Discursul dlui Marian Nicolae cu ocazia evenimentului de lansare a cărții „IN HONOREM VALERIU STOICA”

Mulțumesc, dle rector. Profit, mai întâi, de această a doua intervenție, să vă mulțumesc și pentru contribuția la acest volum – foarte variat, aș spune eu, și dens prin ideile și tezele analizate, despre care o să spună câteva cuvinte colegul meu, dl profesor Radu Rizoiu –, mulțumind, totodată, tuturor contributorilor, celor care au răspuns în mod pozitiv, trimițându-ne studiile într-un termen, din păcate, fatal, până la urmă, și anume la începutul lunii noiembrie. De asemenea, mulțumim și celor care ne-au răspuns, dar, din diferite motive obiective, nu au reușit să se încadreze în acest termen… astăzi, în această aulă minunată și a vorbi despre dl ministru, dl profesor Valeriu Stoica.

Eu îmi propusesem, în urma unei scurte discuții cu colegii mei Radu și Laura, să vorbesc despre unele contribuții aduse de dl profesor Valeriu Stoica la dezvoltarea dreptului civil. Pentru că, iată, vine – ca pentru toți dintre noi – o vreme a socotelilor, a bilanțului, și ne întrebăm ce am făcut, ce am realizat – potrivit legislației muncii, la împlinirea vârstei de 65 de ani, cadrele didactice sunt pensionate, pe 1 octombrie 2018, dl ministru Stoica a împlinit această frumoasă vârstă de 65 de ani și, practic, ar fi trebuit să fie pensionat. Dei gratia, 1 octombrie coincizând cu începutul anului universitar, mai continuă încă un an în această postură oficială, dar bineînțeles că sigur va fi în continuare alături de noi, într-o altă formulă de colaborare. De aceea, ne-am gândit ca, venind la această, să zicem, dată fatidică pentru pensionare în mediul universitar, să inițiem un volum în care să omagiem personalitatea complexă a profesorului Valeriu Stoica.

În ceea ce privește contribuțiile domniei sale în domeniul dreptului civil, ele sunt variate. Aș spune că stau sub semnul a două coordonate, și anume, unul marcat prin inovație, al doilea prin tradiție conservatoristă. De altfel, moto-ul ales pentru acest volum nu este întâmplător, și anume: „Maximizarea libertății și siguranței individului este scopul final al dreptului”. Spunea profesorul Stoica în cel mai valoros tratat de drepturi reale românesc, apărut în două volume – el era proiectat în trei, probabil se va rescrie și republica pe terenul Noului Cod civil – că dreptul trebuie să țintească la acest scop ultim, pe de o parte maximizarea libertății individuale, pe de altă parte maximizarea siguranței individului. Și de aici, vă spuneam, deviza sa, moto-ul care a inspirat acest volum și în funcție de care s-a și stabilit tematica „Drepturi, libertăți și puteri la începutul mileniului al treilea”.

Indiscutabil că, în planul dreptului civil – aș spune, un drept special, „le seul droit parfait”, cum spunea Michel Villey –, contribuțiile profesorului Stoica sunt numeroase. Eu îmi propusesem să exemplific aceste contribuții pe cele două elemente majore, și anume pe ideea de noutate, de reformă, chiar de ruptură – aș îndrăzni să spun –, uneori, cu tradiția de drept civil, iar, pe de altă parte, și de conservare, de stabilitate a tradiției juridice în materia instituțiilor dreptului civil.

Ca elemente inovatoare, aș da doar câteva exemple; pentru că o analiză exhaustivă și deopotrivă critică a operei juridice a profesorului Stoica ar necesita, poate, o teză de doctorat sau un seminar, o conferință pe o astfel de temă. Spre exemplu, aș aminti, în domeniul drepturilor reale, teoria proprietății rezolubile atipice, în cazul constructorului de bună credință pe terenul altuia. În paranteză fie spus, la unul din seminarele de drepturi reale, am fost foarte surprins când profesorul Stoica ne-a vorbit despre „drept de proprietate rezolubilă atipică” care ar aparține unui constructor de bună credință pe terenul altuia. Ca să fac o paralelă, la cursurile oficiale ni se vorbea, tot așa, în mod insolit, despre dreptul de proprietate socialistă de stat, care este mai absolut decât dreptul de proprietate socialistă cooperatistă, care, la rândul lui, este mai absolut decât dreptul de proprietate individuală sau personală, fiind, evident, în plin regim comunist. În schimb, la seminarele de drept civil eram bucuroși să auzim și despre cu totul altceva, cum este cazul acestei insolite, pe atunci, „proprietăți rezolubile atipice”. Tot astfel, în materia drepturilor reale, aș aminti acum, pe terenul Noului Cod civil în special, teza – chiar dacă este discutabilă – a naturii de bun incorporal a unor drepturi patrimoniale, apropriate, la rândul lor, sub forma dreptului de proprietate sau altor drepturi reale – spre exemplu dreptul de creanță, obiect al ipotecii – ca să evoc doar acest exemplu, pentru că am aici un specialist în materie de ipoteci.

Și în domeniul dreptului obligațiilor, unde emblematică rămâne teza de doctorat consacrată rezoluțiunii și rezilierii contractelor civile, trebuie amintite câteva contribuții inovatoare ale profesorului Stoica. Aș aminti aici – pentru că a făcut carieră și apoi s-a și codificat – această teză a executării silite în natură atipice a unui antecontract, de regulă antecontract de vânzare, prin pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, suplinindu-se consimțământul uneia dintre părți, care refuză perfectarea actului, adică refuză, practic, să își îndeplinească obligația asumată prin antecontractul respectiv.

În sfârșit – bineînțeles, fără a epuiza exemplele – aș aminti teoria drepturilor patrimoniale atipice, care merită, de asemenea, amintită – de ce – pentru că ea este în măsură să explice, în planul dreptului civil, anumite situații juridice până nu demult considerate intermediare, între drepturile reale veritabile și drepturile de creanță veritabile – este vorba de obligațiile propter rem sau prem, obligațiile scriptei in rem, drepturile reale, deja amintite, asupra unor bunuri corporale și, nu în ultimul rând, despre așa-numitele drepturi potestative sau secundare, care au început să facă carieră și la noi, în special în perioada post-decembristă.

Pe lângă aceste contribuții inovatoare, se poate sesiza, în lucrările profesorului Stoica, și un anumit conservatorism, dar în sensul bun al cuvântului, pentru că, să ne amintim, dreptul, prin excelență, cum spunea un remarcabil teoretician italian – Alessandro Giuliani –, este o experiență juridică colectivă multiseculară. În care, evident, traditio juris este un element esențial. Dovadă mai bună nu poate fi decât aceea că toate proiectele de unificare a dreptului privat european, de elaborare a unui cod civil european, pornesc sau se sprijină pe bazele dreptului roman și, deopotrivă, a dreptului canonic. Iată, tradiția este indispensabilă. Și această tradiție juridică o regăsim, poate mai mult decât, să spunem, reformismul, în opera profesorului Stoica, pentru că – fac aici o paranteză – s-a observat și o evoluție din punctul de vedere al filosofiei politice a domniei sale, de la o gândire pur liberală, cum s-a remarcat, la o gândire liberal-conservatoare, mai degrabă.

În domeniul drepturilor reale, spre exemplu, în continuare, profesorul Stoica susține teza paternalistă a patrimoniului, susținută de Aubry Chiroux. De asemenea, teza saviniană a posesiei, cu cele două elemente – corpus și animus –, sunt în detrimentul, să spunem, așa-numitei teorii sau concepții obiective a lui Jering. Ca să nu mai amintesc, de data aceasta, de cazul trist, cel puțin pentru mine, al fiduciei din Noul Cod civil, care a fost codificată în manieră à la française, și nici măcar după modelul quebecois, ca să nu mai vorbim de trust-ul veritabil anglo-american. Și în domeniul obligațiilor se remarcă o gândire, să spunem, conservatoare – aș aminti acum disputa născută pe terenul răspunderilor contractuale, dar și, mai ales, a rezoluțiunii sau rezilierii unui contract pentru neexecutarea fără justificare a obligației. Domnia sa susține că, aici, una din condiții este aceea a culpei, chiar dacă aceasta este prezumată. Mulți civiliști, foarte buni, merg pe o altă concepție, și anume acest element subiectiv n-ar mai fi o condiție, cel puțin pentru rezoluțiunea sau rezilierea unui contract, din cauza neexecutării fără justificare a obligațiilor.

Evident că nu mi-am propus – ca să închei – să fac o analiză – de altfel, nici nu cred că aș fi chiar competent – a operei juridice de drept civil a profesorului Stoica; cum spuneam, ar trebui o monografie sau câteva studii, cel puțin, aprofundate. Mi-am propus doar să exemplific faptul că suntem în prezența unei opere de excepție, în care să spunem că până acum – pentru că profesorul Stoica deja a ajuns la maturitatea deplină a creației –, este adevărat, magnum opus este „Tratatul de drepturi reale”, neterminat, din nefericire, dar așteptăm și credem că și în domeniul obligațiilor va veni cel puțin un tratat, deci să mai avem o capodoperă marca Valeriu Stoica.

Aceasta – și aș încheia – pentru că, așa cum spunea Sextus Pomponius, în celebrul său Enchiridion, adevăratul drept, „verum jus”, nu este acela stabilit prin legi, ci este acela compus, elaborat de către jurisprudență, adică de către jurisconsulți – „Proprium juris civile venit compositum a prudentibus”. Tocmai de aceea dreptul care este valabil și dăinuiește este acela care nu se impune autoritate voluntatis, ci autoritate rationis. Rațiunea dreptului civil, cel puțin, este dată de către doctrinari.

La mulți ani, dle profesor, multă putere de muncă și, bineînțeles, multă inspirație și tot ceea ce vă doriți alături de cei dragi.

Îmi cer scuze că am fost cam lung – pentru că era o altă regie făcută cu dl decan Baias, un material mai amplu. Dau cuvântul unuia dintre colaboratorii dlui profesor Stoica, specialist în materia drepturilor reale – profesorul Radu Rizoiu.