Dreptul la libertate și la siguranță. Comentariul articolului 5 din Convenția europeană a drepturilor omului. Partea a III-a – Articolul 5 paragr. 2 și 3

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

1. Introducere

Prezentul articol face parte dintr-un studiu mai amplu privind dreptul la libertate și la siguranță protejat de articolul 5 din Convenția (europeană) pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”)^[1]. Având în vedere dimensiunile studiului respectiv și constrângerile editoriale, acesta a fost divizat în patru părți, publicate în patru numere ale revistei. Prima parte, privitoare la art. 5 paragr. 1 lit. a) și b), a apărut în numărul 12/2022 al revistei, iar partea a doua, referitoare la art. 5 paragr. 1 lit. c), d), e) și f), a fost publicată în numărul 1/2023. În prezentul articol sunt comentate paragrafele 2 și 3 ale articolului 5 din Convenție.

În altă ordine de idei, trebuie precizat că analiza efectuată în cadrul întregului studiu prezentat mai sus se bazează, pe cât posibil, pe hotărârile și deciziile Curții care privesc România. Consider că în acest mod se poate oferi cititorilor o imagine cât mai exactă cu privire la măsura în care sistemul român de drept respectă standardele convenționale în materia protecției libertății individuale.

În primele două părți ale studiului am comentat trăsăturile generale ale dreptului la libertate și la siguranță, arătând că acesta este unul dintre drepturile care apără securitatea fizică a individului. Pentru a respecta exigențele convenționale, orice privare de libertate nu trebuie să fie arbitrară. Aceasta înseamnă că, în esență, este necesar să fie conformă cu dreptul intern al statului respectiv, drept care, la rândul său, trebuie să aibă o anumită calitate și să respecte el însuși Convenția. Totodată, pentru a evita arbitrariul, autoritățile naționale trebuie să acționeze cu bună credință, iar privarea de libertate trebuie să fie necesară și să respecte scopul prevăzut de restricțiile prevăzute în primul paragraf. De asemenea, am precizat că primul paragraf al articolului 5 prevede expres și limitativ un număr de șase astfel de situații în care statul poate priva de libertate o persoană, analizându-le în detaliu pe fiecare în parte.

Prin urmare, în primele două părți ale studiului a fost finalizat comentariul primului paragraf. În cadrul prezentului articol vor fi comentate, pe rând, următoarele două paragrafe ale articolului în discuție.

2. Dreptul oricărei persoane arestate de a fi informată, în cel mai scurt termen și într-o limbă pe care o înțelege, asupra motivelor arestării sale și asupra oricărei acuzații aduse împotriva sa – art. 5 § 2

Paragraful 2 instituie un drept la informare al persoanei private de libertate, drept care trebuie văzut în strânsă legătură cu habeas corpus, garantat de art. 5 § 4. În general, acest drept este considerat în jurisprudență ca fiind o garanție procedurală care înlesnește contestarea în fața judecătorului a privării de libertate. El face parte din mecanismul de protecție creat de articolul 5: pentru a putea contesta privarea de libertate, persoana în cauză trebuie să cunoască motivele de fapt și de drept avute în vedere de autorități pentru luarea acelei măsuri^[2]. Legătura cu art. 5 § 4 este atât de strânsă încât, într-o hotărâre mai veche a Curții, dreptul la informare părea a fi considerat ca un accesoriu al dreptului consacrat de art. 5 § 4^[3]. Astfel, atunci când a constatat încălcarea acestuia din urmă, Curtea nu a mai considerat necesar să se pronunțe și asupra încălcării art. 5 § 2, considerându-l oarecum „absorbit” de către habeas corpus^[4]. Această teorie, criticată încă de la pronunțare prin opinia separată a judecătorului Evrigenis^[5], a fost mai târziu abandonată, în prezent dreptul la informare fiind considerat un drept de sine stătător, chiar dacă este văzut în continuare ca fiind în strânsă legătură cu cel de la art. 5 § 4^[6].

Așadar, alături de acest scop utilitar, în mod corect s-a menționat în doctrină că dreptul consacrat de textul comentat are și o finalitate umanitară. „Dincolo de posibilitatea de a contesta legalitatea detenției sale, o persoană care a fost arestată are o nevoie fundamentală de a ști ce i se întâmplă. (…) Arestarea are loc adesea în mod neașteptat și are, fără îndoială, un efect dramatic asupra vieții de zi cu zi a persoanei respective. Această suferință este considerabil accentuată dacă, în plus, aceasta nu știe ce se întâmplă”^[7].

Termenii utilizați de textul comentat au primit în jurisprudența organelor Convenției o interpretare autonomă, diferită de înțelesul pe care îl au în sistemele naționale de drept. Scopul acestei interpretări este acela de a asigura protecția individului împotriva arbitrariului prin extinderea domeniului de aplicare a dreptului la informare pentru toate tipurile de privări de libertate prevăzute de art. 5 § 1^[8]. Așadar, chiar dacă în textul comentat sunt folosiți termeni precum „arestare” sau „orice acuzație”, care în mod normal sunt specifici procesului penal, Curtea a considerat că dreptul la informare consacrat de art. 5 § 2 aparține oricărei persoane private de libertate, chiar și atunci când măsura respectivă nu este dispusă în cadrul unui proces penal propriu-zis^[9], așa cum sunt, de pildă, ipotezele de la art. 5 § 1 lit. d) sau lit. e). De altfel, instanța europeană a adus drept argument pentru această interpretare și faptul că o persoană privată de libertate în temeiul oricăreia dintre ipotezele de la art. 5 § 1 nu ar putea să uzeze de procedura prevăzută de art. 5 § 4 fără să fie informată prompt și adecvat asupra motivelor deținerii^[10].

În altă ordine de idei, în sfera de aplicare a acestui drept intră și situațiile când se dispune revocarea sau anularea liberării condiționate, caz în care autoritățile trebuie să-i aducă la cunoștință condamnatului motivele reîncarcerării^[11].

Dreptul la informare prevăzut de textul comentat trebuie distins de cel consacrat de art. 6 § 3 lit. a), potrivit căruia „Orice acuzat are, mai ales, dreptul (…) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, despre natura și cauza acuzației aduse împotriva sa.” Deși ambele dispoziții pot fi considerate ca având scop umanitar^[12], între ele există unele diferențe notabile. Pe de o parte, art. 5 § 2 are, așa cum am arătat, un domeniu de aplicare mai extins, referindu-se la orice privare de libertate prevăzută de art. 5 § 1, nu numai la cele dispuse în cursul unui proces penal. În schimb, art. 6 § 3 lit. a) se aplică strict în cadrul procesului penal, dreptul consacrat de acest articol având ca titular doar persoana împotriva căreia s-a formulat o acuzație în materie penală. Pe de altă parte, dreptul consacrat de art. 5 § 2 are un conținut mai general, persoana privată de libertate trebuind doar să primească informații suficiente cu privire la motivele de fapt și de drept ale arestării astfel încât să poată contesta măsura respectivă. Din contră, art. 6 § 3 lit. a) stabilește că acuzatul trebuie informat „în mod amănunțit” despre faptele imputate și încadrarea juridică a acestora. Prin urmare, în acest caz informarea trebuie să fie detaliată, acuzatul trebuie să aibă acces la dosar, astfel încât să fie în măsură să-și pregătească o apărare efectivă cu privire la fondul acuzației. Această distincție între cele două garanții a fost făcută încă din jurisprudența timpurie a fostei Comisii^[13].

Cu privire la conținutul concret al informațiilor care trebuie comunicate în temeiul art. 5 § 2, jurisprudența organelor Convenției nu este foarte specifică. Nu este necesar să fie comunicate în scris și nici nu trebuie să îmbrace o anumită formă^[14]. În principiu, s-a stabilit că trebuie avute în vedere particularitățile cauzei, iar informațiile trebuie să fie comunicate într-un limbaj simplu, care să poată fi înțeles^[15]. De asemenea, ele trebuie să fie suficiente, astfel încât persoana arestată să poată uza de dreptul prevăzut de art. 5 § 4^[16].

În plus, trebuie să se țină cont și de tipul de măsură preventivă dispus în cauză. Spre exemplu, informațiile care trebuie furnizate sunt mai sumare atunci când detenția este dispusă în temeiul art. 5 § 1 lit. a). În acest tip de cazuri, în principiu, este suficient să fie indicată hotărârea judecătorească prin care persoana respectivă a fost condamnată la o pedeapsă privativă de libertate. În alte situații, informațiile trebuie să fie mai detaliate. Bunăoară, dacă este vorba de o detenție prevăzută de art. 5 § 1 lit. d), trebuie comunicate motivele avansate de autorități pentru a justifica de ce minorul are nevoie de o educație sub supraveghere.

Însă domeniul principal de aplicație al art. 5 § 2 rămân măsurile preventive privative de libertate luate în cursul procesului penal, în temeiul art. 5 § 1 lit. c)^[17]. În acest caz, simpla indicare a temeiului legal al arestării nu este suficientă^[18]. Trebuie comunicate atât temeiurile de drept, cât și motivele de fapt ale arestării, astfel încât persoana să fie în măsură să o conteste^[19]. Uneori Curtea a considerat că, chiar dacă la momentul arestării reclamanților li s-au comunicat doar temeiurile legale ale arestării, ulterior ei au fost interogați cu privire la implicarea lor în săvârșirea unor fapte concrete prevăzute de legea penală, astfel încât au putut realiza care erau motivele de fapt ale arestării^[20]. Această jurisprudență nu este la adăpost de critici, fiind uneori considerată drept o „diluare inacceptabilă a unei garanții fundamentale” întrucât art. 5 § 2 impune expres ca persoana arestată să fie informată de către autorități despre motivele arestării, nicidecum să fie în măsură să le deducă în cursul interogatoriilor^[21]. Totuși, Curtea pare a fi preocupată mai degrabă de analiza contextului cauzei pentru a afla dacă în circumstanțele concrete persoana arestată putea realiza sau nu care sunt motivele arestării sale. Spre exemplu, dacă o persoană a fost reținută imediat după săvârșirea unei infracțiuni intenționate, aceasta nu poate pretinde că nu știa motivele pentru care s-a luat măsura privativă de libertate^[22].

Spre deosebire de situația analizată mai sus, în cazul unei persoane arestate în vederea extrădării conform art. 5 § 1 lit. f), Curtea a considerat că este necesar să-i fie comunicate chiar mai puține informații. „… când o persoană este arestată fiind bănuită că a săvârșit o infracțiune, articolul 5 § 2 nu impune ca informațiile necesare să fie comunicate într-o anumită formă și nici ca acestea să cuprindă o listă completă a acuzațiilor. În plus, când o persoană este arestată în vederea extrădării, informațiile date pot fi chiar mai puține. Oricum, ele trebuie furnizate deținutului într-o manieră adecvată astfel încât acesta să cunoască motivele privării sale de libertate”^[23]. Și această jurisprudență destul de restrictivă cu privire la exercitarea dreptului la informare în astfel de situații a fost criticată în doctrină, subliniindu-se că ar trebui furnizate informații și cu privire la motivele propriu-zise de extrădare, întrucât contestarea arestării în astfel de cazuri ar fi imposibilă fără exercitarea unei apărări față de cererea de extrădare însăși^[24].

Informațiile la care se referă art. 5 § 2 trebuie să fie comunicate, în principiu, persoanei private de libertate. Dacă este vorba de o persoană bolnavă psihic sau de un minor, informațiile trebuie comunicate persoanei abilitate să o reprezinte sau avocatului său^[25]. Chiar dacă deținutul nu suferă de o boală psihică nu trebuie neapărat să-i fie comunicate personal motivele privării de libertate, fiind suficientă informarea avocatului. Singura condiție cerută într-o astfel de situație este ca avocatul să aibă posibilitatea să-și informeze imediat clientul^[26].

Textul comentat dispune că persoana trebuie informată despre motivele arestării „în cel mai scurt termen”. Această sintagmă a fost interpretată de Curte în sensul că informațiile respective trebuie transmise fie în momentul arestării, fie imediat după arestare. De asemenea, această condiție este îndeplinită și dacă, în câteva ore de la arest, persoana respectivă poate să-și dea seama de motivele arestării fie din circumstanțele cauzei, fie din întrebările adresate de anchetatori, așa cum am menționat mai sus^[27]. Așadar, în analiza respectivă trebuie ținut cont de particularitățile cauzei. În concret, Curtea a considerat că un interval de șapte^[28] sau de opt ore^[29] între arestare și transmiterea informațiilor nu încalcă această condiție de rapiditate prevăzută de art. 5 § 2. În schimb, a stabilit că furnizarea motivelor arestării după două zile de la luarea măsurii respective constituie o violare a dreptului la informare^[30].

Spre deosebire de art. 5 § 2 din Convenție care permite, în anumite condiții, comunicarea motivelor arestării și după luarea acestei măsuri, articolul 9 alin. 2 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice^[31] impune ca persoana arestată să fie înștiințată despre motivele arestării chiar în momentul privării de libertate: „Orice individ arestat va fi informat, în momentul arestării sale, despre motivele acestei arestări și va fi înștiințat, în cel mai scurt timp, de orice învinuire care i se aduce.” Așadar, în ceea ce privește momentul comunicării motivelor privării de libertate, dispozițiile pactului sunt mai favorabile decât cele ale Convenției^[32].

În fine, conform textului comentat, comunicarea motivelor arestării trebuie să se facă „într-o limbă pe care o înțelege” persoana în cauză. Această dispoziție decurge chiar din dreptul de informare. În mod evident, nu am putea vorbi de informarea persoanei arestate dacă s-ar utiliza o limbă pe care aceasta nu o înțelege. Curtea a interpretat această dispoziție într-un mod flexibil, dorind să verifice dacă informațiile au putut fi transmise efectiv prin utilizarea limbii respective. Ea nu a impus, spre exemplu, obligația autorităților de a comunica într-o limbă minoritară^[33]. În Cauza Galliani, instanța europeană a considerat că reclamantei, cetățean italian care locuise mai mult timp în România și despre care existau date oficiale în dosar că stăpânește limba română, nu i-a fost încălcat acest drept prin faptul că motivele arestării i-au fost comunicate fără a fi asistată de un interpret sau de un avocat^[34].