Discursul domnului Marian Nicolae cu ocazia Festivității de decernare a premiilor „Revistei Române de Drept Privat” pentru anul 2022

Valeriu Stoica – Mulțumesc, domnule vicepreședinte! Mă bucură foarte mult faptul că juriul a luat această decizie, pentru că acum eu sunt într-o poziție de succesor. De obicei sunt în poziție de autor, cei mai tineri sunt succesorii mei, dar iată că uneori și seniorii sunt succesorii, să nu spun succesorii juniorilor, sunt succesorii celor pe care speră, cu oarecare orgoliu, că i-a format sau a contribuit la formarea lor. Sunt în această poziție de succesor pentru că Marian Nicolae, la un moment dat, s-a retras de la conducerea revistei. El e fondatorul revistei, spiritul fondatorului este prezent aici, inclusiv aceste ceremonii sunt inițiate de Marian Nicolae, așa că nu facem altceva decât să continuăm ceea ce a făcut Marian Nicolae. Și, iată că, într-un fel, retrăgându-se de la conducerea revistei, poate să ia premiul, pentru că ar fi fost în conflict de interese. Așadar, domnule Marian Nicolae, aveți cuvântul.

Marian Nicolae – Mulțumesc mult, domnule ministru! Într-adevăr, e mai confortabil să nu fii într-un conflict de interese și, eventual, să participi, să concurezi pentru un premiu sau altul. Aș vrea să spun câteva cuvinte despre această carte, de fapt, despre miza acestei cărți, pentru că, în general, despre ceea ce conține ea, am mai spus cu mai multe ocazii, a fost și o conferință despre recursul în casație aici, la Facultate, chiar în Sala „Stoicescu”. Dar, înainte, mi-a atras atenția Radu, spunând că acest premiu este, sau poartă numele marelui profesor Traian Ionașcu și este acordat pentru cea mai bună carte pe teme de drept privat. Poate cel care a militat cel mai mult pentru desprinderea procedurii civile de dreptul substanțial, și anume Giuseppe Chiovenda, în anii ’20, nu numai că a militat pentru autonomia dreptului procesual civil, cursul chiar așa se numea, „Drept procesual civil”, o denumire nouă la acea epocă. Nu era nici în Franța sau nici chiar în Germania, dar el a susținut și mai mult, făcând și o teorie a acțiunii civile, că dreptul procesual civil nu ar ține de dreptul privat și de dreptul public. Numai că, în ultimul timp, autori italieni, tot în Italia, și teoreticieni de primă mână, cum este Remo Capone, a început să regrete nu numai desprinderea procedurii formale de dreptul civil substanțial, dar, mai mult, să pună sub semnul întrebării faptul acesta al naturii de drept public al dreptului procesual civil. La noi nu s-a discutat foarte mult pe natura juridică a dreptului procesual civil, cu excepția…

Valeriu Stoica – Este la departamentul de drept privat, n-a fost niciodată la public. Nu vreau să spun nimic mai mult.

Marian Nicolae – Cu excepția domnului Leș, care susține caracterul public al dreptului procesual civil, evident inspirat și de lucrări spaniole, portugheze etc., inclusiv de doctrina italiană, să zicem clasică, majoritatea autorilor fie ezită, fie pur și simplu tind să aloce procedura civilă tot în spațiul dreptului procesual civil. Revenind acum la una din temele acestei cărți, de fapt miza acestei cărți vizează rolul Instanței Supreme, în speță a Casație, într-un sistem de drept în care, după cum știm, avem izvoare multiple naționale, supranaționale, în care interpretarea și aplicarea unitară a legilor, și aș spune, mai departe, a dreptului este atribuită, recunoscută chiar de legea fundamentală Înaltei Curți de Casație și Justiție, pe când controlul de constituționalitate a legilor este atribuită altei instituții, în speță Curții Constituționale. Spre deosebire de alte state, cum este cazul Statelor Unite, unde aceeași instanță se ocupă practic de toate aceste aspecte, nemaiputându-se pune problema unui conflict între instanțe supreme. Ei bine, în acest context, se pune întrebarea: Care este rolul Instanței Supreme? Acest rol gravitează în jurul a două funcții principale. În primul rând, funcția zisă normativă, tutela ius constitutionis, și funcția, să spunem jurisdicțională, dar mai degrabă judiciară, tutela ius litigatoris. Problema care s-a pus și se pune în toate sistemele unde există o instanță supremă organizată după tipul instanței noastre este aceea dacă o asemenea instanță poate să realizeze în mod armonios ambele funcții, iar dacă nu poate și experiența a dovedit-o în toate statele, că nu se poate din diverse motive, care din aceste funcții trebuie să prevaleze. În carte am spus și am susținut, aderând aici și la, bineînțeles, la poziția domnului decan Viorel Mihai Ciobanu, care a susținut în mod ferm faptul că rolul casației este acela de a asigura, inclusiv prin recursurile în casație, o practică unitară, deci o interpretare și aplicare unitară a dreptului. Prin urmare, funcția aceasta zisă normativă ar trebui să prevaleze, cea de-a doua funcție să fie doar complementară.

Această funcție, dacă stăm și ne gândim bine, este nu numai necesară și inevitabilă, dar este deopotrivă și naturală, adică logică și rațională, deci este necesară și inevitabilă. Este, în primul rând, necesară, pentru că, într-un sistem juridic în care, cum spuneam, avem o pluralitate de surse ale dreptului provenind de la diferite organe sau organisme și aflate pe diferite niveluri, deci pot să intre în conflict, și în care legile, adică actele normative scrise, elaborate de parlamente, în cazul nostru de Parlament, constituie izvorul, să spunem principal, al dreptului în general, bineînțeles, și al dreptului civil, să spunem în particular.

Bine, aceste legi, departe de a fi legi perfecte, odată adoptate, deci creându-se ceea ce se cheamă ius constitutum, nu înseamnă că ele sunt, și las deoparte problema validității formale sau substanțiale a acestora, pentru că se pune problema controlului constituționalității legilor și mă refer la celălalt aspect, și anume dacă aceste legi sunt în așa măsură elaborate încât să răspundă nevoilor actuale ale destinatarilor, persoane fizice, persoane juridice, persoane juridice de drept privat, persoane juridice de drept public ș.a.m.d. Tot experiența dovedește că aceste legi, creând și vorbind de ius constitutum, nu înseamnă că este în același timp și un ius firmatum, adică un ius, cum spuneau glosatorii și medieviști, un drept cert. În măsura în care dreptul este cert, evident că problema aplicării acestui drept de către judecători pare facilă și se dă satisfacție egalității în fața legii și, de asemenea, securității juridice, dar măsura în care acest drept nu este încă cert și are nevoie de confirmarea lui, confirmarea nu poate fi dată de către legiuitor, pentru că legiuitorul nu poate să intervină în procesul judiciar, pentru că și-ar depăși puterile și confirmarea, în prezent, provine numai de la puterea, să spunem, judecătorească, adică de la judecător. Această confirmare poate să fie precedată tocmai de diferite controverse, pentru că anumite dispoziții sunt îndoielnice, sunt discutate, disputate și deci, de fapt, acel ius constitutum este doar unul formal, ci este de fapt un veritabil ius controversum. Bine, soluționarea acestui ius controversum, vă spuneam, revine judecătorilor, până la urmă, dar judecătorii sunt organizați pe diferite grade și atunci poate să apară și o practică judiciară neunitară, tocmai ca răspuns la problemele ridicate de acest drept controversat, și dacă practica este neunitară, înseamnă că avem insecuritate juridică, pe de o parte, și pe de altă parte, că legea respectivă nu numai răspunde exigențelor de egalitate a tuturor în fața legii, pentru că o instanță poate să îți dea dreptate, iar altă instanță să nu-ți dea dreptate, interpretând aceeași dispoziție legală, ceea ce, evident, că nu este normal, adică practic este inechitabil, injust.

De-a lungul timpului, soluțiile în cazul acestui drept controversat, ius controversum, au primit rezolvări diferite. De pildă, la Roma, începând cu Augustus, acesta, pentru că, după cum știți, cel puțin la origine, dreptul civil avea natură jurisprudențială, era creația jurisconsulților, iar nu creația puterii politice. Augustus a creat acel faimos ius publice respondendi ex auctoritate principis și judecătorii, care erau de regulă privați, căutau soluții sau interogau, solicitau opinii de la jurisconsulții care aveau dreptul de a răspunde în mod public în chestiunile juridice. După cum se știe, s-a mers până acolo când, prin anul 426, s-a adoptat acea lege faimoasă a citațiilor și în care, evident, în cazuri de dispute juridice, soluțiile erau căutate la nu mai puțin cinci mari jurisconsulți: Papinianus, Paulus, Ulpianus, Modestinus și Gaius Noster, cum l-a numit Iustinian, pentru încă nu se știe originea și numele adevărat al lui Gaius, autorul faimoaselor instituții de drept roman. În cazul în care, bineînțeles, opiniile nu erau unitare, atunci prevala, de regulă, opinia lui Papinian. Această lege a fost însă abrogată odată cu promulgarea Digestelor, în 533 de către Iustinian, și din acel moment când s-a produs, cum s-a spus, prima revoluție copernicană în drept, întregul drept era socotit de sorginte legislativă. De fapt, a fost o transformare a opiniilor și soluțiilor jurisconsulților romani în texte având forță de lege și Iustinian s-a declarat, sau s-a autodeclarat, ca fiind singurul creator, conditor și interpret al legii. Din acel moment, practic, interpretarea și aplicarea unitară a dreptului, în caz de discuții, ar fi trebuit să fie asigurată de împăratul însuși.

În Evul Mediu, de asemenea, în caz de ius controversum, se apela fie la opinia comună a doctorilor, communis opinio doctorum, sau la opiniile unor celebri juriști, cum a fost Bartolus. Nu întâmplător se spunea că nullus bonus civilista nisi sit bartolista, adică nu poate să fie un bun civilist, dacă nu ești bartolist, dacă nu cunoști principiile și soluțiile avansate de Bartolus din Saxoferrato.

În epoca modernă în care, odată cu codificările, după cum știm, de asemenea, s-a adoptat principiul legii centrismului, adică al absolutismului juridic legal, soluția găsită de către revoluționarii francezi și apoi chiar de către jurisconsulții lui Napoleon a fost aceea a procedurii de refere legislativ, deci practic, nici măcar Tribunalul Suprem, devenit Curte de Casație, ulterior, în caz de chestiuni controversate, nu putea să dea o interpretare proprie, ci trebuia să recurgă la procedura aceasta de refere legislativ, care a fost evident criticată, pentru că era cel mai mare abuz legislativ posibil, cea mai mare imixtiune a puterii legislative în realizarea justiției.

În fine, în epoca postmodernă, când avem și constituționalizarea drepturilor și libertăților fundamentale, când avem și control de constituționalitate a legilor, pe de o parte, dar pe de altă parte, spuneam, avem și o pluralitate de izvoare, și deci și o criză, practic, a izvoarelor dreptului, în care dreptul acesta controversat există și este la ordinea zilei. Cum poate fi soluționată astfel încât să se dea satisfacție, cum vă spuneam, principiul egalității în fața legii și securității juridice? Constituția noastră acordă această putere Înaltei Curți de Casație, pentru că, în mod formal, declară că Înalta Curte de Casație asigură interpretarea și aplicarea unitară a dreptului. Prin urmare, cum funcția aceasta normativă a casației este inevitabilă, ea este și naturală, fiindcă, într-un stat în care instanțele sunt organizate ierarhic, evident că singura instanță care are autoritatea, și morală și judiciară și chiar științifică, pentru că, se spune și se vorbește, cel puțin, de jurisprudența practică sau doctrina Instanței Supreme sau doctrina Tribunalului Suprem, în alte sisteme. Deci, spuneam, instanța supremă este aceea care trebuie, în mod natural, să realizeze această funcție și, bineînțeles, să asigure uniformizarea practicii și anumite jurisprudențe divergente.

Evident că această unificare – și o să mă opresc aici – a practicii judiciare, nu poate să fie decât una relativă, pentru că dreptul nu se poate opri și, dacă putem vorbi de un drept consolidat, astăzi, mâine-poimâine, fie apar probleme noi, fie apar, de asemenea, conflicte de altă natură și dintr-un drept, să spunem consolidat, să ajungem, cel puțin parțial, la un drept controversat și iarăși se impune, se activează această funcție normativă a Instanței Supreme.

Este motivul pentru care am încercat, mă rog, titlul cărții, „Teoria recursului în casație”, este pe deplin justificat, dar din punct de vedere economic sau financiar, orice editură ar spune și că este deloc inspirat, pentru că nimeni nu cumpără cărți de teorie juridică și cumpără cărți de practică, de grilă, ș.a.m.d. Întrucât era prea importantă această temă, am ținut să apară chiar în titlul cărți. În final, îmi revine doar, pe lângă cuvenitele mențiuni, să mai reamintesc că această carte nu întâmplător este dedicată domnului decan Viorel Mihai Ciobanu, cel care a fost și Președintele Comisiei de elaborare a Codului de procedură civilă. Am avut unele discuții controversate și domnul președinte Bogdan Iancu este aici, dar cred că domnia sa, care a insistat, cum spuneam, pe asigurarea rolului unificator al Înaltei Curți de Casație, inclusiv al recursului în casație ca atare, din prisma unei căi extraordinare de atac, o procedură de filtru etc., merita, cred, această dedicație.

Trecând la mulțumiri, aș dori să mulțumesc, în primul rând, juriului, înțeleg că nu a avut o dificultate atât de mare, că au fost doar 2 cărți. În cazul Premiului Henri Capitant au fost patru, acolo au trebuit să delibereze, poate, mai mult, dar sunt onorat și mulțumesc mult pentru alegerea acestei cărți, care cred că merita să fie premiată, pentru că am consultat și chiar am răsfoit cartea „Teoria generală a bunurilor” a domnului Duțescu, o carte la fel de valoroasă, merită cel puțin faptul că a făcut obiectul unei jurizări. Aș dori să mulțumesc tuturor vorbitorilor. De asemenea, să o salut pe doamna profesor Brândușa Ștefănescu, care, după cum ați observat, citește toate articolele din Revista Română de Drept Privat și cred că a reținut mai mult chiar decât autorul însuși al articolului și ar fi bine să poată să-l consulte pe domnul profesor. Rezumând excelent problema excepției de neexecutare, și așa-zisei potestativități. După cum știm, drepturile potestative sunt controversate în multe sisteme de drept. Mulțumesc și Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, domnului președinte și domnului Bogdan Maghiar și, de asemenea, mulțumesc tuturor celor prezenți aici și, nu în ultimul rând, aș dori să mulțumesc și editorului acestei cărți, doamna Nicoleta Solomon, care, din nou, nu a fost invitată, ca și data trecută, când am mai primit un premiu.

Valeriu Stoica – Întotdeauna când autorul este invitat, este invitat și editorul. Este un lucru firesc. Da, deci era subînțeleasă invitația, deci e vina ta că nu ai transmis-o.

Marian Nicolae – Atunci revizuiesc această afirmație. Nu știam că e un mandat tacit pentru mine. În fine, vă mulțumesc încă o dată și vă doresc o seară plăcută în continuare, pentru că, după cum se știe, încă nu s-a terminat această festivitate.

Valeriu Stoica – Mulțumesc, domnule profesor! Spun și eu, cum a spus mai devreme Radu Rizoiu, că e bine că mai avem și teorie, pentru că, de fapt, fără teorie, orbecăim în lume. Mai devreme aveam o discuție cu domnul decan Răzvan Dincă și deplângeam faptul că, în anumite instituții juridice de formare profesională, nu se acordă mai multă atenție teoriei și se crede că grilele sunt suficiente pentru a testa cunoștințele. Gândirea nu se dezvoltă în grile, dar asta este o chestiune care trece dincolo de ambițiile acestei festivități. Constatăm doar și trecem mai departe.