Dreptul la libertate și la siguranță. Comentariul articolului 5 din Convenția europeană a drepturilor omului. Partea a III-a – Articolul 5 paragr. 2 și 3

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

3. Dreptul oricărei persoane arestate sau deținute în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol de a fi adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii – art. 5 § 3

Articolul 5 § 3 conferă mai multe garanții pentru persoanele private de libertate în temeiul art. 5 § 1 lit. c), adică pentru acele persoane arestate preventiv în cadrul unui proces penal. Așadar, cele două texte convenționale, art. 5 § 3 și art. 5 § 1 lit. c), formează un întreg, în sensul că instituie o procedură judiciară specială destinată doar persoanelor arestate preventiv, procedură care are drept scop principal protecția împotriva arbitrariului^[35]. Controlul jurisdicțional împotriva atingerilor arbitrare aduse de puterea executivă libertății individuale constituie un element esențial al acestor garanții oferite de art. 5 § 3. El reprezintă o aplicare a principiului preeminenței dreptului, principiu fundamental al Convenției, prevăzut chiar în preambulul acesteia^[36].

După cum se poate observa din analiza art. 5 § 3, acesta vizează două situații distincte^[37]. Pe de o parte, se referă la primele ore după arestare, când persoana se află sub controlul organelor de poliție și trebuie dusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat care are atribuții judiciare. Pe de altă parte, face trimitere la perioada de timp din cursul urmăririi penale și al judecății de fond, când persoana poate fi menținută în arest, în anumite condiții și doar pentru o perioadă rezonabilă, sau poate fi eliberată în cursul procedurii. Cele două ipoteze avute în vedere de art. 5 § 3 se raportează la perioade de timp diferite (oarecum consecutive) și conferă persoanei arestate drepturi distincte, așa cum vom arăta mai jos.

Prima parte a art. 5 § 3 se referă la obligațiile autorităților în primele momente ale arestării unei persoane în cursul procesului penal. Așadar, dintre toate cele șase cazuri de privare de libertate reglementate de art. 5 § 1, Convenția creează o garanție specială doar pentru cazul prevăzut la lit. c). Această protecție accentuată acordată persoanelor arestate preventiv se explică prin specificul măsurilor privative de libertate luate în cursul procesului penal, în special în cursul urmăririi penale. Aceste măsuri au un rol coercitiv și sunt destinate să faciliteze sarcina organelor de urmărire penală. Dacă suspectul este privat de libertate, nu se mai poate bucura pe deplin de suportul celor apropiați, iar construirea unei apărări eficiente este, din punct de vedere practic, mult îngreunată. Astfel, sunt șanse mai mari ca acesta să recunoască infracțiunea de care este acuzat.

 „Nu trebuie să fii psiholog profesionist ca să realizezi că investigatorul responsabil pentru arestarea suspectului speră ca această măsură să conducă la recunoașterea acuzației”^[38]. Chiar dacă cel acuzat nu recunoaște, el este tot timpul la dispoziția organelor judiciare, urmărirea penală fiind astfel facilitată de măsura preventivă. Având în vedere aceste motive, precum și riscurile pentru persoana arestată, este nevoie ca un magistrat neutru, fără un rol direct în desfășurarea urmăririi penale, să controleze privarea de libertate.

În plus, în doctrină s-a arătat că aducerea de îndată a persoanei arestate în fața unui judecător sau magistrat independent și imparțial reprezintă o garanție importantă împotriva tratamentelor inumane sau torturii, în special în statele unde brutalitatea poliției este cunoscută. Obligația de prezentare automată a persoanei arestate într-un termen foarte scurt în fața autorităților judiciare are și rolul de a o scoate, în practică, de sub control absolut al poliției. Totodată, termenul foarte scurt permite și observarea unor urme ale eventualelor rele tratamente aplicate la începutul arestului^[39]. De altfel, și Curtea a subliniat acest rol distinct al procedurii prevăzute de art. 5 § 3: „… numai o intervenție judiciară rapidă poate conduce la detectarea și prevenirea formelor grave de rele tratamente la care deținuții sunt expuși, mai ales ca modalitate de a obține de la ei mărturisiri”^[40].

Prin urmare, procedura instituită în prima parte a textului comentat permite de fapt intervenția rapidă și automată a puterii judiciare pentru asigurarea protecției persoanei care tocmai a fost privată de libertate în cadrul unui proces penal, deci care se află într-o situație foarte vulnerabilă. „…controlul judiciar al actelor executivului, prin care se aduce atingere dreptului la libertate al persoanelor, constituie un element esențial al garanției oferite de articolul 5 alineat 3”^[41]. Scopurile acestei garanții speciale sunt protecția persoanei contra arbitrariului, verificarea legalității și necesității măsurii, precum și prevenirea riscului relelor tratamente, care este ridicat în timpul fazei inițiale a detenției^[42].

Controlul judiciar la care se referă textul comentat trebuie făcut de un „judecător sau alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare”. Așa cum am arătat anterior, cu ocazia comentariului privitor la art. 5 § 1 lit. c), ca urmare a strânsei legături dintre cele două paragrafe, s-a susținut că această noțiune ar fi echivalentă cu cea de „autoritate judiciară competentă” menționată în textul respectiv^[43]. În realitate, pentru argumentele aduse cu acea ocazie^[44], credem că noțiunea de „judecător sau alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare” are o sferă de aplicare mai restrânsă, referindu-se la controlul jurisdicțional cu privire la arestare, exercitat la începutul acesteia. Din contră, noțiunea de „autoritate judiciară competentă” are un domeniu mai larg, incluzând nu numai judecătorul sau magistratul la care face referire art. 5 § 3, ci și instanța de fond.

Textul comentat prevede că procedura judiciară specială se poate desfășura atât în fața unui judecător, cât și a unui alt magistrat, acesta trebuind însă să îndeplinească anumite condiții de independență și de imparțialitate stabilite în jurisprudența Curții. Astfel, magistratul trebuie să fie independent față de puterea executivă. Această condiție nu exclude subordonarea într-o anumită măsură a magistratului față de judecători sau de alți magistrați, condiția fiind ca aceștia din urmă să fie independenți față de puterea executivă^[45]. În plus, magistratul care se pronunță asupra detenției trebuie să fie imparțial. Poate avea și alte funcții, însă imparțialitatea sa ar putea fi pusă sub semnul întrebării dacă poate interveni ulterior în procedura penală ca parte titulară a urmăririi penale^[46]. Având în vedere încrederea pe care „magistratul” (la care se referă art. 5 § 3) trebuie să o inspire justițiabililor într-o societate democratică, este necesar ca independența și imparțialitatea sa să fie clar stipulate de către legea internă^[47].

În mai multe cauze împotriva României, Curtea a constatat că procurorul român, prin statutul său, nu îndeplinește aceste condiții pentru a putea fi considerat „magistrat împuternicit de lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare”, în sensul art. 5 § 3, și că, în consecință, nu poate dispune măsura arestării preventive. Inițial Curtea a analizat acest statut pe cale oarecum incidentală, din perspectiva art. 6 § 1, în prima cauză românească pe care a soluționat-o pe fond, și anume în Cauza Vasilescu^[48]. Ulterior, în Cauza Pantea a statuat expres că luarea măsurii arestării preventive de către procuror constituie o încălcare a art. 5 § 3 pentru că statutul acestui magistrat în dreptul român nu respectă condițiile de independență și imparțialitate menționate mai sus. Pe de o parte, Curtea a constatat că procurorul român, cel care luase în speță măsura arestării preventive, îndeplinea și funcția de organ de urmărire penală, instrumentând cauza, dispunând începerea urmăririi penale, punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată^[49]. Așadar, nu îndeplinea condiția de imparțialitate expusă mai sus. Pe de altă parte, Curtea a concluzionat că „în România, procurorii, acționând în calitate de reprezentanți ai Ministerului Public, subordonați, mai întâi, procurorului general, apoi ministrului justiției, nu îndeplinesc condiția de independență în raport cu puterea executivă”^[50]. De altfel, această hotărâre a Curții, confirmată în alte cauze similare, a condus la modificarea substanțială a regulilor interne de procedură penală privitoare la luarea măsurii arestării preventive.

Conform dispozițiilor art. 5 § 3, acest control jurisdicțional al arestării trebuie să se efectueze „de îndată” și în mod automat. Așadar, procedura specială prevăzută de textul convențional comentat trebuie să se inițieze foarte rapid. Această obligație a autorităților a fost caracterizată ca fiind absolută, însă intervalul de timp în care trebuie ca persoana să fie adusă înaintea judecătorului poate varia în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei^[51]. Totuși aducerea persoanei arestate în fața judecătorului trebuie să fie rapidă pentru evitarea relelor tratamente și pentru reducerea la minim a oricărei atingeri nejustificate a libertății individuale. „Limita strictă de timp impusă de această cerință nu trebuie lăsată la latitudinea interpretării pentru că în acest mod ar fi mutilată în detrimentul individului o garanție procedurală oferită de acest articol și s-ar ajunge la consecințe contrare înseși esenței dreptului protejat prin el”^[52]. De aceea, Curtea a statuat în jurisprudența sa că termenul maxim în care persoana arestată trebuie adusă în fața judecătorului este de patru zile de la momentul privării efective de libertate, chiar și în cauzele unde este vorba de infracțiuni de terorism^[53]. Trebuie însă precizat că acesta este un termen maxim, permis doar în situații excepționale. Uneori, în cauzele în care nu sunt circumstanțe speciale, chiar și un interval de timp mai mic de 4 zile poate fi considerat o încălcare a art. 5 § 3^[54]. În cauzele contra României, Curtea a constatat de mai multe ori încălcarea acestei obligații, stabilind că persoana arestată a fost adusă în fața judecătorului după trecerea unor intervale de timp nepermis de lungi, de 9 zile^[55], 18 zile^[56] sau chiar de 4 luni^[57]!

De asemenea, procedura respectivă trebuie inițiată din oficiu de către autorități, nu la cererea persoanei arestate, așa cum se întâmplă în cazul plângerii prevăzute de art. 5 § 4. Așadar, nu îndeplinește condițiile acestui text convențional un control care este declanșat doar la plângerea persoanei private de libertate^[58]. Totuși Curtea nu acordă o importanță determinantă doar acestei cerințe, ci uneori evaluează în ansamblu îndeplinirea de către stat a obligațiilor create de art. 5 § 3. Spre exemplu, în Cauza Varga, reclamanții fuseseră arestați prin ordonanța procurorului dar, ca urmare a plângerii lor, la trei zile de la arestare ei au fost duși în fața judecătorului care s-a pronunțat asupra legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive. Deși controlul jurisdicțional respectiv nu a fost unul automat, în dreptul intern neexistând vreo astfel de dispoziție la epoca faptelor, Curtea totuși a considerat că în speță nu a fost încălcat art. 5 § 3 deoarece măsura a fost analizată de îndată de un judecător. Totodată, instanța europeană a luat act că ulterior Codul de procedură penală a fost modificat, iar controlul jurisdicțional se realizează acum din oficiu^[59].

Procedura prevăzută de art. 5 § 3 trebuie să ofere celui vizat câteva garanții minimale. În principal, înainte de a se pronunța, magistratul în fața căruia se desfășoară procedura are obligația de a-l audia personal pe cel adus în fața lui^[60]. În schimb, din jurisprudența Curții nu rezultă regula ca o astfel de procedură să aibă loc în ședință publică^[61]. De asemenea, Curtea nu a consacrat un drept la asistență juridică al persoanei supuse arestării. Spre deosebire de articolul 6 din Convenție, articolul 5 presupune o celeritate accentuată, ceea ce face ca cerințele sale procedurale să fie mai flexibile. Așadar, magistratul care se pronunță cu privire la arestarea preventivă nu trebuie să aștepte până când persoana respectivă își angajează avocat, iar autoritățile nu au obligația de a-i asigura asistență juridică gratuită^[62]. Totuși Curtea și-a nuanțat acest punct de vedere în Cauza Lebedev, când a constatat că, în circumstanțele concrete ale speței, nu s-a justificat decizia judecătorului național de a nu permite accesul avocaților reclamatului în sala de ședință, în condițiile în care reclamantul, ca urmare a stării de sănătate precare, nu era în măsură să combată argumentele acuzării^[63].

Magistratul în fața căruia este adusă persoana conform procedurii prevăzute de art. 5 § 3 are obligația de a analiza împrejurările pro și contra arestării și de a decide, în conformitate cu criteriile legale, dacă sunt motive care să impună arestarea. Dacă nu există astfel de motive, el trebuie să dispună punerea în libertate^[64]. Așadar, pe de o parte, magistratul trebuie să se pronunțe pe fond, făcând o analiză atât a legalității, cât și a temeiniciei arestării. Pe de altă parte, el trebuie să aibă puterea de a dispune punerea în libertate a persoanei în situația în care ar ajunge la concluzia că nu sunt motive care să justifice arestarea preventivă.

^[35] Calmanovici împotriva României, Cererea nr. 42250/02, Hotărârea din 1 iulie 2008, § 86.

^[36] Brogan și alții împotriva Regatului Unit, cererile nr. 11209/84, 11234/84, 11266/84, Hotărârea din 29 noiembrie 1988, § 58.

^[37] Bujac împotriva României, Cererea nr. 37217/03, Hotărârea din 2 noiembrie 2010, § 66.

^[38] S. Trechsel, op. cit., p. 503.

^[39] S. Trechsel, op. cit., p. 505.

^[40] Dikme, § 66.

^[41] Pantea împotriva României, Cererea nr. 33343/96, Hotărârea din 3 iunie 2003, § 236.

^[42] McKay împotriva Regatului Unit, Cererea nr. 543/03, MC, Hotărârea din 3 octombrie 2006, § 32.

^[43] C. Ovey, R. CA White, Jacobs & White: The European Convention on Human Rights, Fourth Edition, Oxford University Press, Oxford, 2006, p. 129.

^[44] S. Rădulețu, Dreptul la libertate și la siguranță. Comentariul articolului 5 din Convenția europeană a drepturilor omului. Partea a II-a – art. 5 § 1 lit. c), d), e) și f), revista „Dreptul” nr. 12/2022.

^[45] Schiesser împotriva Elveției, Cererea nr. 7710/76, Hotărârea din 4 decembrie 1979, § 31.

^[46] Huber împotriva Elveției, Cererea nr. 12794/87, Hotărârea din 23 octombrie 1990, § 43.

^[47] Duinhof și Duijf împotriva Olandei, cererile nr. 9626/81 și 9736/82, Hotărârea din 22 mai 1984, § 34.

^[48] Vasilescu împotriva României, Cererea nr. 27053/95, Hotărârea din 22 mai 1998, §§ 40, 41.

^[49] Pantea, § 237.

^[50] Pantea, § 238.

^[51] J. Velu, op. cit., pct. 340.

^[52] McKay, § 33.

^[53] Brogan și alții, § 62.

^[54] D. Harris, op. cit., p. 343

^[55] Samoilă și Cioncă împotriva României, Cererea nr. 33065/03, Hotărârea din 4 martie 2008, § 52.

^[56] Năstase Silivestru împotriva României, Cererea nr. 74785/01, Hotărârea din 4 octombrie 2007, § 32.

^[57] Pantea, §§ 240–242

^[58] Samoilă și Cioncă, § 48.

^[59] Varga împotriva României, Cererea nr. 73957/01, Hotărârea din 1 aprilie 2008, §§ 54, 55.

^[60] Schiesser, § 31.

^[61] Lebedev împotriva Rusiei, Cererea nr. 4493/04, Hotărârea din 25 octombrie 2007, § 82.

^[62] Lebedev, § 84.

^[63] Lebedev, § 85, 86.

^[64] Schiesser, § 31.