Dialogul Curților. Relația dintre Dreptul Uniunii Europene și Constituția României

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Tema relației dintre dreptul UE și Constituția României a suscitat în ultima vreme și suscită în continuare numeroase discuții care privesc, în principal, repartizarea competențelor între Statele Membre (SM) ale Uniunii Europene și instituțiile Uniunii Europene (UE), dar și problematica identității constituționale a SM.

UE este o comunitate constituită prin drept. Această comunitate este bazată pe principiul statului de drept, cu o putere judecătorească ce poate supraveghea respectarea procedurilor în cadrul respectivei comunități și care îndeplinește o funcție de integrare, tot mai accentuată, atât a SM, cât și a cetățenilor. Uniunea este exemplul singular de integrare, în care nu numai că tratatele fondatoare se adresează în egală măsură atât statelor componente, cât și cetățenilor acestora, dar competențele decizionale sunt transferate de la nivel statal la nivelul organizației suprastatale sau sunt chiar create noi competențe proprii doar UE, prin care aceasta poate adopta reguli cu aplicare directă în dreptul statelor membre.

Ordinea juridică a UE reprezintă o ordine juridică distinctă, construită de state care sunt subiecte distincte de drept pe scena internațională, dar care au în comun un set de valori și principii. Conform art. 2 din Tratatul privind funcționarea UE (TUE) „Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați”. Aceste principii definesc UE ca un sistem juridic aparte în cadrul sistemului juridic internațional, îi atribuie legitimitate, îi asigură coerența juridică, stimulează unitatea și îi oferă o orientare. În plus, aceste principii normative îi conferă UE principiile structurante, care reglementează relațiile dintre statele membre și Uniune, inclusiv relațiile dintre acestea și subiectele individuale de drept.

Există însă și trăsături care particularizează UE în cadrul sistemului internațional. Ordinea juridică a UE se adresează nu doar SM, ci și cetățenilor europeni. În plus, un grad mare de interacțiune între ordinile juridice naționale și cea a UE favorizează influențele reciproce, putându-se vorbi de o „europenizare” a dreptului național și de o „naționalizare” (apropriere în dreptul național) a dreptului european. În doctrina de drept, UE reprezintă o ordine juridică autonomă, în sensul că este o ordine proto-normativă. Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a afirmat că ordinea juridică a UE este una nouă și sui generis^[1].

1. Autonomia ordinii juridice a Uniunii Europene

Autonomia ordinii juridice a UE rezultă din analiza a două scenarii imaginare, dar verosimile: a) dacă o regulă internă a UE este încălcată, SM reacționează în conformitate cu regulile proprii ale UE și nu părăsesc organizația, și nici nu adoptă măsuri de retorsiune; b) dacă UE ar fi dizolvată, SM și-ar continua existența conform regulilor din ordinea juridică internațională fără nicio dificultate. Aceasta dovedește că ordinea juridică a UE și cea internațională clasică sunt distincte. De aici rezultă însă și o consecință mai puțin obișnuită: dat fiind că UE constituie o ordine juridică distinctă de cea internațională clasică, ea respinge unele principii proprii celei din urmă, dar care contravin rațiunii de a fi a Uniunii și fenomenului de integrare. Astfel, principiul suveranității statelor cunoaște multiple limitări în cadrul UE. În plus, principiul priorității dreptului UE protejează ordinea juridică a UE de eventualele atacuri din exterior, asigurându-i o supremație de facto. La aceasta se adaugă și faptul că validitatea dispozițiilor din tratatele originare nu poate face obiectul întrebărilor preliminare din partea instanțelor naționale. CJUE nu poate judeca validitatea actelor juridice prin care a fost creată și care îi justifică legitimitatea și competențele. O astfel de ipoteză ar presupune intervenția unor surse externe UE de validare a fundamentelor ordinii juridice a UE, ceea ce ar pune sub semnul întrebării coerența internă și autonomia sa. În plus, în ceea ce privește protecția juridică a drepturilor omului, CJUE a exclus orice izvor de drept care ar fi putut plasa legitimitatea în afara cadrului UE. Uniunea a preferat să își stabilească propria protecție a drepturilor omului prin Carta drepturilor fundamentale și prin recursul la principiile generale ale dreptului.

2. Raportul dintre ordinea juridică națională și cea a Uniunii Europene

Astăzi, UE dispune de o ordine juridică distinctă de cea a SM. Întrebarea care apare vizează relațiile dintre aceste două ordini juridice și privește, pe de o parte, validitatea fiecăreia dintre ele, iar pe de altă parte, prioritatea uneia asupra celeilalte. Mai precis, este oare validitatea unei ordini juridice justificată prin normele juridice din cealaltă ordine juridică? Și dacă da, ce consecințe are acest fapt asupra priorității normelor din ordinea juridică legitimantă asupra normelor din ordinea juridică validată?

Din punctul de vedere al dreptului românesc, revizuirea Constituției din anul 2003 a introdus în textul constituțional un articol special referitor la integrarea României în Uniunea Europeană. Art. 148 din Constituție prevede următoarele: „(1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuții către instituțiile comunitare, precum și al exercitării în comun cu celelalte state membre a competențelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaților și senatorilor. (2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. (3) Prevederile alineatelor (1) și (2) se aplică, în mod corespunzător, și pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene. (4) Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alin. (2). (5) Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu înainte ca acestea să fie supuse aprobării instituțiilor Uniunii Europene”. Acest articol reglementează practic raportul dintre ordinea juridică internă și cea a Uniunii Europene, instituind prioritatea reglementărilor UE față de reglementările naționale, dar nu clarifică relația dintre normele constituționale și cele ale UE.

În ultimele luni, între Curtea Constituțională a României (CCR) și CJUE a apărut o serie de relații tensionate între cele două instanțe, poate cele mai tensionate de la momentul aderării României la UE. Astfel, dacă la 18 mai 2021 CJUE reafirma principiului priorității dreptului Uniunii, arătând că „invocarea de către un stat membru a unor dispoziții de drept național, fie ele și de natură constituțională, nu poate aduce atingere unității și eficacității dreptului Uniunii”^[2], la mai puțin de trei săptămâni, respectiv pe 8 iunie 2021, CCR invoca art. 148 al Constituției pentru a nu aplica recomandările incluse într-un raport al Comisiei Europene adoptat în cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare (MCV), conform Deciziei nr. 2006/298^[3]. Ca urmare a acestei situații și drept consecință a unei solicitări venite din partea Comisarului european pentru Justiție către Guvernul României, Președintele CCR arăta, chiar dacă încercând să păstreze un ton diplomatic, că cele două instanțe sunt pe cale de a intra în conflict: „(C)onsiderăm că de esența principiului cooperării loiale este tocmai colaborarea eficientă dintre instituțiile abilitate de la nivel european cu cele de la nivel național, astfel încât să fie evitate anumite disfuncționalități de sistem. Numai o asemenea abordare poate duce la prevenirea oricărui conflict de jurisdicție”^[4].

De-a lungul timpului însă, din momentul aderării României la UE și până astăzi au existat poziționări diferite ale CCR cu privire la raportul dintre dreptul UE și normele infraconstituționale, respectiv cu privire la relația dintre dreptul UE și Constituție.

3. Jurisprudența Curții Constituționale

În cazul normelor naționale cu o forță juridică inferioară Constituției, cazul României este unul particular la nivelul Uniunii, situații similare putând fi întâlnite doar într-un număr limitat de alte state, având în vedere că legea fundamentală a României are un articol special (art. 148) care reglementează modul de aplicare a dreptului european. Plecând de la aceste dispoziții exprese, CCR a găsit rapid temeiul pentru a interveni în ceea ce privește constituționalitatea normelor naționale neconforme dreptului UE. Totuși, o astfel de abordare a caracterizat doar primii ani de după aderarea României la UE, ulterior, judecătorii constituționali devenind mult mai circumspecți.

Imediat după aderarea României la UE, o parte importantă a instituțiilor din România, printre care și CCR, a trecut printr-o etapă eurofilă, care a presupus deschiderea către tot ceea ce Uniunea aducea nou, inclusiv aplicarea principiului priorității dreptului UE față de normele interne contrare. Acesta este, de fapt, modelul adoptat de Curtea Constituțională a Italiei. Astfel, primul caz în care CCR a utilizat principiul priorității dreptului UE față de normele interne naționale a intervenit la scurt timp după aderarea la UE. În Decizia nr. 59/2007^[5], CCR a stabilit, cu titlu de principiu, faptul că „având în vedere că, de la data de 1 ianuarie 2007, România a aderat la Uniunea Europeană, Curtea urmează să examineze legislația internă în domeniul ajutoarelor de stat și compatibilitatea acesteia cu legislația Uniunii Europene în domeniu”. Ulterior, Curtea și-a asumat competența și în alte domenii, așa cum a făcut-o, spre exemplu, prin Decizia nr. 1031/2007, arătând că va analiza „compatibilitatea legislației interne în domeniul asigurării respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operațiunilor de vămuire cu legislația Uniunii Europene”^[6]. În perioada imediat următoare, CCR a continuat verificarea conformității dintre dreptul național și cel european, asumându-și chiar interpretarea normelor europene. Astfel, prin Decizia nr. 547/2008, judecătorii constituționali au arătat că O.G. nr. 37/2007 respectă Regulamentul (CE) nr. 561/2006^[7], iar normele sale chiar „dau substanță, concretizând, în spiritul voinței legiuitorului comunitar, prevederile mai generale cuprinse în acest Regulament”^[8].

Este de remarcat faptul că o astfel de poziționare a instanței constituționale duce mai departe principiul priorității dreptului UE, făcând ca lipsa conformității dintre o normă națională și una unională să conducă la declararea drept neconstituțională a celei dintâi. Prin urmare, încălcarea dreptului UE este sancționată prin eliminarea normei naționale din sistemul normativ național, iar nu doar prin acordarea unei priorități de aplicare pentru norma unională.

Începând cu anul 2009, CCR și-a reanalizat poziția, trecând de la modelul Curții Constituționale italiene la cel al Consiliului Constituțional francez, care a stabilit încă din anii ’70 că este lipsită de competența de a se pronunța cu privire la aspecte ce țin de aplicarea dreptului UE^[9]. În acest sens, judecătorii constituționali români au stabilit că „nu este de competența Curții Constituționale să analizeze conformitatea unei dispoziții de drept național cu textul Tratatului de instituire a Comunității Europene prin prisma art. 148 al Constituției. O atare competență, și anume aceea de a stabili dacă există o contrarietate între legea națională și TUE, aparține instanței de judecată, care, pentru a ajunge la o concluzie corectă și legală, din oficiu sau la cererea părții, poate formula o întrebare preliminară în sensul art. 234 din TUE la CJUE. În situația în care Curtea Constituțională s-ar considera competentă să se pronunțe asupra conformității legislației naționale cu cea europeană, s-ar ajunge la un posibil conflict de jurisdicții între cele două instanțe, ceea ce, la acest nivel, este inadmisibil”^[10].

După anul 2011, CCR a stabilit în jurisprudența sa că, „având în vedere locul pe care reglementările comunitare îl ocupă, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituție, în raport cu legile interne, Curtea este chemată să invoce în jurisprudența sa actele obligatorii ale UE de fiecare dată când acestea vor fi relevante cauzei, atât timp cât conținutul lor nu este echivoc și nu se solicită o interpretare proprie”^[11]. Invocarea în deciziile CCR a actelor normative ale UE a fost de această dată condiționată, în mod distinct față de entuziasmul inițial pentru punerea în aplicare a dispozițiilor europene. Astfel, implicarea instanței constituționale în aplicarea normelor europene, prin eliminarea din sistemul normativ național a normelor naționale contrare, se putea realiza doar în condițiile în care normele europene (i) erau relevante în soluționarea cauzei, (ii) nu erau echivoce și (iii) nu solicitau o interpretare specifică, acțiune aflată în competența exclusivă a CJUE.

Prin Decizia nr. 668/2011^[12], CCR a suplimentat condițiile impuse anterior, stabilind un nou criteriu cu privire la normele europene pretins încălcate: acestea trebuiau să dovedească „relevanță constituțională”. Astfel, instanța constituțională urma să respingă drept inadmisibile excepțiile privind neconformitatea cu dreptul Uniunii invocate în cazul în care normele europene încălcate ar fi lipsite de „relevanță constituțională”.

La nivelul doctrinei de drept constituțional european, dilema principală specifică modului de aplicare a dreptului unional nu mai este cea a aplicării principiului priorității, ci mai degrabă, cea a stabilirii domeniilor în care Uniunea, respectiv statele membre, sunt competente să reglementeze. O astfel de dilemă a fost mai bine definită în doctrină, arătându-se că întrebarea principală este „care jurisdicție, cea comunitară sau cea națională, are autoritatea ultimă în a declara neconstituționalitatea unei măsuri comunitare pentru faptul de a fi activat ultra vires, devenind astfel arbitrul efectiv al ordinii juridice comunitare”^[13]. Mai recent, s-a stabilit că „o înțelegere a distribuirii puterilor între Uniune și statele membre, precum și între instituțiile Uniunii, este punctul esențial al oricărui studiu asupra dreptului constituțional al Uniunii Europene”^[14].

Instanța constituțională română a pășit pe acest teritoriu începând cu anul 2012^[15], arătând că „domeniul salarizării personalului plătit din fonduri publice ține de competența statului membru, și nu a Uniunii, ceea ce înseamnă că acesta nu intră sub incidența reglementărilor Uniunii Europene (…). Astfel, Curtea reține că susținerile autorilor excepției referitoare la încălcarea generică a reglementărilor Uniunii Europene în cauza de față sunt mai degrabă niște afirmații subiective, fără a ridica probleme de constituționalitate, iar salarizarea personalului din fonduri publice este și va rămâne o competență exclusivă a statelor membre”. Practic, CCR refuză pentru prima dată să aplice principiul priorității, nu invocând inexistența unui temei constituțional, ori lipsa condițiilor pentru ca norma în discuție să fie normă interpusă, ci chiar lipsa competenței de reglementare a UE. Drept urmare, instanța constituțională nu se limitează la a nu se pronunța, ci își asumă un rol activ, stabilind, cu toată forța caracterului obligatoriu al deciziilor sale, că Uniunea și-a depășit competențele.

După trei ani de la această primă poziționare, CCR va trece în extrema opusă, apărând de această dată competențele Uniunii în raport cu reglementările naționale. Prin Decizia nr. 887/2015^[16], instanța constituțională și-a asumat competența de a constata neconstituționalitatea oricăror acte naționale adoptate în domeniile în care UE are competență exclusivă, potrivit Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE). Ulterior, judecătorii constituționali au dovedit coerență, confirmând abordarea prin Decizia nr. 683/2016^[17].

4. Colaborare sau conflict cu Curtea de Justiție a UE?

Primul pas în realizarea unei punți directe de comunicare între CCR și CJUE a fost realizat în 2016, atunci când judecătorii constituționali români au acceptat pentru prima dată să adreseze o întrebare preliminară instanței de la Luxemburg într-un subiect sensibil, atât din punct de vedere constituțional, cât și din punctul de vedere al libertății de circulație și ședere prevăzute de tratate, respectiv conținutul noțiunii de „soț” prevăzute de Directiva 2004/38/CEE^[18]. Deschiderea dialogului dintre CCR și CJUE a fost, așadar, bazată pe colaborare. În scurt timp însă, între cele două instanțe au apărut tensiuni pe baza unui subiect la fel de controversat, respectiv cel al aplicării dispozițiilor din domeniul judiciar criticate de Comisia Europeană prin rapoartele adoptate în cadrul MCV. O primă poziție a fost asumată de CCR, aceasta afirmând că Decizia 2006/928/CEE, prin care a fost instituit MCV, nu îndeplinește condițiile necesare pentru a fi considerată normă interpusă, ceea ce ar permite instanței constituționale să verifice conformitatea dintre normele acesteia și legile naționale, în temeiul art. 148 al Constituției. Astfel, pentru judecătorii constituționali români, „raportat la jurisprudența constantă a Curții Constituționale în materie, înțelesul Deciziei 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției, act adoptat anterior aderării României la Uniunea Europeană, nu a fost deslușit de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în ceea ce privește conținutul, caracterul și întinderea temporală și dacă acestea se circumscriu celor prevăzute în Tratatul de aderare, implicit prin Legea nr. 157/2005, care face parte din ordinea normativă internă, astfel încât Decizia 2006/928/CE nu poate constitui normă de referință în cadrul controlului de constituționalitate prin prisma art. 148 din Constituție”^[19].

Având în vedere modificările substanțiale realizate cu privire la organizarea judiciară, statutul magistraților și normele de procedură penală, mai multe instanțe ordinare^[20] au hotărât să recurgă la instrumentul întrebării preliminare prevăzut de art. 267 din TFUE. Răspunsul CJUE a venit pe 18 mai 2021, acesta arătând că „art. 2, 37 și 38 din Actul de aderare coroborate cu art. 2 și 49 TUE trebuie interpretate în sensul că Decizia 2006/928 intră, în ceea ce privește natura sa juridică, conținutul său și efectele sale în timp, în domeniul de aplicare al Tratatului de aderare. Această decizie este obligatorie în toate elementele sale pentru România, atât timp cât nu a fost abrogată. Obiectivele de referință care figurează în anexa la aceasta urmăresc să asigure respectarea de către acest stat membru a valorii statului de drept prevăzute la art. 2 TUE și au caracter obligatoriu pentru statul membru respectiv, în sensul că acesta din urmă este ținut să ia măsurile adecvate pentru atingerea acestor obiective, ținând seama în mod corespunzător, în temeiul principiului cooperării loiale prevăzut la art. 4 alin. (3) TUE (s.n.), de rapoartele întocmite de Comisie pe baza Deciziei 2006/928, în special de recomandările formulate în rapoartele menționate”^[21]. Trebuie remarcat cum, fără a renunța la principiul priorității dreptului UE în favoarea invocării identități constituționale, ori a lipsei de competență, CJUE se bazează în argumentarea sa pe principiul colaborării loiale ce ar trebui pus în aplicare de către statul membru, inclusiv prin instanța constituțională națională. În cadrul aceleiași hotărâri, CJUE face apel și la principiul priorității, chiar și în raport cu normele constituționale: „astfel, în cazul unei încălcări dovedite a art. 19 alin. (1) al doilea paragraf din TUE sau a Deciziei 2006/928, principiul priorității dreptului Uniunii impune instanței de trimitere să lase neaplicate dispozițiile în cauză, indiferent dacă acestea sunt de origine legislativă sau constituțională”^[22]. Drept consecință, instanțele naționale, inclusiv instanța constituțională, sunt obligate să aplice normele de drept al UE chiar și în cazul în care acestea nu sunt incluse în actele normative prevăzute la art. 288 și următoarele din cadrul TFUE. Așa cum s-a arătat și în doctrina de drept constituțional european, ca urmare a acestei hotărâri a CJUE, rapoartele și recomandările stabilite în cadrul MCV devin acquis unional, obligatoriu pentru autoritățile SM^[23].

CCR, în loc să opteze pentru o logică non-conflictuală, așa cum făcuse anterior, a ales să răspundă tranșant la mai puțin de o lună de la decizia instanței de la Luxemburg. Astfel, prin Decizia nr. 390/2021^[24], deși acceptă principiul priorității dreptului UE ce trebuie aplicat de către instanțele ordinare, CCR stabilește că temeiul acestuia este art. 148 din Constituție și, drept consecință, afirmarea priorității dreptului unional chiar în raport cu Constituția ar lovi chiar în temeiul acestui principiu. Mai mult, judecătorii constituționali instituie „prezumția de conformitate cu dreptul UE”, arătând că o dispoziție națională declarată constituțională nu va mai putea fi lăsată neaplicată în baza principiului priorității.

5. Perspective

Evoluția jurisprudenței CCR cu privire la aplicarea dreptul UE în raport cu dreptul național este una sinuoasă și pare să fi intrat într-un moment de impas în momentul actual. Dacă în ceea ce privește normele inferioare Constituției, în acest moment CCR alternează între aplicarea doctrinei normelor interpuse și verificarea respectării competențelor UE, situația este una mult mai complicată în ceea ce privește conflictul cu legea fundamentală. În acest din urmă caz, CCR se dovedește inflexibilă în apărarea principiului supremației Constituției, plecând probabil și de la dispozițiile art. 4 alin. (2) din TUE care stabilesc faptul că „Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele, precum și identitatea lor națională, inerentă structurilor lor fundamentale și constituționale, inclusiv în ceea ce privește autonomia locală și regională (…)”.

Care sunt perspectivele pentru rezolvarea disensiunilor dintre cele două Curți? Scrisoarea adresată de președintele CCR la 9 noiembrie 2021 Ministrului Justiției^[25] părea să indice disponibilitatea de a păstra aceeași poziție pentru perioada următoare. Totuși, există o serie de aspecte ce favorizează un reviriment. În primul rând, vizita președintelui CJUE, Koen Lenaerts, la Curtea Constituțională, în data de 30 septembrie 2022, ocazie cu care președintele CCR a arătat că ,,nu se pune problema unui conflict sau a unei ierarhii între ordinea juridică constituțională națională și ordinea juridică europeană, fiind vorba, de fapt, despre o compatibilizare și o complementaritate a celor două ordini juridice, ambele fiind acceptate în plan național, de la momentul aderării la Uniunea Europeană”^[26]. Cu aceeași ocazie, președintele CJUE a susținut că această instanță „nu se pronunță asupra dreptului Uniunii într-un glob de cristal, ci interpretează dreptul Uniunii astfel încât să fie aplicat uniform și în mod egal în toate statele membre ale UE. Dreptul Uniunii Europene are aceeași semnificație în România, în Belgia, în Portugalia, în Estonia, în Grecia și în toate cele 27 de state membre. Dar pentru a face acest lucru, Curtea de Justiție are nevoie de contribuțiile curților constituționale naționale, care descoperă probleme care țin de dreptul Uniunii, posibile aspecte care țin de interacțiunea dintre dreptul Uniunii și dreptul național, inclusiv dreptul constituțional național, care formulează întrebări preliminare către Curtea de Justiție, iar aceasta din urmă încearcă să interpreteze dreptul european astfel încât să armonizeze bogatele tradiții constituționale comune statelor membre”^[27].

Apoi, poziția oscilantă de-a lungul timpului a jurisprudenței CCR în această materie ne îndreptățește să luăm în calcul un astfel de reviriment, având în vedere tendința CCR către alternarea propriilor poziții.

În al treilea rând, păstrând aceeași perspectivă funcționalistă, se poate observa că diferitele curente din jurisprudența CCR au variat și în funcție de componența acesteia, iar în 2022 o treime dintre judecătorii constituționali s-a schimbat, ceea ce este posibil să avem și o schimbare de atitudine a CCR pe acest subiect, neputând anticipa poziția noilor judecători.

Nu în ultimul rând, trebuie observat că recent s-a desfășurat o „Conferință pentru Viitorul Europei”, demers extins pe parcursul mai multor ani, iar precedentele conferințe de acest tip au dus către întrunirea unor conferințe interguvernamentale în cadrul cărora au fost adoptate modificări ale tratatelor fundamentale. În acest sens, nu trebuie uitat că Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa includea în 2005 o dispoziție expresă privind principiul priorității, ce ar putea fi reactivată cu ocazia unei revizuiri a dreptului primar al UE.