Dreptul la libertate și la siguranță. Comentariul articolului 5 din Convenția europeană a drepturilor omului. Partea a III-a – Articolul 5 paragr. 2 și 3

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Prin urmare, controlul jurisdicțional prevăzut de art. 5 § 3 nu este doar un simplu control de legalitate^[65]. Magistratul trebuie să treacă dincolo de acest aspect și să verifice pe fond dacă arestarea este sau nu justificată în sensul îndeplinirii tuturor condițiilor prevăzute de art. 5 § 1 lit. c). Cu alte cuvinte, trebuie să analizeze nu doar legalitatea propunerii de arestare, ci și temeinicia acesteia^[66].

În fine, magistratul trebuie să aibă puterea, conform dreptului intern, de a dispune punerea în libertate atunci când nu există temeiuri pentru arestare sau când aceasta este nelegală^[67]. Cu alte cuvinte, hotărârea emisă de acesta trebuie să fie obligatorie pentru autorități și să conducă la punerea efectivă în libertate a persoanei arestate. Din această perspectivă, Curtea a reținut că nu este îndeplinită această condiție de către un auditor militar competent din punct de vedere legal să emită doar o recomandare privind eliberarea, chiar dacă, în practică, recomandarea respectivă era de regulă pusă în aplicare^[68].

Trebuie precizat că în anumite cazuri, când privarea de libertate durează foarte puțin, art. 5 § 3 nu impune exercitarea controlului jurisdicțional descris mai sus. Spre exemplu, în Cauza Năstase Silivestru, reclamanta a fost reținută pentru 24 de ore, iar ulterior pusă în libertate, fără a fi dusă în fața unui judecător sau „a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare”. Curtea a analizat în mod distinct această perioadă și a considerat că a fost conformă exigențelor art. 5 § 3^[69].

Așa cum am arătat mai sus, art. 5 § 3 nu vizează numai începutul privării de libertate, ci și situația ulterioară, făcând trimitere la perioada de timp din cursul urmăririi penale și al judecății de fond, când persoana poate fi menținută în arest, în anumite condiții și doar pentru o perioadă rezonabilă, sau poate fi eliberată în cursul procedurii. Această a doua situație va fi analizată în continuare.

Încă de la început trebuie precizat în ce stadiu al procesului penal este aplicabil art. 5 § 3 și ce perioadă de timp acoperă acesta. Curtea a stabilit cu claritate că analiza pe care o face prin prisma acestui text convențional se referă, în principiu, la arestarea preventivă din momentul luării acestei măsuri și până la pronunțarea instanței de fond.

Durata arestării preventive după acest moment, în cursul apelului, nu mai ține de domeniul de aplicare al art. 5 § 3, ci intră în sfera art. 5 § 1 lit. a)^[70]. Așadar, perioada la care se referă art. 5 § 3 coincide cu cea reglementată de art. 5 § 1 c) și se încheie odată cu pronunțarea unei hotărâri de condamnare de către instanța de fond^[71]. În măsura în care sentința de condamnare este desființată, iar cauza este trimisă spre rejudecare în fața instanței de fond, perioada cuprinsă între decizia de desființare și noua sentință de condamnare pronunțată în al doilea ciclu procesual trebuie, de asemenea, luată în considerare din perspectiva art. 5 § 3^[72].

În schimb, în analiza Curții privind posibila încălcare a art. 5 § 3, din perioada de arest preventiv determinată conform regulilor de mai sus vor fi scăzute perioadele de timp aferente încheierilor de prelungire sau menținere a arestării care nu au fost atacate de către reclamant. În Cauza Degeratu, reclamantul a omis de cinci ori să atace încheierile de ședință prin care i-a fost prelungită măsura arestării preventive. Întrucât Curtea nu putea specula cu privire la rezultatul care ar fi putut fi obținut prin promovarea acestor căi de atac, a decis să nu ia în considerare la calculul duratei arestării preventive a reclamantului perioadele aferente încheierilor neatacate^[73].

Conform art. 5 § 3, orice persoană arestată preventiv în cursul unui proces penal „are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.” Textul pare să sugereze că autoritățile naționale ar avea de ales între a conduce procesul cu celeritate pentru ca judecarea persoanei arestate să aibă loc într-un termen rezonabil sau a dispune eliberarea persoanei respective în cursul procedurii. Cu toate acestea, o astfel de interpretare este eronată^[74], ea putând duce în cazul celei de-a doua alternative la încălcarea dreptului oricărui acuzat de a fi judecat într-un termen rezonabil, drept prevăzut de art. 6 § 1 din Convenție^[75]. În realitate, textul analizat nu are alt scop decât acela de a impune punerea în libertate a persoanei arestate preventiv imediat ce măsura preventivă respectivă a încetat să mai fie rezonabilă^[76]. Nu trebuie uitat că privarea de libertate a unei persoane în cadrul unui proces penal, înainte de eventuala sa condamnare, pune serioase probleme nu numai de respectare a dreptului la libertate și siguranță, ci și de respectare a prezumției de nevinovăție. „… menținerea arestării nu se justifică într-o anumită speță decât dacă indicii concrete demonstrează o cerință veritabilă de interes public care prevalează, în ciuda prezumției de nevinovăție, asupra regulii respectării libertății individuale”^[77].

În aplicarea acestei norme, Curtea a dezvoltat pe cale jurisprudențială o serie de reguli care trebuie respectate de autoritățile naționale ori de câte ori dispun prelungirea sau menținerea arestării preventive în cursul procesului penal. În continuare, le prezentăm pe cele mai importante dintre acestea.

În primul rând, caracterul rezonabil al duratei arestului preventiv nu se apreciază in abstracto, ci în funcție de circumstanțele concrete ale speței. Spre exemplu, în Cauza Calmanovici, Curtea a constatat că „hotărârile instanțelor interne care l-au menținut pe reclamant în stare de detenție în perioada în discuție nu au oferit motive concrete pentru a susține acest argument al «pericolului pentru ordinea publică» și pentru a justifica, pe baza art. 148 lit. h) din CPP (Codul de procedură penală anterior – n.n.), necesitatea de a menține reclamantul în detenție. Aceste hotărâri s-au limitat, în esență, la a reproduce textul acestui articol într-un mod stereotip și la a adăuga, în mod abstract, și motivul care ținea de buna desfășurare a urmăririi penale, precizând că aceleași motive care determinaseră luarea măsurii arestării preventive față de reclamant, cele vizate la art. 148 lit. h) din CPP, rămâneau valabile”^[78]. De asemenea, motivarea nu trebuie să fie stereotipă^[79], așa cum se întâmplă când sunt reproduse anumite argumente generale în mod formal și repetitiv în mai multe încheieri de ședință succesive, ajungându-se uneori la anumite formulări standard^[80]. Tot ca o aplicație a regulii enunțate mai sus, instanțele trebuie să se refere la situația fiecărui arestat în parte, nu să se limiteze la afirmații generale, valabile pentru toți. În mai multe cauze contra României, Curtea a reproșat autorităților judiciare naționale faptul că nu au analizat situația individuală a reclamantului, profilul său personal sau situația familială a acestuia^[81]. Spre exemplu, în Cauza Degeratu, Curtea reține că „… instanțele naționale au prelungit periodic arestarea preventivă a reclamantului. Cu toate acestea, justificarea prelungirii arestării preventive nu se raporta la situația concretă a persoanei în cauză, vizând în mod general toate persoanele anchetate în cadrul procedurii. Or, deși este conștientă de complexitatea unei anchete care se referă la un număr mare de inculpați, Curtea nu poate considera că o motivare globală pentru toți inculpații aflați în detenție ar putea îndeplini cerințele art. 5 § 3 din Convenție dincolo de perioada inițială a detenției. Mai specific, aceasta observă că, deși au făcut uneori referire la posibilitatea de a influența martorii sau la tentative de a fugi din țară, instanțele naționale nu au numit inculpații în cauză. Or, nimic din dosar nu permite să se constate că o asemenea motivare din partea instanțelor naționale a fost generată de comportamentul reclamantului”^[82].

În al doilea rând, hotărârea instanțelor de prelungire sau menținere a arestării preventive trebuie să fie motivată. Doar o hotărâre motivată a instanțelor interne care se pronunță asupra prelungirii sau menținerii arestării preventive „dovedește că părțile au fost ascultate în mod efectiv. Ea îi permite părții interesate să facă apel și îi dă instanței de apel posibilitatea de a analiza hotărârea respectivă din perspectiva motivelor astfel invocate. Numai oferind motivele pe care se bazează o hotărâre se poate permite un control public al administrării justiției”^[83]. Spre exemplu, în Cauza Jiga, Curtea a reținut că „scurta trimitere la gravitatea faptelor săvârșite, la modul în care acuzatul le-a săvârșit, perspectiva unei pedepse severe și valoarea prejudiciului nu pot completa lipsa de motivație menționată, deoarece este de natură să ridice mai multe întrebări decât să ofere răspunsuri în privința rolului acestor elemente în existența invocată a unui pericol pentru ordinea publică în speță”^[84]. În aceeași ordine de idei, prelungirea sau menținerea arestării preventive nu trebuie să se facă în mod automat. Spre exemplu, în Cauza Tase, Curtea a menționat că justificarea oricărei perioade de arest, indiferent cât de scurtă este, trebuie să fie demonstrată în mod convingător de către autorități. O prelungire cvasi-automată a detenției contravine garanțiilor prevăzute de art. 5 § 3. În speță, Tribunalul Prahova a prelungit de cinci ori arestarea preventivă a reclamantului utilizând aceeași formulare, fără a indica motive concrete. Curtea a respins argumentul Guvernului în sensul că lipsa de motivare a încheierilor ar fi fost complinită de probele existente la dosarul cauzei^[85].

În al treilea rând, Curtea a reținut că pe parcursul arestării preventive trebuie să existe o prezumție în favoarea punerii în libertate, prezumție care derivă chiar din prezumția mai generală de nevinovăție^[86]. Așadar, persoana trebuie să fie pusă în libertate de îndată ce continuarea privării de libertate nu mai este rezonabilă. În plus, le revine autorităților sarcina de a proba că subzistă motivele menținerii măsurii preventive. A pretinde celui arestat să probeze necesitatea punerii sale în libertate ar însemna o încălcare a principiului respectării dreptului la libertate și siguranță, consacrat de articolul 5. Din moment ce arestarea preventivă are un caracter excepțional, justificarea ei trebuie să aparțină autorităților^[87].

În fine, trebuie să existe motive verosimile că persoana arestată a săvârșit o infracțiune, în sensul art. 5 § 1 lit. c). Dacă îndeplinirea acestei condiții poate fi considerată suficientă cu ocazia luării măsurii arestării preventive, ulterior când această măsură este prelungită sau menținută autoritățile judiciare trebuie să avanseze motive distincte. Din acest punct de vedere, în Cauza Scundeanu au fost reținute următoarele: „Curtea reamintește că, în conformitate cu jurisprudența sa constantă, existența unor motive plauzibile pentru a suspecta că persoana arestată a săvârșit o infracțiune este o condiție sine qua non a legalității menținerii detenției. Totuși, după un anumit timp, acest lucru nu mai este suficient. În acest caz, Curtea trebuie să stabilească dacă celelalte motive invocate de autoritățile judiciare legitimează în continuare privarea de libertate. Atunci când acestea se dovedesc „relevante” și „suficiente”, verifică, de asemenea, dacă autoritățile naționale competente au contribuit cu o „diligență deosebită” la continuarea procedurii”^[88]. Deci, pe lângă existența unor motive relevante și suficiente, autoritățile naționale trebuie să dea dovadă și de o diligență specială în desfășurarea procesului. În evaluarea îndeplinirii acestei din urmă obligații de către instanțele interne, Curtea va ține cont de complexitatea cauzei și de caracteristicile speciale ale acesteia^[89].

Aceste reguli impuse de jurisprudența Curții se explică atât prin necesitatea protecției efective a libertății individuale, judecarea în stare de arest preventiv fiind considerată o situație excepțională, cât și prin imperativul păstrării prezumției de nevinovăție pe tot parcursul procesului penal. Din această ultimă perspectivă, dacă ar fi acceptată prelungirea sau menținerea arestării preventive exclusiv în temeiul existenței unor motive verosimile că persoana respectivă ar fi săvârșit infracțiunea de care este acuzată, prezumția de nevinovăție garantată de art. 6 § 2 din Convenție ar fi pusă sub semnul întrebării.

Așadar, pentru prelungirea sau menținerea ulterioară a arestării preventive trebuie să existe și alte motive, distincte de cele legate de fapta propriu-zisă care constituie obiectul acuzației. În jurisprudența sa, Curtea a acceptat patru astfel de motive suplimentare: riscul ca acuzatul să fugă, pericolul ca acesta, după punerea în libertate, să împiedice buna desfășurare a procesului penal, riscul să comită noi infracțiuni, precum și pericolul de a tulbura ordinea publică^[90]. Existența unora dintre aceste motive în cazul concret trebuie însă să fie stabilită corespunzător de către autorități.

Riscul ca acuzatul să se sustragă de la urmărirea penală sau de la judecată constituie un motiv clasic de luare sau de menținere a măsurii arestării preventive^[91]. Acest risc nu poate fi dedus doar din severitatea pedepsei pe care acuzatul o riscă sau din limitele de pedeapsă pe care legea le prevede pentru infracțiunea de care este acuzat. Dacă ar fi așa, atunci ar fi pusă în pericol prezumția de nevinovăție în sensul arătat mai sus. Pentru evaluarea acestui risc, instanța europeană a dezvoltat un test coerent, încă din jurisprudența sa timpurie, prin hotărârile pronunțate în cauzele Neumeister^[92] și Stögmüller^[93], test confirmat și dezvoltat în jurisprudența ulterioară.

Astfel, Curtea a statuat că, alături de gravitatea pedepsei, trebuie avut în vedere un întreg set de circumstanțe, precum legăturile strânse cu statul respectiv, caracterul persoanei în cauză, profesia sa, bunurile pe care le deține, resursele de care dispune, legăturile de familie etc. De asemenea, acest risc scade pe măsură ce durata de timp petrecut în arest crește, având în vedere că durata arestului preventiv se deduce din durata eventualei pedepse cu închisoarea, împrejurare ce atenuează tentația acuzatului de a se sustrage.

Pericolul de a împiedica buna desfășurare a urmăririi penale sau a judecății reprezintă un alt motiv care poate justifica prelungirea sau menținerea arestării preventive^[94]. Acest motiv poate consta în distrugerea sau alterarea unor mijloace de probă, în încercarea de a influența un alt participant la comiterea infracțiunii ori un martor sau un expert. Însă riscul respectiv nu trebuie invocat în mod abstract, ci autoritățile judiciare trebuie să indice probe concrete în acest sens. Spre exemplu, în Cauza Anderco, Curtea a subliniat că în dreptul intern nu au fost relevate motive concrete de natură să demonstreze că reclamantul, dacă ar fi fost pus în libertate, ar fi încercat să influențeze martorii. Autoritățile naționale au indicat în acest sens că urmărirea penală era în curs de desfășurare. „… Curtea nu poate accepta acest argument, în măsura în care investigațiile menționate de către autorități, în special expertizele, activitățile de control efectuate de organele competente și audierea martorilor nu impuneau prin ele însele ca acuzatul să fie menținut în arest preventiv. De altfel, nici procurorul care convocase avocații reclamantului la efectuarea tuturor acestor acte de urmărire penală, nici tribunalul nu au explicat de ce considerau că nu-și puteau îndeplini obligațiile cu reclamantul în stare de libertate”^[95]. De asemenea, riscul de influențare a martorilor nu poate fi dedus din probabilitatea condamnării la o pedeapsă severă^[96]. În plus, pericolul de obstrucționare a justiției se diminuează odată cu trecerea timpului. Imperativul bunei desfășurări a procesului penal nu mai este suficient pentru menținerea în arest pe măsură ce investigațiile sunt efectuate, martorii sunt audiați și celelalte mijloace de probă sunt administrate^[97]. În fine, deși în cauzele cu mai mulți inculpați acest risc este mai mare, totuși nu este de natură a justifica privarea de libertate o perioadă îndelungată. În Cauza Leontin Pop, Curtea a reținut că: „… în cauzele care implică un număr mare de inculpați, riscul ca eliberarea unui deținut să exercite o presiune asupra martorilor sau să obstrucționeze în alt fel procedura este adesea deosebit de mare. Toți acești factori pot să justifice o perioadă de detenție relativ lungă. Cu toate acestea, nu oferă autorităților o competență nelimitată de a prelungi această măsură preventivă. Faptul că o persoană este acuzată de implicarea într-o asociere infracțională nu este suficient în sine pentru a justifica perioade lungi de detenție; situația personală și comportamentul acesteia trebuie să fie luate întotdeauna în considerare”^[98].

Un alt motiv de prelungire sau de menținere a arestului preventiv îl reprezintă riscul de a săvârși noi infracțiuni. Așa cum s-a menționat în doctrină, aceasta are un scop preventiv, fără legătură directă cu investigația în curs^[99]. Prin urmare, nu este permis în general ca existența unui astfel de risc să fie susținută doar pe baza acuzației aduse persoanei arestate. Această regulă este cu atât mai mult valabilă în situațiile în care persoana arestată nu mai ocupă poziția care i-a permis anterior să comită infracțiunea pentru care este cercetată. În Cauza Anderco reclamantul fusese arestat preventiv, fiind acuzat de luare de mită în timpul cât fusese primarul unei localități. Curtea a reținut că acesta nu mai putea săvârși astfel de infracțiuni din moment ce își dăduse demisia din funcția respectivă și a reproșat autorităților judiciare naționale faptul că nu au ținut cont de acest argument în hotărârile lor de prelungire sau menținere a măsurii preventive^[100]. Însă, este evident că, în evaluarea acestui risc, un rol important îl pot avea condamnările anterioare ale persoanei arestate^[101]. Totuși riscul respectiv trebuie dovedit, doar menționarea stării de recidivă pentru justificarea arestării preventive nu este suficientă^[102]. În acest context se pune problema dacă autoritățile trebuie să dovedească doar existența unei suspiciuni rezonabile că inculpatul, odată eliberat, va săvârși noi infracțiuni sau, din contră, trebuie să demonstreze că acesta se pregătește să săvârșească o infracțiune determinată. În doctrină s-a susținut că nu este necesar să se dovedească faptul că va fi săvârșită o anumită infracțiune, identificabilă^[103]. Credem totuși că se impune și în acest caz o anumită determinare a infracțiunii sau infracțiunilor respective, dublată de prezentarea unor elemente de probă privind existența unui risc real, concret. Susținem acest lucru făcând apel și la condițiile impuse de Curte atunci când analizează, în temeiul art. 5 § 3 lit. c), arestarea unei persoane pe motiv că „există motive temeinice ale necesității de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune”^[104]. De altfel, din acest punct de vedere, dreptul intern român pare să impună necesitatea dovedirii pregătirilor pentru săvârșirea unei infracțiuni concrete^[105].

În fine, al patrulea motiv acceptat în jurisprudența Curții pentru prelungirea sau menținerea arestării preventive se referă la protecția ordinii publice. Gravitatea infracțiunii și reacția publicului la aceasta pot genera o tulburare a ordinii publice de natură să justifice privarea de libertate. Totuși acest motiv poate fi considerat relevant și suficient doar dacă este întemeiat pe fapte ce demonstrează că lăsarea în libertate a persoanei acuzate ar pune în pericol ordinea publică. Totodată, un astfel de pericol trebuie să fie actual pe întreaga durată a arestării, măsură care nu poate constitui o anticipare a unei pedepse privative de libertate^[106]. În Cauza Letellier, referindu-se la pretinsul pericol pentru ordinea publică, Curtea a criticat faptul că instanțele naționale au evaluat necesitatea privării de libertate într-un mod pur formal, abstract, luând în considerarea doar gravitatea infracțiunii pentru care reclamanta era judecată^[107]. În Cauza Anderco, reclamantul a fost arestat preventiv fiind acuzat de săvârșirea unor infracțiuni de corupție. Reținând ecoul unor astfel de fapte în cadrul opiniei publice și importanța pe care lupta împotriva corupției o are în societate, Curtea a statuat că astfel de acuzații nu pot justifica singure o privare de libertate îndelungată. „Curtea constată că, în afară de gravitatea faptelor pretins comise, autoritățile nu au justificat existența reală a unui pericol pentru ordinea publică”^[108]. De asemenea, în Cauza Scundeanu, Curtea a reținut că „instanțele interne nu au oferit motive concrete pentru a susține argumentul pericolului pentru ordinea publică și pentru a justifica, în temeiul art. 148 lit. h) C.pr.pen. (C.pr.pen. anterior – s.n.), necesitatea menținerii reclamantului în arest, deși jurisprudența internă a precizat criterii și elemente de care trebuie să se țină seama în cazul unei astfel de examinări și că art. 155 C.pr.pen. solicita instanțelor să ofere motive în acest temei. În principal, instanțele s-au limitat la reproducerea textului acestui din urmă articol în mod stereotip”^[109]. În schimb, în Cauza Milankovic și Bosnjak, dat fiind faptul că reclamanții erau judecați pentru infracțiuni foarte grave, precum infracțiuni de război împotriva populației civile, Curtea a considerat că instanțele naționale erau mai bine plasate pentru a aprecia că exista un risc de tulburări sociale în cazul punerii în libertate și că acest risc s-a menținut pe tot parcursul arestării preventive. În acest sens, Curtea a concluzionat că infracțiunile respective reprezentau o negare chiar a fundamentelor Convenției, producând efecte de lungă durată în societate^[110].

Curtea a stabilit în mod constant în jurisprudența sa că instanțele naționale au obligația de a analiza posibilitatea de adoptare a unor măsuri alternative arestării, prevăzute de dreptul intern^[111]. De asemenea, art. 5 § 3 consacră pentru persoana arestată și un „drept de a fi eliberată în cursul procedurii”, acest drept putând însă să fie condiționat de plata unei cauțiuni care „să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere”. Așadar, acest drept nu este un drept absolut de a fi eliberat pe cauțiune, dar creează în sarcina autorităților obligația de a verifica dacă scopul avut în vedere prin arestarea preventivă nu poate fi atins și prin depunerea unei cauțiuni, caz în care trebuie să dispună punerea în libertate^[112]. O astfel de măsură alternativă se utilizează, de regulă, pentru a contracara riscul ca inculpatul să se sustragă de la urmărirea penală sau de la judecată^[113]. Cauțiunea nu are drept scop repararea prejudiciului, ci asigurarea prezenței persoanei acuzate în fața autorităților judiciare. Așadar, acestea trebuie să fixeze cu atenție un cuantum adecvat, ținând cont de resursele materiale ale acuzatului, cuantum care trebuie să fie motivat, justificat de către instanță^[114]. Alături de acest criteriu se poate ține cont totuși și de prejudiciul imputat, de gravitatea infracțiunilor și, mai ales, de riscul de sustragere^[115].

4. Concluzii

Așa cum am menționat, prezentul articol reprezintă a treia parte a unui studiu mai amplu privind protecția dreptului la libertate și la siguranță consacrat de art. 5 din Convenție. În cadrul său au fost analizate două paragrafe distincte, care vizează, pe de o parte, dreptul oricărei persoane arestate de a fi informată, în cel mai scurt termen și într-o limbă pe care o înțelege, asupra motivelor arestării sale și asupra oricărei acuzații aduse împotriva sa (art. 5 § 2) și, pe de altă parte, dreptul oricărei persoane arestate sau deținute în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol de a fi adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii (art. 5 § 3).

Ultima parte a studiului privind dreptul la libertate și la siguranță va fi publicată în numărul următor al revistei și va cuprinde analiza art. 5 paragr. 4 și 5.