Exproprierea bunului în raport de justificarea cauzei de utilitate publică. Imposibilitatea admiterii acțiunii în revendicare atât timp cât nu se probează în niciun mod lipsa de valabilitate a titlului de preluare a proprietăţii şi nu se probează existenţa unei preluări abuzive a bunului imobil

8 feb. 2024
Vizualizari: 122
  • Constituţia României: art. 21
  • Constituţia României: art. 24 alin. (1)
  • Legea nr. 10/2001: art. 1 – 8
  • Legea nr. 10/2001: art. 26
  • Legea nr. 10/2001: art. 29
  • Legea nr. 213/1998: art. 12 alin. (5)
  • Legea nr. 213/1998: art. 6 alin. (2)
  • NCPC: art. 132 alin. (2)
  • NCPC: art. 261 pct. 5
  • NCPC: art. 284
  • NCPC: art. 287 alin. (1) pct. 3 şi alin. (2)
  • NCPC: art. 292
  • NCPC: art. 304
  • NCPC: art. 306 alin. (3)
  • NCPC: art. 312 alin. (3)
  • NCPC: art. 313
  • NCPC: art. 315
  • VCPC: art. 129 alin. (6)
  • VCPC: art. 132

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 30 septembrie 2011 pe rolul Tribunalului Timiș sub dosar nr. x/2011, reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H. au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună (i) restituirea în natură a imobilelor înscrise în CF x Timișoara identificate cu numerele topografice x în suprafață totală de 183.020 mp, imobile care au aparținut familiei B. ai cărei descendenți sunt și care au fost preluate fără titlu valabil de către stat, (ii) iar în subsidiar au solicitat obligarea pârâților la plata unor despăgubiri bănești la valoarea de circulație a imobilelor la data promovării acțiunii, corespunzător valorii terenurilor care nu pot fi restituite în natură, precum și acordarea cheltuielilor de judecată, cererea fiind formulată în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul Timișoara prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, societatea UMT S.A. și societatea I.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 509 din 22 martie 2023)


 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș este fondat, urmând a fi admis pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În ce privește excepția nulității recursului Statului Român invocată prin întâmpinare de către intimații-reclamanți A., G., F., H., N. și O., cu motivarea că recurentul s-ar fi limitat să preia în integralitate motivele expuse în cererea sa de apel, fără a aduce un argument suplimentar de nelegalitate cu privire la decizia atacată, Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., o va respinge, întrucât criticile formulate pot fi subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 C. proc. civ.

În legătură cu primul motiv de recurs prin care se reclamă încălcarea dispozițiilor art. 287 alin. (1) pct. 3 și alin. (2) C. proc. civ. prin raportare la soluția instanței de apel care a reținut tardivitatea completării motivelor de apel ulterior împlinirii termenului de 15 zile pentru exercitarea căii de atac, motiv de recurs susceptibil de încadrare în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. de vreme ce prin aceasta se invocă încălcarea unor dispoziții de ordin procedural, Înalta Curte reține că este neîntemeiat și va fi respins în consecință.

În opinia recurentului, dispozițiile art. 287 alin. (1) pct. 3 și alin. (2) C. proc. civ. permit ca motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul să fie formulate până cel mai târziu la prima zi de înfățișare, în cazul de față 16 februarie 2022. În contextul în care acesta a depus la dosar o completare a motivelor de apel în data de 14 februarie 2022, arată că soluția instanței de apel de a nu se apleca și asupra acestora, considerând tardivă completarea, este nelegală.

Parcursul procesual al dosarului relevă că sentința civilă nr. 1233 din 22 iunie 2021 pronunțată de Tribunalul Timiș a fost comunicată recurentului în data de 28 decembrie 2021, astfel cum reiese din dovada de comunicare aflată la dosarul Tribunalului Timiș, vol. II. La data de 10 ianuarie 2022, Statul Român a formulat apel împotriva sentinței civile nr. 1233/22.06.2021 pronunțată de Tribunalul Timiș, iar la data de 14 februarie 2022, a fost înregistrat un memoriu intitulat „Completare a motivelor de apel”, în privința căruia s-a dispus comunicarea la termenul de judecată din 16 februarie 2022.

Prin decizia recurată (pag. 91 paragraful 7 din decizie, dosar apel) instanța de apel a reținut tardivitatea motivelor de apel depuse ulterior împlinirii termenului de 15 zile de la comunicare (termenul împlinindu-se în data de 13 ianuarie), context în care nu a mai analizat criticile formulate la data de 14 februarie 2022 prin memoriul intitulat „Completare a motivelor de apel”.

Înalta Curte reține că potrivit art. 284 C. proc. civ., „termenul pentru formularea apelului este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel”. De asemenea, potrivit art. 292 C. proc. civ., „părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât de cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare”.

Dispozițiile art. 287 alin. (1) pct. 3 și alin. (2) C. proc. civ. invocate de recurent, nu sunt aplicabile ipotezei în care partea înțelege să suplimenteze motivele de apel ulterior împlinirii termenului legal pentru exercitarea căii de atac, ci strict ipotezei în care partea nu a depus motivele de apel odată cu exercitarea căii de atac. În plus, textul trebuie corelat cu dispozițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ. ce obligă instanța de apel să se pronunțe pe baza celor invocate la prima instanță în ipoteza în care partea nu și-a motivat apelul, aceste norme instituind o garanție suplimentară, ca expresie a preocupării legiuitorului de valorificare a dreptului la calea de atac a apelului. Drept urmare, dispozițiile art. 287 alin. (1) pct. 3 și alin. (2) C. proc. civ. nu pot fi invocate pentru a proceda la completarea motivelor de apel formulate în termen, ca un remediu pentru lipsa de diligență a părții care și-a motivat apelul incomplet, în această ipoteză devenind aplicabile dispozițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât, în măsura în care criticile cuprinse în completarea memoriului de apel ulterior împlinirii termenului, nu au fost invocate și în fața instanței de fond, acestea nu pot fi analizate de instanța de apel.

Astfel cum a reținut Curtea Constituțională în Decizia nr. 169/2002: „Limitarea instituită de legiuitor, prin dispozițiile art. 292 alin. (1) C. proc. civ., cu privire la motivele, mijloacele de apărare și dovezile pe care părțile le pot utiliza înaintea instanței de apel nu contravine art. 21 din legea fundamentală, deoarece, ca orice alt drept, și accesul liber la justiție poate fi exercitat doar în anumite limite rezonabile, în așa fel încât, prin valorificarea lui să nu se aducă atingere drepturilor altor titulari, în aceeași măsură ocrotite prin lege. În ceea ce privește reglementarea cuprinsă în alin. (2) al art. 292 C. proc. civ., aceasta nu face decât să sancționeze lipsa de diligență a părții care nu și-a motivat apelul sau a făcut-o necorespunzător ori incomplet. […] În ceea ce privește art. 24 alin. (1) din Constituție, exigențele instituite de legiuitor nu fac decât să asigure un cadru optim derulării procesului, fără a se aduce atingere dreptului la apărare”.

În concluzie, în mod corect instanța de apel a reținut că motivele de apel depuse în data de 14 februarie 2022, ulterior împlinirii termenului de apel de 15 zile, sunt tardive, motiv pentru care nu a procedat la analiza acestora, acestea depășind cadrul obiectiv cu care instanța de apel a fost învestită în mod legal. Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că motivul de recurs este nefondat și îl va respinge în consecință.

Al doilea motiv de recurs, ce cuprinde critici vizând cadrul procesual activ și acordarea despăgubirilor cu depășirea cotelor dovedite (critici ce se regăsesc în completarea memoriului de apel tardiv), urmează a fi respins ca inadmisibil.

Dintr-o primă perspectivă, recurentul arată că deși cererea de chemare în judecată a fost formulată de către opt reclamanți, hotărârea instanței de fond a fost dată în favoarea a numai cinci dintre aceștia, fără a indica un motiv pentru care trei reclamanți (C., D. și E.) au fost înlăturați.

Dintr-o a doua perspectivă, recurentul susține că niciunul dintre reclamanți nu și-a dovedit calitatea de moștenitori ai autorilor, aceștia depunând la dosar numai copii ale unor certificate de calitate de moștenitori, și nu certificate de moștenitori, succesiunea nefiind dezbătută și nici nu au învestit instanța cu un capăt de cerere care să vizeze stabilirea calității acestora de moștenitori. Recurentul arată că instanța putea stabili acordarea despăgubirilor în sumele arătate pentru teren și pentru construcțiile demolate către moștenitorii autorilor în conformitate cu cotele deținute de aceștia, numai în condițiile în care ar fi fost învestită și cu judecarea unui astfel de capăt de cerere, distinct de cele formulate prin acțiunea introductivă.

Dintr-o a treia perspectivă, recurentul arată că hotărârea instanței de fond, menținută de cea din apel, comite o gravă eroare prin aceea că deși s-a restrâns cadrul procesual activ, se acordă despăgubirile în integralitate, astfel încât fiecăruia dintre cei cinci reclamanți beneficiari îi revine în fapt o sumă mult mai mare față de cea la care ar fi fost îndreptățiți potrivit cotelor deținute.

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

Cu privire la aceste motive de recurs, susceptibil de încadrare în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține că pârâtul evocă critici vizând fondul cauzei ce nu au fost analizate de instanța de apel ca urmare a respingerii ca tardive a completării motivelor de apel, or în prezentul recurs prezenta relevanță exclusiv critica vizând respingerea ca tardivă a cererii de completare a memoriului de apel, deoarece reținerea greșită a tardivității ar fi fost, în plan teoretic, susceptibilă de a atrage casarea cu trimitere a cauzei spre rejudecare.

Cu toate acestea, observând că prin Decizia irevocabilă nr. 43 din 29 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în primul ciclu procesual al dosarului, s-a reținut că reclamanții A., B., F., G. și H. au dovedit că sunt moștenitorii foștilor proprietari tabulari, având prin urmare calitate procesuală activă în cauză, în vreme ce reclamantele C., E. și D. în privința cărora s-a constatat nulitatea absolută parțială a certificatului de moștenitor nr. x/2012 nu justifică calitate procesuală activă, chiar în ipoteza în care primul motiv de recurs ar fi fost găsit întemeiat, în raport de tranșarea irevocabilă a cadrului procesual activ în primul ciclu procesual, în raport de datele concrete ale cauzei deduse judecății, nu s-ar fi impus casarea.

Revenind la aspectul de ordin procesual analizat în cauză, întrucât aceste critici ce vizează hotărârea Tribunalului Timiș nu au fost evocate de recurent în fața instanței de apel în termen legal, ci prin completarea la motivele de recurs depusă tardiv, recurentul tinde la a valorifica omisso medio aceste critici îndreptate împotriva hotărârii instanței de fond. De vreme ce criticile nu pot fi formulate pentru prima dată în fața instanței de recurs, Înalta Curte va respinge ca inadmisibile cele trei critici subsumate celui de-al doilea motiv de recurs.

Al treilea motiv de recurs prin care pârâtul a criticat soluția instanței de apel din perspectiva modului în care a soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor, este de asemenea neîntemeiat.

Recurentul arată că o acțiune în revendicare poate fi soluționată numai în contradictoriu cu titularii dreptului de proprietate asupra imobilelor care au aparținut antecesorilor, care, la data formulării acțiunii erau societatea U.M.T. S.A. și ulterior J. S.R.L., I. S.A., Statul Român, precum și alte două societăți care nu au fost chemate în judecată (K. S.A. și L. S.R.L.).

În ce privește parcelele situate în intravilanul localității care figurează a fi în proprietatea Statului Român potrivit mențiunilor din cartea funciară, recurentul arată că în realitate nici acestea nu se mai află în proprietatea sa, ci, prin efectul legii, ele au intrat în proprietatea Municipiului Timișoara, potrivit art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, începând cu data de 20 februarie 1991, fiind vorba despre bunuri aflate în proprietatea Statului Român și în posesia Municipiului Timișoara.

În acest context, recurentul arată că în prezenta cauză au calitatea procesuală pasivă în acțiunea dedusă judecății, calificată ca fiind în revendicare, numai entitățile care dețineau în proprietate imobilele la data promovării acțiunii, respectiv U.M.T. S.A. și ulterior J. S.R.L., I. S.A., K. S.A., L. S.R.L. și Municipiul Timișoara prin Primar pentru parcele identificate ca fiind în proprietatea Statutului Român.

Înalta Curte reține că în mod corect a fost soluționat apelul din perspectiva excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, motiv de recurs susceptibil de încadrare în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., prin raportare la cadrul procesual trasat de reclamanți prin cererea de chemare în judecată.

În ce privește susținerea instanței de apel potrivit căreia „cererea reclamanților de a se stabili dacă imobilele ce au aparținut antecesorilor lor au fost preluate de stat cu sau fără titlu valabil, trebuie analizat în contradictoriu cu Statul Român în calitate de pârât”, trebuie privită circumstanțiat, astfel de verificări impunându-se nu prin natura cererii de chemare în judecată, ci prin raportare la analiza prealabilă soluționării fondului, respectiv incidența în cauză a legii speciale, ori dimpotrivă, inaplicabilitatea acesteia, potrivit îndrumărilor deciziei de casare a Înaltei Curți din ciclul procesual anterior.

Prin raportare la natura cererii de chemare în judecată, în mod corect a susținut recurentul că analiza specifică a comparării titlurilor urmează a fi realizată în contradictoriu cu posesorul neproprietar, respectiv deținătorii actuali ai imobilului teren.

Cu toate acestea, întrucât o parte din parcele erau la momentul învestirii instanței în proprietatea Statului Român iar acestea au continuat să rămână astfel pe parcursul soluționării prezentului dosar, astfel cum reiese din extrasele de carte funciară în privința cărora recurentul afirmă că nu reflectă realitatea, în mod corect s-a reținut că în cauză Statul Român își justifică calitatea procesuală pasivă și în ce privește fondul cauzei. Împrejurarea că există o dispută între Statul Român și Municipiul Timișoara cu privire la apartenența unor parcele de teren ce fac obiectul prezentului dosar, nu poate genera o altă soluție din perspectiva cadrului procesual pasiv, o atare dispută neputând fi tranșată de instanță în acest cadrul procesual, de vreme ce nu a fost învestită cu soluționarea unei astfel de cereri.

Al patrulea motiv de recurs, vizând modul de soluționare a excepției lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor în cauză al pârâtului Statul Român, susceptibil de încadrare în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., este de asemenea nefondat.

Recurentul a învederat că în temeiul art. 25 alin. (2) din Decretul 31/1954 – în vigoare la data înregistrării cererii, statul, ca subiect de drepturi și obligații participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop. Recurentul apreciază că în cauză este incidentă a doua ipoteză a textului legal, astfel încât calitatea de reprezentant al Statului Român ar aparține fie Autorității pentru Administrarea Activelor Statului București (în calitate de organ competent cu soluționarea notificării reclamanților depusă în condițiile Legii nr. 10/2001 și emiterea dispoziției cuprinzând propunerea de acordare a despăgubirilor), fie Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților București (în calitate de organ al administrației publice centrale care are competența stabilirii cuantumului despăgubirilor bănești acordate), fie ambelor instituții.

Înalta Curte reține că în mod corect curtea de apel a înlăturat criticile formulate ca neîntemeiate, pe de-o parte prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, vizând o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, și nu prin raportare la legile de restituire ale proprietății, ceea ce nu poate justifica calitatea de reprezentant a A.A.A.S. (A.V.A.S. la data învestirii instanței) – învestită cu soluționarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici a A.N.R.P. Determinarea incidenței în cauză a dreptului comun ori a legii speciale vizează soluționarea fondului cauzei, astfel încât, în soluționarea excepțiilor invocate, în mod corect instanța de apel s-a raportat la cadrul procesual obiectiv stabilit de reclamanți, în virtutea principiului disponibilității, consacrat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ. de la 1865.

De asemenea, în mod corect a fost stabilit cadrul legislativ aplicabil prin raportare la data promovării acțiunii ca fiind art. 25 din Decretul nr. 31/1954, coroborate cu cele ale art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora în raporturile juridice și în litigiile cu privire la bunurile aflate în proprietatea statului, Statul Român participă prin Ministerul Finanțelor Publice.

Al cincilea motiv de recurs vizând modul de soluționare a excepției tardivității cererii modificatoare formulate de reclamanți, susceptibil de încadrare în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., este de asemenea neîntemeiat, parte din critici fiind respinse ca inadmisibile de vreme ce au fost invocate omisso medio.

Recurentul critică soluția instanței de apel din perspectiva modului de soluționare a excepției tardivității cererii modificatoare, arătând că instanța de apel a făcut o nelegală aplicare a dispozițiilor art. 132 alin. (2) C. proc. civ., când în realitate aceste dispoziții nu pot fi interpretate decât în mod sistematic cu dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., textul de lege nereglementând două ipoteze, ci inclusiv cazurile detaliate la alin. (2) trebuie să se încadreze în dispozițiile alin. (1).

Astfel, recurentul arată că la termenul de judecată din 18 mai 2021, la o distanță de 10 ani de la învestirea instanței cu soluționarea litigiului, în rejudecare după casare, reclamanții au procedat la extinderea atât a cadrului procesual pasiv (introducând în cauză și alți pârâți), dar și a cadrului obiectiv, solicitând în principal obligarea deținătorilor la restituirea posesiei parcelelor de teren libere indicând valoarea de piață atât a terenurilor, obligarea statului la plata contravalorii construcțiilor demolate la valoarea rezultată din expertiză, cât și un capăt de cerere subsidiar constând în obligarea statului la plata despăgubirilor pentru ipoteza în care terenul nu poate fi restituit în natură, la valoarea rezultată din efectuarea expertizei.

Mai arată recurentul că la data promovării acțiunii, reclamanții au solicitat, într-un cadru procesual pasiv mai restrâns (statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – în vreme ce prin acțiunea modificată nu mai este indicat reprezentant Ministerul Finanțelor Publice), Municipiul Timișoara prin Consiliul Local reprezentat de Primar, societatea UMT S.A. și societatea I.) numai două capete de cerere alternative, în principal restituirea în natură a terenurilor în suprafață de 183.020 m.p., iar în subsidiar, în măsura în care nu ar fi fost posibilă restituirea, obligarea pârâților la plata despăgubirilor bănești la valoarea de circulație de la data promovării acțiunii.

Prin cererea din 18 mai 2021, reclamanții au solicitat în mod tardiv o variantă mixtă, respectiv restituirea parțială a imobilelor și obligarea la despăgubiri pentru cele care nu mai pot fi restituite în natură, suplimentând de asemenea cu un capăt de cerere care nu se afla în acțiunea introductivă, respectiv valoarea construcțiilor demolate. De asemenea, reclamanții au solicitat valoarea la zi a despăgubirilor, respectiv la nivelul lunii iunie 2019, potrivit sumelor determinate prin rapoartele de expertiză efectuate, iar nu valori de la data promovării acțiunii (septembrie 2011).

Criticile recurentului sunt nefondate, pentru aspectele ce vor fi arătate în continuare. Lectura dispozițiilor art. 132 C. proc. civ. de la 1865 propusă de recurent este eronată, întrucât nu ține seama de cele două ipoteze distincte reglementate de legiuitor: alin. (1) reglementând veritabile modificări ale acțiunii, în vreme ce ipotezele de la alin. (2) nu sunt asimilate modificărilor, acestea putând interveni în orice moment al judecății, nu numai la prima zi de înfățișare.

În ce privește modificarea cadrului procesual pasiv, Înalta Curte observă că în cauză au fost introduse pe parcursul procesului societățile care au avut calitatea de dobânditori ale unor terenuri vizate de acțiune (având loc o extindere a cadrului procesual pasiv), respectiv s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a societății UMT S.A. ca urmare a înstrăinării de către societate a tuturor imobilelor pe care le deținea.

În plus, Înalta Curte reține că recurentul nu a formulat apel împotriva încheierii de ședință din data de 13 iunie 2020 a Tribunalului Timiș vizând introducerea în cauză a societății J. S.R.L. (în calitate de succesoare a UMT S.A. în privința unor parcele de teren) și nici împotriva încheierii din data de 21 septembrie 2020, prin care a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a societății UMT S.A. (ca urmare a înstrăinării de către aceasta a tuturor parcelelor de teren către societatea J. S.R.L.), astfel încât este vorba despre un motiv de recurs invocat omisso medio, criticile fiind așadar inadmisibile.

Din perspectiva neindicării în calitate de reprezentant al statului român și prin cererea modificatoare a Ministerului Finanțelor Publice, Înalta Curte reține că este un aspect lipsit de relevanță de vreme ce acest pârât a fost indicat încă de la momentul învestirii instanței, iar Statul Român nu poate sta singur în instanță, ci numai prin reprezentare. Or, câtă vreme nu s-a indicat în mod expres opțiunea modificării reprezentantului de către reclamanți, nu se poate prezuma că prin cererea modificatoare s-a renunțat la calitatea Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Român.

În ce privește modificarea cadrului procesual obiectiv, Înalta Curte reține că majorarea câtimii despăgubirilor solicitate se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., iar solicitarea contravalorii construcțiilor demolate, sunt incidente dispozițiile pct. 3 ale aceluiași articol. În plus, din perspectiva unui pretins capăt de cerere suplimentar, mixt, creat din cele două inițiale, Înalta Curte reține că în realitate este vorba despre o detaliere a tuturor soluțiilor pe care le-ar fi putut pronunța instanța în situația admiterii cererii de chemare în judecată, a treia cerere fiind inclusă în mod implicit în cele două capete de cerere ale acțiunii introductive, solicitare de despăgubiri inițial formulată vizând obligarea pârâților la plata de despăgubiri bănești la valoarea de circulație a imobilelor de la data promovării acțiunii, corespunzător valorii terenurilor care nu pot fi restituite în natură. Drept urmare, din această precizare reiese cu evidență că în ipoteza în care numai o parte din imobile puteau fi restituite în natură, cererea de acordare a despăgubirilor vizează acele imobile care nu mai puteau fi restituite.

În mod corect a reținut așadar instanța de apel că reclamanții au păstrat variantele alternative atât prin cererea introductivă, cât și prin cea precizatoare, în sensul în care au solicitat fie restituirea în natură totală sau parțială, fie plata despăgubirilor parțial pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, fie plata integrală a despăgubirilor în condițiile în care niciunul dintre imobilele revendicate nu poate fi restituit în natură.

În plus, critica vizând crearea unui capăt de cerere mixt prin cererea precizatoare este lipsită de interes, de vreme ce instanțele fondului au dat eficiență exclusiv capătului de cerere vizând obligarea la plata despăgubirilor.

Din perspectiva cuantumului despăgubirilor, în mod corect a reținut curtea de apel că solicitarea sumelor rezultate din evaluarea efectuată de expert nu se încadrează în prima ipoteză reglementată de art. 132 alin. (1) C. proc. civ., nereprezentând o modificare a acțiunii. Dimpotrivă, majorarea câtimii obiectului cererii se încadrează în ipoteza expres reglementată de art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., astfel încât cererea nu se socotește a fi modificată. Pentru aceste motive, Înalta Curte va înlătura criticile formulate de recurent, ca nefondate.

În ce privește însă cel de-al șaselea motiv de recurs, prin care se critică soluția instanței de apel în ce privește modul de soluționare a excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, precum și a fondului cauzei, Înalta Curte îl găsește întemeiat, din perspectiva criticilor susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 pct. 5, pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității, aceasta este strâns legată de susținerile pârâtului, dar și de afirmațiile reclamanților, din perspectiva aplicării legii speciale, adică trebuia stabilit cu certitudine dacă bunurile revendicate intră sau nu sub incidența Legii nr. 10/2001. Motivarea instanței de apel sub acest aspect este deficitară, remarcându-se lipsa unei analize a situației de fapt și a normelor de drept incidente în cauză. În speță, aceasta presupune prezentarea unei argumentații proprii a instanței de apel, nu o preluare a motivării instanței de fond și reproducerea unor pasaje din hotărârea de casare sau din deciziile de unificare pronunțate de instanța supremă.

În esență, criticile recurentului vizează împrejurarea că instanțele fondului nu au ținut cont și nu au efectuat o corectă judecată în sensul îndrumărilor date de instanța de control judiciar, nu au analizat cadrul normativ incident la data exproprierii și nu a fost administrat un probatoriu adecvat specificului acțiunii, astfel încât soluția instanțelor de fond nu poate fi cenzurată din perspectiva concluziei subsecvente raționamentului jurisdicțional, în lipsa elementelor ce conturează raportul juridic dedus judecății, în ceea ce privește situația de fapt, dar și normele de drept material și principiile de drept aplicabile în cauză.

Înalta Curte reține că reclamanții au înțeles să își realizeze pretențiile pe calea acțiunii în revendicare, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație, precum și pe dispozițiile art. 480 C. civ.. Cauza a parcurs două cicluri procesuale, cel de-al doilea fiind finalizat prin Decizia nr. 3585 din data de 16 octombrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, prin care a fost casată decizia dată în apel, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

În decizia de casare, obligatorie pentru instanța de rejudecare, conform dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., se arată că admisibilitatea sau inadmisibilitatea acțiunii trebuia subsumată stabilirii regimului juridic al imobilelor, respectiv dacă acesta se circumscrie domeniului de reglementare a Legii nr. 10/2001. În acest context, instanțele de judecată erau chemate să examineze, în raport de modalitatea de preluare a imobilelor și momentul acesteia, aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, pentru a se putea examina concursul dintre legea generală și legea specială.

De asemenea, instanța de casare a reținut că respingerea acțiunii ca inadmisibilă, prin raportare la împrejurarea că reclamanții nu au stăruit în soluționarea contestației prevăzute de Legea nr. 10/2001, fără a se realiza o analiză a incidenței în cauză a legii speciale pe care s-ar fi putut fundamenta o atare soluție, reprezintă o încălcare a dreptului reclamanților de acces la o instanță.

Așadar, potrivit îndrumărilor instanței de control judiciar, instanțele de fond, în rejudecare, urmau a verifica valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, respectiv în ce măsură titlul statului era în concordanță cu Constituția și tratatele internaționale la care România era parte și cu legile în vigoare la momentul preluării, astfel cum s-a solicitat prin acțiune, în cadrul comparării de titluri specifice revendicării de drept comun, conform art. 480 C. civ.

De asemenea, instanța de casare a impus în sarcina instanțelor de fond să verifice, în raport de particularitățile cauzei și de statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție din Decizia nr. 33/2008, aspectele legate de existența unui bun în sensul Convenției în patrimoniul reclamanților, neconvenționalitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în speța dedusă judecății, securitatea și stabilitatea circuitului juridic civil și cerința de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate care aparține altei persoane, de asemenea protejat de lege.

Înalta Curte constată întemeiată critica recurentului vizând încălcarea de către instanțele de fond a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., motiv de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât nu s-au conformat îndrumărilor instanței de casare, realizând o analiză lacunară pentru a determina regimul juridic al imobilului, hotărârea recurată fiind motivată cu nerespectarea standardului de motivare al hotărârilor judecătorești, motiv de casare reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Totodată, instanța de apel nu a analizat o serie de apărări esențiale formulate de Statul Român sub aspectul admisibilității acțiunii de drept comun și al fondului cauzei, fiind astfel încălcat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil:

1. Se constată că atât instanța de fond, cât și cea din apel, s-au rezumat la a prelua, în cea mai mare parte, pasaje din Decizia nr. 3585/16 octombrie 2018 a instanței de casare, precum și din Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, fără a realiza un raționament propriu, prin raportare la situația particulară dedusă judecății și la îndrumările instanței de recurs, reținând că imobilul a fost preluat fără titlu valabil și că în cauză nu sunt incidente dispozițiile legii speciale.

Simpla evocare a paragrafelor din cele două decizii nu poate reprezenta o motivare efectivă, nici pentru excepția inadmisbilității și nici pe fondul cauzei, având în vedere că decizia de casare conține îndrumări, iar statuările din deciziile de unificare a practicii au în principal un caracter teoretic, susceptibil de aplicare în raport de situația fiecărei cauze în parte, ele nefiind în măsură să răspundă criticilor concrete formulate de către pârât. Or, decizia de casare impunea o analiză proprie, reală și efectivă a tuturor criteriilor instituite de Legea nr. 10/2001 pentru a determina dacă situația particulară dedusă judecății se circumscrie sau nu domeniului de reglementare al legii speciale, ceea ce ar exclude aplicarea dreptului comun.

Din perspectiva însușirii de către instanțele fondului a considerentelor deciziei de casare, desprinzând din acestea o concluzie fără a mai proceda la o analiză proprie a situației de fapt și a probatoriului specific cauzei deduse judecății, Înalta Curte arată că potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.

Aceste prevederi orientează limitele rejudecării și enunță principiile ce trebuie urmate de instanța de trimitere sub aspectul obligativității respectării statuărilor date de instanța de casare asupra unor probleme de drept dezlegate, cât și a necesității administrării unor alte probe.

Per a contrario, situația de fapt va fi stabilită de instanța care rejudecă fondul și care, după ce înlătură viciile primei hotărâri, poate ajunge sau nu la aceeași concluzie ca cea reținută prin decizia casată.

Așadar, în privința problemelor de fapt, instanța care rejudecă pricina are o deplină putere de apreciere, stabilirea stării de fapt fiind atributul exclusiv al acesteia. Tot astfel, limitele rejudecării sunt determinate de împrejurările ce au determinat casarea, dar și de elemente probatorii noi, apărute la momentul rejudecării, ce justifică și impun o reevaluare a dezlegărilor anterioare, fără ca, prin aceasta, să se aprecieze că se aduce atingere puterii de lucru judecat statuate prin primele hotărâri pronunțate în cauză.

Or, instanța de casare a reținut, prin raportare la hotărârea pe care a examinat-o, că nu poate reprezenta un fine de neprimire împrejurarea nefinalizării procedurii de contestare a deciziei administrative emise de AVAS, această împrejurare ut singuli neputând conduce la o inadmisibilitate de plano a acțiunii, fără ca instanțele fondului să realizeze o analiză a elementelor presupuse de regimul juridic aplicabil bunului imobil, pentru a concluziona în sensul incidenței sau nu în cauză a legii speciale.

Înalta Curte, în ciclul procesual anterior, a statuat cu referire la nefinalizarea procedurii inițiate în temeiul legii speciale, însă numai din perspectiva continuării procedurii judiciare formulate pe calea dreptului comun, așa încât, instanța de apel, în rejudecare, va răspunde criticilor formulate de către pârâtul Statul Român și din perspectiva acestor elemente.

2. Din perspectiva analizei necesare pentru a soluționa excepția inadmisibilității, astfel cum în mod corect a subliniat recurentul, instanțele fondului urmau a determina incidența în cauză a legii speciale prin raportare la dispozițiile art. 1 – 8 din Legea nr. 10/2001, dispoziții care însă nu au fost analizate, atât instanța de fond, cât și cea din apel raportându-se exclusiv la dispozițiile art. 26 și art. 29 din același act normativ, care vizează modalitatea de soluționare a notificărilor formulate de persoanele îndreptățite și nu scoaterea în afara câmpului de reglementare al legii speciale a unor anumite categorii de imobile. În consecință, Înalta Curte reține că instanța de apel nu a răspuns acestor critici formulate în apel, motiv care se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și atrage casarea hotărârii.

Astfel, Legea 10/2001 a individualizat în mod expres domeniul său de aplicare, conținând prevederi detaliate atât în legătură cu bunurile care pot face obiectul acțiunilor în restituire, cât și în ce privește modurile de preluare, astfel că prin apariția Legii nr. 10/2001 s-a restrâns sfera de aplicare a Legii nr. 213/1998 numai la acele bunuri care nu au fost preluate cu titlu și care nu au făcut obiectul unei reglementări speciale, aspect ce prezintă relevanță prin raportare la obiectul cererii și la temeiul în drept pe care aceasta se sprijină – dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Așadar, instanțele de fond ar fi trebuit să determine dacă imobilul ce face obiect al acțiunii se încadrează în această situație de excepție care permite formularea, ulterior intrării în vigoare a legii speciale, a unei acțiuni în revendicare.

Cu toate acestea nici instanța de fond și nici cea de apel nu s-a conformat îndrumărilor instanței de casare, ci, rezumându-se la a reține lipsa titlului valabil al statului, au conchis că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile legii speciale, fără o motivare convingătoare.

Reiese așadar că cercetarea sumară realizată de instanțele fondului a condus în mod eronat la concluzia potrivit căreia în cauză nu se aplică Legea 10/2001, întrucât Statul Român nu ar avea un titlu valabil. De altfel, statuările instanței de apel apar ca fiind contradictorii, întrucât constatarea că imobilul a fost preluat fără titlu valabil înăuntrul perioadei prevăzute de legea specială, respectiv 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, determină incidența Legii nr. 10/2001, ceea ce atrage inadmisibilitatea acțiunii în revendicare sau în pretenții formulate pe calea dreptului comun.

Dreptul de acces la justiție include, nu numai dreptul de iniția un proces civil în fața instanței de judecată, ci, în special, dreptul de a obține tranșarea litigiului printr-o hotărâre judecătorească. În anumite cazuri, respingerea cererii nu înseamnă că s-a negat accesul la justiție, dacă cererea a fost examinată de instanță și s-a constatat că reglementările invocate nu au dat naștere dreptului pentru reclamanți și a obligației pentru pârâți (paragraful 105 din hotărârea pronunțată în cauza Velikovi și alții c. Bulgariei din 15 martie 2007).

Nu este mai puțin adevărat însă că respingerea cererii reclamanților de către AVAS și nefinalizarea contestației împotriva acesteia în instanță conform legii speciale, nu-i lipsește pe aceștia de posibilitatea formulării unei acțiuni pe calea dreptului comun, în cadrul căreia trebuie să dovedească că în patrimoniul lor subzistă un drept real sau un drept de creanță ce poate fi valorificat pe cale judiciară.

3. Din perspectiva analizei realizate în ce privește valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, Înalta Curte reține că în cauză sunt incidente motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 5 vizând încălcarea regimului probatoriu, ce a generat o incompletă și incorectă stabilire a situației de fapt, pct. 7 vizând nesoluționarea criticilor în calea de atac și pct. 9, vizând aplicarea eronată a dispozițiilor de drept material incidente materiei exproprierii la data la care aceasta a avut loc.

a) Înalta Curte observă că instanțele fondului nu au analizat relevanța juridică presupusă de emiterea într-o primă etapă a încheierii nr. 45 din 19 mai 1945 a Curții de Apel Timișoara, urmată de emiterea deciziei nr. 92 din 3 iunie 1948 a aceleiași instanțe, deși o atare analiză se impunea atât prin raportare la susținerile recurentului, care a precizat că procedura exproprierii a debutat în anul 1945 fiind încheiată în anul 1948, dar și pentru determinarea legii aplicabile și a implicațiilor pe care desfășurarea procedurii în modul în care aceasta a avut loc, le presupune.

Așadar, deși instanța de fond a reținut în situația de fapt că prin încheierea civilă nr. 45/19.05.1945 a Curții de Apel Timișoara s-a dispus trimiterea în stăpânire imediată a Căilor Ferate Române asupra unor imobile și terenuri aparținând autorilor reclamanților pentru constituirea unor ateliere și linii CFR, iar prin decizia civilă nr. 92/03.06.1948 a Curții de Apel Timișoara au fost declarate expropriate în favoarea petentei Calea x aceste imobile cu stabilirea unor indemnizații cuvenite proprietarilor expropriați, nu a fost realizat un examen efectiv al conținutului și semnificației juridice a celor două etape judiciare evidențiate.

La rândul său, instanța de apel, deși învestită de către recurentul-pârât cu aceste critici, nu a realizat o analiză a acestor acte și fapte și nu a statuat în sensul în care procedura exproprierii s-ar fi realizat pe parcursul a trei ani, debutând cu încheierea din 1945 și finalizându-se cu emiterea deciziei de expropriere în anul 1948, ori dimpotrivă, s-a concretizat într-o singură etapă.

b) De asemenea, reiese că instanțele fondului nu s-au raportat la cadrul normativ incident în cauză la data procedurii de expropriere, instanța de fond limitându-se la a indica sediul materiei exproprierii, în vreme ce instanța de apel nu a răspuns criticilor formulate de către pârât prin calea de atac pe care a exercitat-o, în care s-a susținut că neplata indemnizației nu este un element intrinsec, de natură a genera concluzia inexistenței titlului, ci unul extrinsec care generează un drept de creanță prescriptibil extinctiv în termenul general de trei ani.

Or, instanța de apel nu a analizat criticile formulate, deși caracterul devolutiv al căii de atac și criticile formulate de apelant ar fi condus în mod necesar la realizarea unei astfel de analize.

c) Din perspectiva neplății indemnizației stabilite prin decizia de expropriere, element în raport de care instanțele fondului au conchis că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, Înalta Curte observă că deși prin memoriul de apel pârâtul Statul Român a invocat modificarea cadrului procesual obiectiv prin schimbarea cauzei acțiunii, instanța de apel nu a răspuns acestor critici ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865.

Trebuie observat că în fața instanței de fond, la termenul din 18 ianuarie 2012, reclamanții au depus precizările solicitate de instanță, justificând cauza abuzivă a preluării exclusiv prin raportare la împrejurarea că bunul a fost preluat în anul 1945 și abia ulterior a fost inițiată procedura privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Ca urmare a acestei situații de fapt, reclamanții precizează că indemnizația propusă de către CFR a fi acordată proprietarilor bunului este una derizorie.

Așa fiind, critica pârâtului Statul Român se referă la modificarea cauzei cererii de chemare în judecată, arătând că inițial pretențiile reclamanților au fost justificate de caracterul derizoriu al indemnizației și respectiv de preluarea imobilului în anul 1945, anterior pronunțării deciziei de expropriere, iar în al doilea ciclu procesual s-a afirmat pentru prima dată în sensul neplății acestei indemnizații, având drept consecință nevalabilitatea titlului statului.

Se impunea cercetarea cauzei acțiunii, așa cum a fost învestită instanța de fond prin precizarea depusă la termenul din 18 ianuarie 2012, cu privire la causa debendi, adică temeiul juridic unit cu situația de fapt din care face parte susținerea reclamanților că indemnizația stabilită prin hotărâre judecătorească este derizorie, chestiune esențială pentru stabilirea autorității de lucru judecat. În speță, causa petendi reprezintă scopul acțiunii, respectiv solicitarea fie de restituire în natură, fie de acordare a despăgubirilor.

În consecință, se impunea o analiză a respectării cadrului obiectiv cu care a fost inițial învestită instanța, prin raportare la motivele invocate de pârât în calea de atac dedusă judecății. Or, instanța de apel nu a răspuns criticilor, preluând, fără o analiză proprie, concluzia instanței fondului potrivit căreia neplata indemnizației generează concluzia nevalabilității titlului.

În rejudecare după casare, cadrul procesual este deja stabilit, urmând ca instanța de trimitere să se pronunțe în limite precis stabilite, limite ce nu pot fi depășite ori ignorate prin soluționarea unui alte cauze a acțiunii, nemaifiind aplicabile dispozițiile privind prima zi de înfățișare, tocmai pentru că în caz contrar, s-ar ajunge la o nouă judecată și nu la o rejudecare, ceea ar încălca principiile ce guvernează sistemul căilor de atac reglementate de C. proc. civ. de la 1865. Așa fiind, modificarea acțiunii sub aspectul cauzei nu poate avea loc la instanța care rejudecă fondul după casarea cu trimitere, o statuare în sens contrar având drept consecință încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (3) C. proc. civ. – chestiune tranșată în mod constant de această manieră în practica judiciară.

În rejudecare, instanța de apel va analiza, prin raportare la cadrul normativ incident la data desfășurării procedurii exproprierii, consecințele juridice pe care o eventuală neîncasare a indemnizației le generează și respectiv drepturile pe care o atare împrejurare le naște în favoarea reclamanților, respectiv dreptul la o acțiune reală sau personală ce urmează să valorifice un drept de creanță de a încasa contravaloarea indemnizației stabilite, prescriptibil extinctiv.

În rejudecare, instanța va avea în vedere jurisprudența constantă a instanței supreme cu privire la acțiunile personale supuse dispozițiilor Decretului 167/1958, de pildă, deciziile nr. 3373 din 14 iunie 2013, nr. 456 din 25 februarie 2016, nr. 278 din 28 ianuarie 2015 și nr. 962 din 8 iunie 2017.

O atare analiză se va realiza inclusiv prin raportare la întrunirea celorlalte condiții relevante în cauză, respectiv parcurgerea procedurii prescrise de legea în vigoare la momentul exproprierii și împrejurarea afectării în mod real a unei destinații de interes public pentru care imobilul a fost expropriat.

De asemenea, se va analiza, procedându-se la suplimentarea probatoriului în acest sens, dacă decizia de expropriere prin care s-a stabilit indemnizația aferentă a fost contestată de autorii reclamanților, dacă aceștia au formulat cereri derivate din dreptul de a încasa indemnizația, constând fie în solicitarea dobânzilor, fie inițiind executarea silită, fie recurgând la ambele remedii, precum și dacă suma stabilită cu titlu de indemnizație a fost consemnată la dispoziția autorilor reclamanților.

d) În ce privește concluzia instanței de fond, confirmată de cea de apel, potrivit căreia Statul Român nu are un titlu valabil, Înalta Curte observă că se află în contradicție cu cele reținute în Decizia nr. 26 din 17 februarie 2011 a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, care a respins notificarea formulată de reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001 cu motivarea că preluarea imobilului revendicat nu a fost abuzivă. Decizia autorității administrative se bucură de prezumția de valabilitate și legalitate, nefiind contestată în mod eficace de niciuna dintre părțile din dosar. Statuarea din actul administrativ a intrat în circuitul juridic civil, ca urmare a nefinalizării procedurii contestației inițiată de reclamanți, astfel încât, instanțele de fond ar fi trebuit să se raporteze și la această împrejurare, în analiza pe care au realizat-o. Cu toate acestea, instanțele de fond s-au limitat să precizeze că prin Decizia nr. 26 din 17 februarie 2011, A.V.A.S. a respins notificarea, întrucât nu face obiectul de aplicare a Legii nr. 10/2001, fără a face vreo referire și la motivul pentru care s-a reținut că nu intră în domeniul de aplicare al legii speciale și fără a analiza impactul acestei statuări în analiza pe care au realizat-o în rejudecare, după casare. De altfel, se cuvine a sublinia faptul că statuarea din actul administrativ se coroborează cu hotărârea judecătorească prin care s-a finalizat exproprierea în anul 1948, ce se bucură de autoritate de lucru judecat și nu poate fi înlăturată din ordinea de drept fără a încălca principiul securității juridice civile.

Era, deci, în căderea instanțelor de fond să analizeze coroborat probatoriul și susținerile părților, analizând conduita acestora care pe de-o parte au achiesat la statuările deciziei AVAS nr. 26 din 17 februarie 2011 în care se reține că imobilul a fost preluat cu titlu, prin aceea că au optat să nu finalizeze procedura contestației inițiată, iar pe de altă parte, în acțiunea promovată la un interval de șapte luni distanță de la emiterea deciziei respective, prin cererea de chemare în judecată au afirmat contrariul, respectiv că preluarea a fost realizată fără titlu valabil, pentru a se putea întemeia pe dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/2008.

În acest context, statuările instanței de apel sunt contradictorii întrucât constatarea că imobilul a fost preluat fără titlu valabil înăuntrul perioadei prevăzute de legea specială, respectiv 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, determină incidența Legii nr. 10/2001, ceea ce atrage inadmisibilitatea acțiunii formulate pe calea dreptului comun.

e) De asemenea, Înalta Curte găsește fondată critica recurentului potrivit căreia deși instanțele fondului au reținut că reclamanții au un bun apt de a fi protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, în considerente nu sunt expuse motivele care au condus la o atare concluzie.

O atare analiză s-ar fi impus prin raportare la îndrumările instanței de casare, precum și prin raportare la criticile formulate de pârâtul Statul Român care a evocat atât evoluția jurisprudenței CEDO privind noțiunea de bun în sensul Convenției, cât și critici concrete grefate pe situația de fapt, respectiv împrejurarea că reclamanților nu li s-a recunoscut dreptul de proprietate printr-o hotărâre judecătorească. Dimpotrivă, titlul statului este consacrat printr-o hotărâre judecătorească definitivă care se bucură de autoritate de lucru judecat și ale cărei efecte nu pot fi înlăturate prin preluarea tale quale a susținerilor formulate de reclamanți. Așadar, în lumina jurisprudenței instanței de la Strasbourg, reclamanții au o creanță condițională, ceea ce înseamnă că existența și realizarea dreptului lor de creanță trebuie stabilite pe cale judiciară.

Pot fi invocate în susținerea acestei concluzii Cauza Canciovici contra României, paragraful 37, (Cererea nr. 32.926/1996, publicată în Monitorul Oficial nr. 210 din 8 martie 2006), Cauza Malhous împotriva Republicii Cehe [GC], Cererea nr. 33.071/1996, p. 17, Cauza Moșneanu contra României, publicată în Monitorul Oficial nr. 710 din 18 august 2006, așa cum rezultă din paragraful 54:

[Curtea amintește că, în conformitate cu jurisprudența constantă a organelor Convenției, noțiunea „bunuri” se poate referi atât la „bunurile actuale”, cât și la valorile patrimoniale, inclusiv creanțele, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranța legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. În schimb, speranța recunoașterii unui vechi drept de proprietate care, de mult timp, nu a mai fost susceptibil de o exercitare efectivă nu poate fi considerată un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, lucru valabil și pentru o creanță condițională care se stinge prin nerealizarea condiției (vezi trecerea în revistă a principiilor pertinente în Decizia Malhous împotriva Republicii Cehe (Cererea nr. 33.071/1996, Decizia din 13 decembrie 2000, CEDO 2000-XII) cu alte referințe, în special la jurisprudența Comisiei).]

De asemenea, în ceea ce privește Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 778 din 22 noiembrie 2010, sunt relevante paragrafele 138 – 146 din corpul hotărârii menționate. Astfel, potrivit paragrafelor 140 -144:

[140. Curții îi este suficient să constate, ținând cont de sensul autonom al noțiunii „bunuri” și de criteriile reținute în jurisprudența Curții, că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

142. Prin urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

143. În speță, Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (paragraful 19 de mai sus), deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. 144. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala. ]

Art. 261 pct. 5 C. proc. civ. reglementează obligația pentru instanță de a arăta în considerentele hotărârii motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților. În aplicarea acestor dispoziții legale, instanța este obligată să motiveze soluția pronunțată sub aspectul fiecărui capăt de cerere. În raport de aceste împrejurări, reiese că hotărârea instanței de apel nu respectă standardul intern de motivare.

Drept urmare, în rejudecare, instanța de apel urmează a determina, prin raportare la datele concrete ale cauzei, dacă reclamanții dețin un bun în sensul Convenției, apt de a fi protejat.

Analiza urmează a fi realizată și din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat în sensul în care Convenția lasă la latitudinea statelor semnatare adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat anterior semnării Convenției, sau acordarea de despăgubiri, reținându-se totodată că art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției, iar Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate.

4. În ce privește fondul cauzei, Înalta Curte găsește întemeiate criticile recurentului potrivit cărora instanțele de fond au admis acțiunea fără a proceda la o comparare de titluri specifică acțiunii în revendicare de drept comun. O atare soluție a fost pronunțată ca urmare a statuării privind nevalabilitatea titlului statului, pe care instanțele fondului au reținut-o în baza unei analize sumare, fără a argumenta pertinent de ce a fost înlăturat titlul litigios.

În rejudecare, instanța urmează să soluționeze apelul aplicând pe fondul cauzei dispozițiile dreptului comun aplicabil în materia revendicării și, în consecință, să verifice valabilitatea titlului Statului privitor la bunul în litigiu, în considerarea deciziei Curții de Apel Timișoara nr. 92 din 3 iunie 1948, prin care s-a dispus exproprierea bunului în raport de justificarea cauzei de utilitate publică, având în vedere că acțiunea în revendicare nu poate fi admisă atâta timp cât nu se probează în niciun mod lipsa de valabilitate a titlului de preluare a proprietății și nu se probează existența unei preluări abuzive a bunului imobil.

De asemenea, urmează să verifice instanța de apel dacă imobilul se află în continuare în proprietatea publică a statului, respectiv dacă măsura exproprierii a fost anulată prin vreun act emis ulterior, ori în alt mod.

În fine, în procesul de comparare a titlurilor urmează ca instanța să determine dacă reclamanții, în urma deciziei de expropriere nr. 92 din 3 iunie 1948 a Curții de Apel Timișoara, mai au un titlu asupra titlului revendicat.

5. De asemenea, Înalta Curte găsește întemeiată critica potrivit căreia instanța de apel nu a răspuns criticilor formulate de către pârâtul Statul Român, limitându-se la o abordare generică a tuturor motivelor de apel vizând inadmisibilitatea și fondul cauzei – formulate de toți apelanții-pârâți, fără a răspunde în mod efectiv criticilor punctuale ce ar fi trebuit să facă obiectul analizei instanței de apel, aspect ce se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În jurisprudența sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. „Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real ascultate, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența”.

Așadar, împrejurarea că instanța de apel nu a procedat la o analiză efectivă a criticilor formulate de pârâtul Statul Român, reprezintă un motiv de recurs întemeiat, de natură a conduce la casarea hotărârii.

Față de aceste considerente, în temeiul art. 313 coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul și să trimită cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Sursa informației: www.scj.ro.

Exproprierea bunului în raport de justificarea cauzei de utilitate publică. Imposibilitatea admiterii acțiunii în revendicare atât timp cât nu se probează în niciun mod lipsa de valabilitate a titlului de preluare a proprietății și nu se probează existența unei preluări abuzive a bunului imobil was last modified: februarie 8th, 2024 by Redacția ProLege

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.