Dreptul la libertate și la siguranță. Comentariul articolului 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Partea a II-a – articolul 5 § 1 lit. c), d), e) și f)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

1. Introducere

Prezentul articol face parte dintr-un studiu mai amplu privind dreptul la libertate și la siguranță protejat de art. 5 din Convenția (europeană) pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”)^[1]. Având în vedere dimensiunile studiului respectiv și constrângerile editoriale, acesta a fost divizat în trei părți care sunt publicate în trei numere succesive ale revistei. Prima parte, privitoare la art. 5 paragr. 1 lit. a) și b), a apărut în numărul anterior al revistei. În prezentul număr este publicată a doua parte a studiului, aceasta cuprinzând o analiză detaliată a jurisprudenței organelor Convenției^[2] cu privire la art. 5 paragr. 1 lit. c), d), e) și f). Ultima parte, ce va apărea în numărul următor, va fi dedicată art. 5 paragr. 2, 3, 4 și 5.

În altă ordine de idei, trebuie precizat că analiza efectuată în cadrul întregului studiu prezentat mai sus se bazează, pe cât posibil, pe hotărârile și deciziile Curții care privesc România. Consider că în acest mod se poate oferi cititorilor o imagine cât mai exactă cu privire la măsura în care sistemul român de drept respectă standardele convenționale în materia protecției libertății individuale.

În articolul anterior am comentat trăsăturile generale ale dreptului la libertate și la siguranță, arătând cu acea ocazie că acesta este unul dintre drepturile care apără securitatea fizică a individului. Pentru a respecta exigențele convenționale, orice privare de libertate nu trebuie să fie arbitrară. Aceasta înseamnă, în esență, că este necesar să fie conformă cu dreptul intern al statului respectiv, drept care, la rândul său, trebuie să aibă o anumită calitate și să respecte el însuși Convenția. Totodată, pentru a evita arbitrariul, autoritățile naționale trebuie să acționeze cu bună-credință, iar privarea de libertate trebuie să fie necesară și să respecte scopul prevăzut de restricțiile prevăzute în primul paragraf.

De asemenea, în aceeași lucrare, am arătat că primul paragraf al art. 5 prevede expres și limitativ un număr de șase astfel de situații în care statul poate priva de libertate o persoană. Cu acea ocazie au fost analizate primele două dintre acestea, și anume privarea de libertate pe baza condamnării pronunțate de un tribunal competent [art. 5 paragr. 1 lit. a)] și privarea de libertate pentru nerespectarea unei hotărâri pronunțate de un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligații prevăzute de lege [art. 5 paragr. 1 lit. b)]. În cadrul prezentului articol vor fi analizate pe rând celelalte patru cazuri în care statul poate priva de libertate o persoană [art. 5 paragr. 1 lit. c), d), e) și f)].

2. Art. 5 § 1 lit. c) – arestarea sau reținerea legală a unei persoane în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice ale necesității de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia

Acest text convențional autorizează, în anumite condiții, măsurile preventive privative de libertate folosite în cursul procesului penal. Dacă art. 5 § 1 lit. a) reglementează privarea de libertate a persoanei după condamnarea de către o instanță de judecată, art. 5 § 1 lit. c) se referă la situațiile când o persoană este privată de libertate în timpul procesului penal, înainte de condamnare. Așa cum am arătat, după condamnare, chiar nedefinitivă, se aplică dispozițiile art. 5 § 1 lit. a). Așadar, art. 5 § 1 lit. c) se aplică doar în cursul urmăririi penale și judecății în fond. În măsura în care instanța de fond pronunță o hotărâre de condamnare iar măsurile privative de libertate se mențin și în cursul apelului, ele nu vor mai fi analizate prin prisma art. 5 § 1 lit. c), ci prin raportare la art. 5 § 1 lit. a)^[3]. Evident că dacă instanța de control judiciar dispune rejudecarea cauzei de către instanța de fond, eventualele măsuri preventive existente în cursul rejudecării, până la pronunțarea unei noi hotărâri în primă instanță în al doilea ciclu procesual, intră tot sub incidența art. 5 § 1 lit. c)^[4].

Prin urmare, textul comentat în această secțiune poate fi invocat ori de câte ori o persoană este reținută sau arestată preventiv în cadrul unei proceduri penale. Privările de libertate în cursul procesului penal reprezintă unele dintre cele mai frecvente ingerințe aduse dreptului la libertate și siguranță. În dreptul nostru, măsurile preventive privative de libertate care intră în sfera de aplicare a art. 5 § 1 lit. c) sunt, în principiu, reținerea și arestarea preventivă. Deopotrivă, și arestul la domiciliu, din cauza limitării drastice a libertății individuale, constituie tot o măsură privativă de libertate căreia i se aplică exigențele acestui text convențional^[5]. Măsurile preventive privative de libertate la care se referă această normă trebuie să respecte nu numai exigențele convenționale, ci și dispozițiile dreptului intern pertinent. Așa cum am arătat în prima parte a acestui comentariu^[6], încălcarea normelor de drept intern privind luarea, prelungirea și menținerea unor astfel de măsuri reprezintă în același timp o încălcare a art. 5, intrând în domeniul de analiză al Curții.

Acest paragraf trebuie corelat uneori cu alte dispoziții convenționale. Astfel, este necesar să fie interpretat și aplicat împreună cu art. 5 § 3 din Convenție, paragraf care instituie obligații pozitive în sarcina statelor față de persoanele arestate în temeiul art. 5 § 1 lit. c). Așa cum vom arăta, Curtea a statuat expres în jurisprudența sa că cele două texte „formează un întreg”^[7]. De altfel, tocmai art. 5 § 3 dă posibilitatea controlului judecătoresc periodic al detenției dispuse în temeiul art. 5 § 1 lit. c)^[8]. În plus, paragraful comentat – art. 5 § 1 lit. c) – este în strânsă legătură și cu obligațiile pozitive impuse statelor de art. 5 § 2 din Convenție. În fine, acțiunile autorităților în faza inițială a arestării pot avea un impact asupra echității procedurii penale așa cum este ea definită în art. 6 din Convenție^[9].

Textul comentat conține mai multe condiții generale care trebuie îndeplinite pentru ca privarea de libertate în cursul procesului penal să fie conformă cu exigențele Convenției^[10]. În primul rând, arestarea în temeiul acestei norme trebuie să fie dispusă exclusiv în vederea aducerii persoanei în fața „autorității judiciare competente”. În al doilea rând, orice privare de libertate trebuie să se încadreze în una dintre cele trei situații distincte prevăzute alternativ de text. În al treilea rând, arestarea trebuie să fie legală, în sensul mai general arătat în prima parte a acestui studiu^[11], cu ocazia analizei de ansamblu a art. 5 § 1. Toate aceste condiții vor fi analizate punctual în cuprinsul comentariului.

 Scopul reținerii sau arestării trebuie să fie aducerea persoanei în fața „autorității judiciare competente”^[12]. Totuși această condiție nu rezultă în mod evident din formularea art. 5 § 1 lit. c). Acesta prevede trei situații distincte în care o persoană poate fi privată de libertate în cadrul unui proces penal: când reținerea sau arestarea au fost făcute „în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârșit o infracțiune”, când „există motive temeinice ale necesității de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune” sau „să fugă după săvârșirea acesteia”. Existența oricăreia dintre aceste trei situații alternative este suficientă pentru a justifica privarea de libertate în temeiul acestei norme.

Cu toate acestea, textul comentat este redactat într-o manieră destul de confuză^[13], unii autori considerându-l chiar ca fiind printre normele convenționale cel mai defectuos redactate^[14]. Astfel, interpretarea literală a acestuia ar duce la concluzia că doar prima dintre cele trei situații ar impune ca privarea de libertate să se facă în scopul aducerii în fața instanței întrucât expresia „în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente” pare să se refere doar la arestarea persoanei bănuite că a săvârșit o infracțiune. În această interpretare, celelalte două situații evocate de art. 5 § 1 lit. c) nu ar presupune obligația aducerii persoanei arestate în fața autorității judiciare pentru că textul nu prevede expres acest lucru. Totuși Curtea a respins încă din jurisprudența sa timpurie o astfel de interpretare. Prin urmare, în Cauza Lawless^[15], instanța europeană s-a pronunțat expres asupra acestei probleme, statuând că orice privare de libertate întemeiată pe acest text convențional, indiferent de ipoteza în care se încadrează, trebuie să fie dispusă doar în vederea aducerii persoanei în fața autorității judiciare competente. Această opinie este susținută, în viziunea Curții, atât de interpretarea gramaticală a normei convenționale, cât și de interpretarea sa sistematică, în concordanță cu prevederile art. 5 § 3 care impun o astfel de obligație pozitivă pentru autorități în cazul oricărei persoane arestate sau deținute în condițiile prevăzute de paragr. 1 lit. c). În jurisprudența sa ulterioară Curtea a reafirmat această interpretare^[16].

Așadar, scopul oricărei măsuri privative de libertate dispuse în temeiul art. 5 § 1 lit. c) este aducerea persoanei în fața „autorității judiciare competente”. În general, atât în doctrină^[17], cât și în jurisprudență^[18] s-a susținut că această sintagmă are același înțeles cu cea de „judecător sau alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare”, folosită de art. 5 § 3. Cu toate acestea, expresia „autoritate judiciară competentă” trebuie să aibă o sferă de aplicare mai largă care să includă nu numai „judecătorul sau alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare” la care face referire art. 5 § 3, ci și instanța competentă să soluționeze fondul pricinii. Argumentul esențial avansat în doctrină pentru această idee este acela că măsura preventivă nu durează doar până la aducerea persoanei arestate în fața judecătorului sau a magistratului împuternicit de lege cu atribuții judiciare, ci poate să subziste și după acest moment, menținându-se și în timpul procedurilor ulterioare. Dacă în conceptul de „autoritate judiciară competentă” nu ar intra și instanța de fond, ar însemna că detenția, după acel prim moment de aducere în fața judecătorului sau magistratului la care se referă art. 5 § 3, ar deveni contrară art. 5 din Convenție, ceea ce ar fi absurd^[19]. De altfel, chiar în unele dintre primele sale hotărâri, Curtea confirmă această interpretare largă a noțiunii de „autoritate judiciară competentă”^[20].

Deși măsurile preventive întemeiate pe art. 5 § 1 lit. c) nu pot fi luate decât în scopul aducerii persoanei arestate în fața autorității judiciare competente, nu este absolut necesar ca persoana respectivă să fie efectiv adusă în fața judecătorului sau în fața instanței de fond, existând și posibilitatea punerii ei în libertate între timp. Ceea ce contează este intenția autorităților în momentul privării de libertate, buna lor credință. Existența unui astfel de scop trebuie să fie analizată distinct de îndeplinirea sa în realitate^[21]. Evident că, într-o astfel de ipoteză, o durată prea mare a privării de libertate ar putea pune o problemă din perspectiva art. 5 § 3.

Așa cum am arătat, o persoană poate fi reținută sau arestată atunci când este bănuită că a săvârșit o infracțiune, când trebuie împiedicată să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia. Prin urmare, noțiunea de „infracțiune” utilizată de textul comentat este o noțiune cheie în înțelegerea și aplicarea acestuia. Ea are un înțeles autonom, identic cu cel al aceluiași cuvânt utilizat în cadrul art. 6^[22]. În general, Curtea a statuat că această noțiune cuprinde nu numai situațiile când o faptă este considerată infracțiune potrivit dreptului intern, ci și alte cazuri în care se ține cont de natura procedurii puse în aplicare sau de gravitatea pedepsei prevăzute de lege^[23].

Totuși, situațiile când Curtea ar considera că această noțiune autonomă ar avea o sferă de aplicare mai largă decât cea conferită de dreptul intern sunt relativ limitate. Este normal să fie așa deoarece art. 5 § 1 lit. c) reglementează o excepție de la principiul respectării dreptului la libertate și siguranță. Așa fiind, o interpretare prea extinsă a noțiunii de „infracțiune” ar lărgi nepermis de mult și sfera de aplicare a privărilor de libertate la care se referă acest text convențional. Spre exemplu, în Cauza Brogan și alții^[24], reclamanții au invocat încălcarea art. 5 § 1 lit. c), între altele, pentru că ar fi fost privați de libertate, cu toate că nu erau bănuiți de săvârșirea unei infracțiuni prevăzute de dreptul intern. Deși au fost supuși unei proceduri penale, Curtea a preferat să nu utilizeze criteriul naturii procedurii utilizate pentru a aplica noțiunea autonomă în sensul menționat în paragraful anterior. Din contră, instanța europeană, când a analizat dreptul penal intern, a avut în vedere că reclamanților li s-au luat declarații încă din primele ore ale arestării în legătură cu posibila lor implicare în săvârșirea unor infracțiuni privind terorismul și a ajuns astfel la concluzia că aceștia erau în realitate bănuiți de săvârșirea unor infracțiuni specifice, prevăzute în legislația națională relevantă. În consecință,

Curtea nu a aplicat în cauză conceptul autonom menționat mai sus, ci a preferat să se bazeze pe analiza dreptului penal substanțial intern, considerând că „actele de terorism” de care erau bănuiți reclamanții reprezentau săvârșirea unor infracțiuni prevăzute de dreptul nord-irlandez^[25].

Însă trebuie menționat că, în astfel de situații, Curtea este chemată să facă o analiză a dreptului penal substanțial intern, să interpreteze normele de incriminare și să verifice dacă în speța concretă aceste norme sunt sau nu incidente. Or, un tribunal internațional pentru drepturile omului poate întâmpina dificultăți într-un astfel de demers specific mai degrabă instanțelor penale naționale^[26]. Spre exemplu, în Cauza Lukanov^[27], Curtea a concluzionat că faptele pentru care reclamantul fusese urmărit penal și arestat (participarea la decizii guvernamentale de distribuire de fonduri pentru țări în curs de dezvoltare) nu constituiau infracțiune conform dreptului penal bulgar în vigoare la epoca faptelor. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a analizat norma de incriminare prevăzută de Codul penal bulgar, a verificat dacă faptele imputate reclamantului au constituit un exces de putere din partea acestuia și dacă ele întruneau toate elementele constitutive ale infracțiunii așa cum era descrisă în norma de incriminare, dacă reclamantul a obținut pentru sine sau pentru altul un avantaj prin săvârșirea acelor fapte.

De asemenea, trebuie remarcat că, în speța menționată, Curtea a analizat condiția „săvârșirii unei infracțiuni” ca un element particular al condiției mai generale a „legalității” privării de libertate. Ca atare, din perspectiva textului convențional comentat, „legalitatea” privării de libertate nu presupune numai aplicarea corectă a normelor de procedură penală relevante din dreptul intern, ci și respectarea normelor de incriminare, deci a dreptului penal substanțial. „Când se analizează legalitatea privării de libertate, inclusiv dacă a fost respectată procedura prevăzută de lege, Convenția se referă în mod esențial la dreptul național și instituie obligația de respectare a normelor substanțiale și procedurale prevăzute de sistemul de drept respectiv”^[28].

Infracțiunea la care face referire art. 5 § 1 lit. c) trebuie să fie o infracțiune „concretă și specifică”^[29], adică o infracțiune determinată, menționată expres de către autorități atunci când dispun măsura privativă de libertate. Această idee se desprinde, pe de o parte, din analiza gramaticală a textului comentat care folosește singularul („o infracțiune”), nu pluralul. Prin urmare, se referă la o anumită infracțiune, determinată, nu la infracțiuni în general. Pe de altă parte, ideea respectivă rezultă și din scopul primordial al art. 5, acela de a evita privarea arbitrară de libertate a individului^[30].

Cerința ca infracțiunea menționată de art. 5 § 1 lit. c) să fie concretă și specifică se aplică în cazul fiecăreia dintre cele trei situații distincte la care se referă textul comentat: când reținerea sau arestarea au fost făcute „în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârșit o infracțiune”, când „există motive temeinice ale necesității de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune” sau „să fugă după săvârșirea acesteia”. Prima situație – arestarea unei persoane bănuite că a săvârșit o infracțiune pentru a fi adusă în fața autorității judiciare – este destul de clară din perspectiva cerinței de mai sus. Astfel, autoritățile trebuie să indice cu exactitate infracțiunea concretă pe care persoana respectivă este bănuită că a săvârșit-o. În schimb, a doua situație – arestarea unei persoane pentru a o împiedica să comită o infracțiune – nu mai este la fel de clară în acest context. Având în vedere că și în acest caz infracțiunea la care face referire textul comentat trebuie să fie concretă și specifică, instanța europeană a statuat că nu este permisă arestarea unei persoane pentru a o împiedica să săvârșească infracțiuni în general, ci doar pentru a preveni săvârșirea unei infracțiuni determinate, concrete. Spre exemplu, în Cauza Shimovolos, reclamantul, un activist pentru drepturile omului, fusese reținut pentru mai multe ore de către poliție, guvernul susținând că privarea de libertate a avut loc pentru a-l împiedica pe acesta să săvârșească „infracțiuni de natură extremistă”. În legătură cu această privare de libertate, Curtea a statuat că „art. 5 § 1 lit. c) nu permite o politică de prevenție generală îndreptată împotriva unei persoane sau unei categorii de persoane care sunt considerate de către autorități, în mod întemeiat sau nu, ca fiind periculoase sau ca fiind înclinate spre comiterea de acte nelegale. Acest articol doar oferă statelor contractante mijlocul de a preveni o infracțiune concretă și specifică”^[31]. În altă ordine de idei, scopul oricărei privări de libertate în temeiul art. 5 § 1 lit. c) este aducerea persoanei în fața autorității judiciare competente. Așa cum am relevat deja, acest scop trebuie să existe în cazul oricăreia din cele trei situații, prin urmare și în cazul celei de-a doua^[32], analizată acum. Or, aducerea unei persoane în fața autorității judiciare se justifică doar dacă există bănuiala că persoana respectivă a săvârșit deja o infracțiune. Dacă nu există o astfel de bănuială, iar privarea de libertate are loc exclusiv pentru a împiedica persoana să săvârșească o infracțiune, atunci aducerea sa în fața judecătorului nu ar avea sens, formularea unei acuzații fiind imposibilă. Din această perspectivă, a doua situație prevăzută de art. 5 § 1 lit. c) devine oarecum redundantă, fiind deja acoperită de prima situație prevăzută de același text^[33]. De altfel, Curtea în Cauza Wloch pare să confirme această opinie: „O persoană poate fi deținută în temeiul articolului 5 § 1 lit. c) doar în contextul unei proceduri penale, în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente ca urmare a suspiciunii că a săvârșit o infracțiune”^[34]. Același lucru se poate afirma și despre cea de-a treia situație care constă în arestarea unei persoane pentru a o împiedica să fugă după săvârșirea unei infracțiuni. Ipoteza evocată aici este la fel de bine acoperită și de prima situație, din moment ce persoana arestată săvârșise deja o infracțiune^[35]. În altă ordine de idei, în doctrină^[36] s-a arătat că utilizarea celei de-a treia situații ca temei pentru arestare poate pune sub semnul întrebării prezumția de nevinovăție, apărată de art. 6 § 2. Într-adevăr, această situație presupune, ca pe un fapt cert, că persoana vizată a săvârșit o infracțiune și încearcă să fugă. Așadar, și într-un astfel de caz, este de dorit să fie invocată prima situație ca temei pentru arestare, aceasta fiind mai aptă să protejeze prezumția de nevinovăție a persoanei arestate din moment ce se referă doar la existența unor motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune, nicidecum la săvârșirea (certă) a acesteia, așa cum pare să rezulte din a treia ipoteză.