penală dispusă prin ordonanță de către procuror la data de 26.01.2016.

Astfel, dacă până la 23 mai 2016, data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 18/2016, se poate vorbi de admisibilitatea plângerii împotriva soluției de renunțare la urmărirea penală făcută în cadrul Parchetului, iar în caz de respingere a acesteia, la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță, lucrurile se schimbă după această dată, când plângerea cu privire la o astfel de soluție devenise inadmisibilă atât în cazul în care este formulată către Parchet, cât și ulterior, în caz de respingere a acesteia, la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță. Acest fapt se justifică prin faptul că actuala reglementare prevede ca ordonanța de renunțare la urmărirea penală să fie verificată sub aspectul legalității și temeiniciei în cadrul Parchetului pe scară superioară și, ulterior, în termen de 10 zile de la data emiterii, supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, conform legii, competența să judece cauza în primă instanță.

Un prim exemplu din practica judecătorească din care se poate constata, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 18/2016, inadmisibilitatea plângerii împotriva ordonanței de renunțare la urmărirea penală făcută la judecătorul de cameră preliminară de la instanța la care, conform legii, i-ar reveni competența să judece acea infracțiune, îl reprezintă încheierea penală nr. 46 din 27 ianuarie 2021 a Judecătoriei Sânnicolaul Mare^[3].

În speță, petentul, victimă a infracțiunii de loviri și alte violențe, formulează plângere la judecătorul de cameră preliminară cu privire la soluția de renunțare la urmărirea penală dispusă de procuror în cauză și confirmată de această judecătorie prin sentință penală.

Acesta motivează că soluția de renunțare la urmărirea penală se află în contradicție cu starea de fapt reținută în cauză și cu probele administrate în cursul urmăririi penale.

Instanța, motivând că nu se poate face plângere împotriva soluției de renunțare la urmărirea penală la judecătorul de cameră preliminară, părțile, subiecții procesuali principali și persoanele interesate având posibilitatea de a formula critici în procedura contradictorie de confirmare a acestei soluții desfășurată conform art. 318 C. pr. pen., respinge ca inadmisibilă plângerea petentului în baza prevederilor art. 341 alin. (6) lit. a) C. pr. pen.

Un alt exemplu care este demn de menționat îl reprezintă încheierea penală nr. 1755 din 31 octombrie 2018 a Judecătoriei Tulcea^[4].

În cauză, petentul este chiar persoana față de care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală pentru infracțiunea prevăzută de art. 42 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 407/2006, acesta contestând atât soluția dispusă, cât și legalitatea obligației impuse de a executa muncă neremunerată în folosul comunității, care, potrivit acestuia nu a fost motivată de procuror, și a măsurii de confiscare a armei, care nu ar fi fost argumentată. Astfel, petentul solicită dispunerea soluției de clasare în locul celei de renunțare la urmărirea penală, motivând că nu sunt întrunite condițiile de tipicitate ale infracțiunii pentru care s-a dispus această soluție.

Atunci când este pusă în discuție admisibilitatea acestei cereri, apărătorul petentului susține că este admisibilă, motivând că ordonanța atacată cuprinde și o soluție de clasare dispusă față de petent cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 39 lit. z) raportat la art. 43 alin. (1) din Legea nr. 407/2006.

Judecătorul de cameră preliminară, luând în considerare că plângerea are ca obiect doar soluția de renunțare la urmărirea penală, și nu pe cea de clasare, respinge, în temeiul art. 340 alin. (1) C. pr. pen., cererea petentului ca inadmisibilă.

Tot un exemplu care vizează inadmisibilitatea plângerii împotriva soluției de renunțare la urmărirea penală este încheierea penală nr. 46 din 29 ianuarie 2019 a Tribunalului Suceava^[5].

În speță, este vorba de o contestație făcută de petentul contestator, victimă a infracțiunii de loviri și alte violențe, cu privire la încheierea penală prin care judecătorul de cameră preliminară de la prima instanță a respins ca inadmisibilă plângerea făcută de acesta împotriva soluției de renunțare la urmărirea penală. Este important de reținut și faptul că, la momentul formulării plângerii, ordonanța prin care s-a dispus această soluție a fost deja înaintată împreună cu dosarul de urmărire penală judecătorului de cameră preliminară de la prima instanță pentru confirmare.

Inițial, s-a formulat plângere la judecătorul de cameră preliminară de la judecătorie împotriva soluției de renunțare la urmărirea penală, motivul invocat fiind nelegalitatea administrării probelor care au stat la baza acestei soluții.

Judecătorul de cameră preliminară de la prima instanță, luând în considerare că această ordonanță este supusă controlului judecătoresc, conform art. 318 alin. (12) C. pr. pen., petentul având posibilitatea de a aduce critici împotriva soluției de renunțare la urmărirea penală în cadrul acestei proceduri de confirmare și că modificările impuse prin O.U.G. nr. 18/2016 nu mai permit atacarea pe cale separată a ordonanței de renunțare la urmărirea penală, respinge plângerea acestuia ca inadmisibilă.

Ca urmare a acestui fapt, petentul formulează contestație împotriva acestei încheieri la judecătorul de cameră preliminară de la instanța superioară, respectiv tribunalul.

În primul rând, se reține faptul că a fost exercitată o cale de atac nepermisă, încheierea ce face obiectul contestației fiind definitivă. Mai mult decât atât, se constatată că soluția dată de judecătorul de cameră preliminară de la prima instanță prin respingerea ca inadmisibilă a cererii petentului este legală și întemeiată, ținând cont că actualele prevederi ale art. 339-341 C. pr. pen. exclud posibilitatea de a formula plângere împotriva soluțiilor de renunțare la urmărirea penală, motiv pentru care, în temeiul art. 425^1 alin. (7) pct. 1 lit. a) C. pr. pen. coroborat cu art. 341 C. pr. pen., completul colegial constituit din judecătorii de cameră preliminară din cadrul tribunalului respinge ca inadmisibilă contestația formulată de petentul contestator.

Concluzii

Așa cum se poate observa atât din prevederile legale actuale, cât și din practica judecătorească, plângerile împotriva ordonanțelor de renunțare la urmărirea penală nu mai sunt admisibile începând cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 18/2016, respectiv 23 mai 2016, nici pe scară ierarhic superioară, în cadrul Parchetului, nici ulterior respingerii în cazul în acestea sunt formulate la judecătorul de cameră preliminară de la instanța care, conform legii, i-ar reveni competența să judece în primă instanță.

Așadar, în situația în care este formulată o astfel de plângere, aceasta este respinsă ca inadmisibilă, dat fiind faptul că ordonanța de renunțare la urmărirea penală este supusă atât controlului pe scară superioară în cadrul Parchetului, verificându-se în acest sens legalitatea și temeinicia acesteia, cât și confirmării judecătorului de cameră preliminară.

În concluzie, atunci când o persoană dorește să conteste soluția de renunțare la urmărirea penală, aceasta o poate face ridicând obiecții în cadrul procedurii contradictorii de confirmare a acestei soluții prevăzută la art. 318 alin. (12) C. pr. pen., nefiind permisă atacarea acesteia prin formularea unei plângeri pe cale separată.

Bibliografie

Carmen-Silvia Paraschiv, Fișe de procedură penală pentru admiterea în magistratură și avocatură, Ediția a 4-a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2019, pp. 504-512.

Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penala-Partea specială, vol. 2, Editura Universul Juridic, București, 2015, pp. 112-132.

Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea specială, Ediția a 5-a, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2018, pp. 141-176.