Decizia de afaceri și principiul bunului administrator. Elemente de drept comparat

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Din punct de vedere al reglementării istorice a obligației de bona fides, facem referire la reglementarea acestui criteriu în fostul Decret-Lege nr. 701/1940 care cuprindea unele dispoziții pentru buna funcționare a societăților anonime pe acțiuni și în comandită pe acțiuni^[1], prevederea fiind inserată la art. 12 alin. (2) conform căreia, „administratori vor fi apărați de răspundere numai dacă fac dovada că și-au îndeplinit îndatoririle cu grija unui bun administrator și gestionar”.

Legiuitorul interbelic a preluat această concepție din dreptul german, aceasta fiind o concepție menită să determine o mai mare ușurință în recuperarea prejudiciului produs. Astfel că sorgintea acestei concepții în dreptul românesc a determinat valențe și aspecte teoretico-practice care au condus la diminuarea oricăror dezbateri asupra sarcinii probei^[2]. Mai mult decât atât preluarea acestei teorii a condus nu numai la unificarea răspunderii civile sub forma celei contractuale, ci și modelul răsturnat al sarcinii probei^[3]. Astfel că, împotriva administratorilor care se aflau într-o anumită culpă prezumtivă acțiunea societății în răspundere pentru gestiune defectuoasă era îndreptată împotrivă tuturor fără a se proba culpa fiecăruia urmând ca fiecare să se poată disculpa individual^[4].

În prezent prin reinstaurarea principiului bunului administrator^[5] împreună cu obligația practic corelativă de a decide în interesul societății fără a se face referire la sarcina probei ne conduce la raționamentul potrivit căruia la momentul actual are aplicabilitate principiul de drept comun conform căruia sarcina probei incumbă reclamantului(actor incumbit probatio), respectiv societății sau acelor persoane care pot acționa pe seama acesteia conform legii (acționarii minoritari, administratorul judiciar/lichidatorul), nu doar în momentul în care se invocă obligația de loialitate, ci și atunci când se invocă încălcarea obligației de prudență și diligență.

Ceea ce practic trebuie să fie probat în momentul în care acționarii au acționat împotriva interesului societății este existența mai multor elemente, respectiv: reaua-credință; dependența deciziei; caracterul inadecvat al scopului; interesul contrar societății comerciale.

Aceste elemente menționate se întrepătrund. Astfel, cu titlu exemplificativ reaua-credință există în toate celelalte trei cazuri iar dependența deciziei poate fi urmarea faptului că administratorul urmărește interesul persoanei a cărei opinie o preia ca obligație de a acționa^[6].

În situația în care interesul societar nu a avut de suferit, iar administratorii nu au acționat în detrimentul societății însă, cu toate acestea, decizia luată a fost de natură a prejudicia nu se poate contesta buna lor credință scopul acesteia sau vreun conflict de interese.

În concordanță cu art. 144¹ alin. (2) din Legea societăților, „business judgement rule” prevede că administratorul a cărei răspundere se cere de către societate va fi considerat că a acționat cu prudența și diligența unui bun administrator dacă, la momentul luării deciziei care a provocat prejudiciul a fost în mod rezonabil îndreptățit să consideră că acționează în interesul societății și pe baza unor informații adecvate. Conform alin. (3) al aceluiași articol, decizia de afaceri în sensul Legii societăților este orice decizie de a lua sau de a nu lua anumite măsuri cu privire la administrarea societății.

Legiuitorul român prin Legea nr. 441/2006 a înțeles să legifereze această regulă de afaceri menționând faptul că se dorește integrarea legislației la standardele OECD în materia guvernării corporatiste, în ciuda faptului că în Principiile OECD privind guvernarea corporativă regula deciziei de afaceri nu este explicată concret.

Instanța investită cu o astfel de cauză trebuie să examineze raționamentul care a stat la baza luării deciziei respective și să verifice dacă administratorul a fost rezonabil. Rezonabilitatea va avea în vedere aprecierea în funcție de raționamentul pe care un administrator mediu prudent și diligent le-ar fi făcut în locul lui^[7].

Regula judecății (sau deciziei) de afaceri – „business judgement rule” menționează invariabil situația administratorului unei societăți in bonis care pentru activitatea desfășurată este protejat de acest principiu. Prin intermediul acestei reguli se consideră faptul că administratorul unei societăți cu bonitate are toate prerogativele care rezultă din această decizie de afaceri care presupune că orice acțiune în răspundere promovată de societate sau de asociați/acționari să fie conformă cu mediul de afaceri și cu realitățile acestuia. Business judgement exclude judecățile care se dovedesc a fi intenționat eronate care au loc prin încălcarea obligației de loialitate, precum și orice alte ipoteze care sunt de natură să conducă la raționamentul simplu că persoana respectivă nu a fost caracterizată de prudență sau/și diligență în deciziile luate.

În cazurile celelalte, culpa în administrare, prejudiciul urmează a fi suportat de către societate fiind o pierdere generată de managementul defectuos sau a unor erori neimputabile administratorului.

Efectele prejudiciabile ale „business judgement” depășesc limitele patrimoniale ale societății și ale asociaților/acționarilor acesteia ele răsfrângându-se asupra patrimoniului creditorilor sociali.

Antrenarea acestui tip special de răspundere patrimonială asupra administratorilor sau/și a persoanelor care au determinat starea de insolvență și riscul tragerii acestora la răspundere pentru pasivul neacoperit, reprezintă un factor disuasiv, atât în raport cu săvârșirea de către aceștia a unor fapte ilicite care să contribuie la instalarea stării de insolvență, cât și cu decizia acelorași administratori de a solicita deschiderea procedurii insolvenței numai pentru a evita executările silite individuale ale creditorilor^[8].

La momentul deschiderii procedurii insolvenței, răspunderea civilă capătă conotațiile acestei forme speciale, titulari ai acestui tip de acțiune fiind practic creditorii sociali calitatea procesuală fiind conferită de lege administratorului judiciar, respectiv lichidatorului ce lucrează (și) în folosul masei credale, după cum prevede art. 169 alin. (1) din Codul Insolvenței^[9].

Această răspundere este asumată în fața creditorilor societății și poate fi exercitată în cadrul procedurii de insolvență prin intermediul administratorului judiciar sau al lichidatorului judiciar.

Creditorii pot să introducă acțiuni în instanță împotriva debitorului sau a altor persoane responsabile pentru starea de insolvență cu scopul de a recupera pagubele suferite. De asemenea, în cadrul procedurii insolvenței administratorul judiciar sau lichidatorul poate exercita acțiuni împotriva debitorului sau a altor persoane pentru recuperarea creanțelor societății în vederea acoperirii datoriilor față de creditorii acesteia.

Situația particulară a activării creanțelor creditorilor sociali în detrimentul creanțelor acționarilor determină aplicabilitatea atât a dispozițiilor art. 169 alin. (5)-(6) din Codul insolvenței, cât și cauzele de înlăturare a răspunderii din legea societăților, respectiv decizia de afaceri (business judgement rule), în concordanță cu standardul de apreciere la societățile pe acțiuni a bunului administrator.

Practica instanțelor judecătorești din România nu abundă în situații în care să se pună în discuție dacă o decizie comercială a unei societăți in bonis a fost sau nu una de business sau, dacă a existat și nu s-a făcut strict aplicarea art. 144¹ alin. (2) și (3) din legea societăților.

În plus, aceste decizii comerciale trebuie să fie luate în interesul societății în conformitate cu obiectul său de activitate și să nu încalce dispozițiile legale în vigoare.

Astfel, în cazul în care o decizie comercială a unei societăți a fost luată în interesul societății și este în conformitate cu obiectul său de activitate și cu dispozițiile legale în vigoare, aceasta va fi considerată o ,,decizie de business”. Pe de altă parte, dacă o decizie comercială este luată în interesul personal al asociaților sau organelor lor și nu este în conformitate cu obiectul de activitate al societății sau încalcă dispozițiile legale în vigoare atunci aceasta nu va fi considerată o „decizie de business”.

În practică, deciziile comerciale ale unei societăți sunt adesea analizate în cadrul litigiilor care implică societatea, în special în cazurile de insolvență sau de răspundere a administratorilor sau a asociaților pentru daunele cauzate societății. În aceste situații, deciziile comerciale sunt evaluate pentru a determina dacă au fost luate în interesul societății sau în interesul personal al asociaților sau organelor lor și dacă respectă obiectul de activitate al societății și dispozițiile legale în vigoare.

Doctrina menționează faptul că^[10], „criteriul bunului administrator care are ca fundament culpa levis in abstracto, nu trebuie și nici nu poate fi agravat datorită existenței unei remunerații a mandatului sau profesionalismului administratorului unei societăți pe acțiuni. Acest lucru ar determina ca criteriul să devină unul de excelență în administrare. În speța analizată anterior, instanța este cea care s-a referit atât la criteriul bunului administrator, specific societăților pe acțiuni, cât și la criteriul sinonim al bonus pater familias din dreptul comun, care se aplică societății în nume colectiv sau cu răspundere limitată”.

Instanța a considerat că^[11], „legea oferă protecție doar contra neglijenței și a fraudei, nu și a riscurilor inerente ale afacerilor, când o decizie luată cu bună-credință se poate transforma în eșec”.

În aceeași direcție mai este și o altă decizie, prin care^[12] „președintele consiliului de administrație se obligase să plătească o sumă ce depășește nu numai capitalul social al persoanei juridice, ci și «capitalul total» către o altă societate comercială, deținută de el împreună cu o rudă de gradul I și al cărei administrator este de circa 10 ani”.

În acest fel, regula deciziei de afaceri reprezintă un concept potrivit căruia instanțele nu pot fi chemate să se pronunțe asupra acțiunilor și activității manageriale ale administratorilor unei societăți, atâta timp cât nu există acuzații și, mai ales, dovezi că administratorii și-au încălcat îndatoririle de diligență și de loialitate ori au procedat cu rea-credință sau nefundamentat lipsiți de un suport rațional. Deci, instanța de judecată nu trebuie să substituie deciziei administratorilor propriile sale noțiuni potrivit cărora o anumită decizie de afaceri este sau nu oportună, atât timp cât conducerea societății a acționat pe baza unor informații adecvate cu bună-credință și cu convingerea onestă că acțiunea întreprinsă este întru totul în interesul persoanei juridice fără a implica vreun interes personal al administratorului.

Instanțele americane au dezvoltat o prezumție că directorii au acționat în mod corespunzător în luarea unei decizii de afaceri în cazul în care au acționat cu atenția cuvenită, buna credință și în interesul acționarilor, iar decizia lor poate fi atribuită unui scop de afaceri rațional. În cazul în care partea care contestă decizia consiliului de administrație respinge orice element al prezumției directorii trebuie să dovedească corectitudinea deciziei lor. Rezultatul este că instanțele din SUA nu interferează atunci când directorii au luat decizii atent și informat. Mai mult, ei presupun că directorii au făcut acest lucru până la proba contrarie.

Există două diferențe între dreptul canadian și cel din S.U.A cu privire la regula de judecată de afaceri. În primul rând, regula canadiană impune ca acțiunile administratorilor să fie în interesul societății și nu al acționarilor sau creditorilor, deși legislația canadiană impune ca aceste grupuri să fie tratate în mod echitabil în procesul decizional al consiliului de administrație în circumstanțele în care vor fi afectate. În al doilea rând, în S.U.A regula este ca directorii vor fi protejați în cazul în care decizia lor este „rațională”, în timp ce în regula canadiană decizia directorilor trebuie să fie „rezonabilă”. Un test de decizie „rațional” se bazează pe un standard de neglijență gravă, în timp ce un test de decizie „rezonabil” se bazează pe un standard obișnuit de neglijență.

În ambele BCE Inc. și Peoples Department Stores, Curtea Supremă a Canadei^[13] a confirmat existența unei reguli canadiene, „regulă de judecată de afaceri”, în conformitate cu care la directorii iau „decizii rezonabile de afaceri atâta timp cât acestea sunt într-o serie de alternative rezonabile”. Instanțele se supun deciziilor directorilor luate cu bună-credință în absența conflictelor de interese, cu condiția ca directorii să fi efectuat o investigație și o analiză rezonabilă a alternativelor și să fi acționat în mod echitabil. Instanțele judecătorești nu vor supune hotărârea de afaceri a directorilor unei examinări microscopice și nu vor înlocui punctul lor de vedere cu cel al directorilor, chiar dacă evoluțiile ulterioare arată că directorii nu au luat cea mai bună decizie.

Decizia în cazul Keep Rite^[14] este un bun exemplu de modul în care o instanță poate revizui o decizie de afaceri de către un consiliu de administrație, dar nu va interfera cu ea în cazul în care decizia a fost luată în mod corespunzător și nu a fost opresiv. În acest caz, acționarii minoritari au contestat decizia societății de a achiziționa active de la una dintre filialele sale. Un comitet independent al consiliului a concluzionat că decizia era echitabilă față de societate în ansamblu, inclusiv față de acționarii minoritari. Curtea a dat o mare importanță procesului prin care consiliul a luat o decizie și, în special, a luat în considerare faptul că problema fusese examinată de un comitet independent al consiliului. În consecință, Curtea nu a găsit niciun motiv pentru a pune sub semnul întrebării hotărârea de afaceri a administratorilor. Judecătorul de scaun, sprijinit de Curtea de Apel din Ontario, a declarat că deciziile de afaceri luate cinstit nu ar trebui să fie supuse unei examinări microscopice și nu ar trebui să existe interferențe doar pentru că o decizie este nepopulară.

În schimb, decizia din Repap arată modul în care o instanță poate interfera cu decizia unui consiliu în cazul în care procesul său este eronat. În Repap, Curtea de Apel din Ontario a confirmat decizia judecătorului de proces de a anula un pachet de compensare executiv. Chiar dacă pachetul a fost aprobat de o comisie independentă care a luat în considerare un raport de expertiză judecătorul de proces a constatat că procesul a fost grav eronat și decizia consiliului a căzut în afara intervalului de rezonabilitate. Consiliul nu a informat pe deplin expertul, iar comisia a petrecut doar cinci până la șapte minute deliberând cu privire la pachet.

Două oferte de cumpărare contestate în 1998 –Pente Investment Management Ltd v. Schneider și CW Participations Inc. v. WIC – au oferit, de asemenea, instanțelor din Ontario posibilitatea de a-și afirma opiniile cu privire la modul în care consiliile de administrație, comitetele speciale și conducerea superioară ar trebui să se comporte în contextul operațiunilor de m&a. Instanțele, inclusiv Curtea de Apel din Ontario în Schneider, în mod specific a stabilit o regulă de judecată de afaceri ca standard care urmează să fie aplicată de către o instanță la conduita directorilor. În cazul în care directorii au acționat în mod onest și rezonabil, instanța nu va înlocui propria hotărâre de afaceri cu cea a consiliului de administrație. Curtea de Apel a mai spus că, în cazul în care un consiliu evită conflictele de interese prin înființarea unui comitet special de directori dezinteresați care acționează independent sarcina probei rămâne reclamantului pentru a stabili că directorii au acționat necorespunzător. Nu există niciun motiv pentru a transfera sarcina directorilor, pentru a dovedi că aceștia au fost informați în mod adecvat și au acționat în mod rezonabil.

Atunci când examinează temeinicia deciziei de afaceri a unui consiliu instanța poate întreba dacă directorii au avut o convingere sinceră pe motive întemeiate că tranzacția în cauză a fost în interesul superior al societății. Cu alte cuvinte, trebuie să existe un scop comercial legitim pentru tranzacție. Unele instanțe au cerut în mod normal mai mult decât o simplă afirmare a bunei-credințe din partea directorilor. În cazul în care sunt contestați directorii vor trebui probabil să demonstreze că și-au luat în considerare și și-au bazat acțiunile pe faptul că au crezut cu adevărat că sunt vizate cele mai bune interese ale societății.

Curtea Supremă a Canadei în Daner Leather Inc a precizat că obligațiile de divulgare în temeiul legislației privind valorile mobiliare erau chestiuni de obligație legală, iar regula hotărârii comerciale nu se aplică pentru a califica sau submina obligația de divulgare^[15].

Regula hotărârii de afaceri în dreptul canadian nu oferă destulă protecție ca în dreptul american, în mare parte din cauza disponibilității în Canada a unor căi de atac , disponibile dacă consiliul de administrație urmează procedura adecvată în luarea unei decizii. Această cale de atac este la îndemna acționarilor, creditorilor și altor persoane care pot demonstra că decizia unui consiliu este opresivă sau aduce atingere în mod nedrept intereselor lor sau le ignoră în mod nedrept interesele. Pentru a stabili dacă o anumită decizie a unei instanțe a fost opresivă, instanța trebuie să evalueze în mod necesar impactul deciziei de afaceri luate de consiliu.

În Cauza Palmer împotriva lui Carling O’Keefe, Carling O’Keefe a fuzionat cu o companie înființată de Elders pentru a achiziționa Carling O’Keefe. Curtea a fost invitată să examineze impactul amalgamului asupra deținătorilor acțiunilor preferențiale ale Carling O’Keefe. Scopul fuziunii celor două societăți era mutarea datoriei contractate pentru a face achiziția în Carling O’Keefe. Pentru a proteja interesele acționarilor preferențiali au fost rezervate fonduri suficiente pentru răscumpărarea acțiunilor preferențiale într-un cont fiduciar separat. Curtea a decis că tranzacția nu avea niciun scop comercial pentru Carling O’Keefe. Aceasta a concluzionat că tranzacția a servit intereselor acționarului majoritar și că prejudiciază în mod abuziv și nu a ținut seama în mod abuziv de interesele acționarilor preferențiali și că directorii Carling O’Keefe și-au încălcat obligația de a acționa în beneficiul societății în ansamblul său.

În Ford Motor Co., Curtea de Apel din Ontario a concluzionat că Ford Canada și acționarul său majoritar Ford SUA au asuprit acționarii minoritari ai Ford Canada prin utilizarea unui sistem de prețuri de transfer nedrept care a cauzat pierderi Ford Canada. Curtea a luat în considerare eventuala aplicare a hotărârii de afaceri într-o acțiune de opresiune, dar a concluzionat că Ford Canada nu se putea baza pe această regulă deoarece consiliul său a introdus o hotărâre pentru a putea influența sistemul. Curtea a declarat că Ford Canada a acceptat pur și simplu sistemul pus în aplicare de Ford U.S.A. Consiliul nu a discutat sistemul în detaliu și a avut o înțelegere redusă a sistemului și a impactului său asupra rentabilității societății^[16].

Într-o speță care a avut impact în Australia, și care a determinat numeroase și interesante comentarii cu privire la decizia de afaceri^[17], problema ridicată a fost aceea căreia îi revine sarcina probei considerată de judecător de o importanță critică. Constatările judecătorului au fost în sensul că textul legal nu cuprinde niciun fel de indiciu cu privire la această problemă neputându-se interpreta intenția legiuitorului. Nici expunerea de motive a proiectului de lege și nici raportul Parlamentului nu conținea vreo referință. Poziția judecătorului în aceste circumstanțe a fost aceea de a lua în considerare modelul formulat de ALI(180.2) aplicabil în Statele Unite conform căruia sarcina incumbă reclamantului. Prin faptul că legea australiană nu prevede acest lucru judecătorul s-a gândit dacă legiuitorul nu a intenționat să deroge de la aceasta regulă. În final, judecătorul a decis să translateze sarcina probei asupra administratorilor lucru de altfel, care nu a intrat în contradicție cu expunerea de motive, scopul deciziei de afaceri fiind acela de a-i proteja pe administratori de revizuirea judiciară a deciziilor și nu de a-i descuraja în a-si asuma riscuri. Motivarea a avut în vedere faptul că ,,«în procesul de administrare a probelor se poate întâmpla ca sarcina probei să treacă de la o parte la alta», iar plasarea sarcinii probei asupra administratorilor asigura faptul că elementele contrare deciziei de afaceri pot fi astfel verificare deoarece numai ei pot releva instanței investite caracterul rezonabil al raționamentului ce a stat în spatele ei”^[18].

Instanțele britanice au analizat dacă administratorul care a luat o decizie prejudiciabilă pentru companie a acționat în interesul acesteia, adică dacă a crezut cu sinceritate, la momentul adoptării, că decizia este una bună pentru societate. Judecătorii nu se limitează, bineînțeles, în a-l întreba pe pârât dacă a crezut cu onestitate în decizie pentru că răspunsul ar fi în mod inevitabil unul pozitiv, ci având în vedere că nimeni nu poate ști ce a fost în mintea lui se analizează dacă acesta a crezut în mod plauzibil în respectiva decizie^[19].

Prin comparație cu dreptul englez, dreptul american cere o evaluare a întregului standard al corectitudinii, care include, de exemplu, o analiză a prețului primit pentru acțiunile corporației de la un terț ofertant, pentru a evalua eventuala pierdere suferită de companie, așa cum s-a întâmplat în speța Smith vs. Gorkam, unde instanța a stabilit grava neglijență^[20].

Doctrina americană^[21] a menționat „că prudența datorată simplei logici nu este totuși așa de neclară precum pare: trebuie să treacă testul caracterului rezonabil în contextul calității de membru al organului de administrare. Pentru aceasta, administratorii sunt obligați să folosească informații suficiente atunci când iau decizii să cerceteze judicios aceste informații și să acționeze atunci când împrejurările sunt oportune pentru ca o persoană acceptabil de prudentă să le folosească. Regula deciziei de afaceri îl protejează de răspundere și admite că insuccesele unei societăți nu sunt, neapărat, consecința unei neglijențe sau a unei fraude: în orice tranzacție riscul inerent poate transforma deciziile luate cu bună-credință în eșecuri”.

Legea societăților aplicabilă stabilește în mod esențial în funcție de statul din cadrul Uniunii unde s-a efectuat înregistrarea/înmatricularea societății comerciale, în timp ce legea insolvenței se aplică în funcție de COMI. Acest lucru poate conduce la aplicarea parțială a prevederilor unor sisteme diferite de drept de fiecare dată când o companie are COMI pe teritoriul altui stat decât cel unde s-a înregistrat/înmatriculat. Dacă societățile comerciale și administratorii lor se supun altor reglementări juridice pe lângă cele din statul unde sunt înregistrate ceea ce atrage răspunderea directorilor în conformitate cu normele generale privind obligațiile directorilor aceasta poate împiedica exercitarea dreptului la liberă circulație a acestora prevăzut de Tratat.

Referitor la obligațiile directorului sunt trei state care se disting în această privință. Finlanda și Franța precizează că este prioritară obligația de diligență, dar însoțită în mod obligatoriu de o evaluare atentă a riscului având în vedere situația financiară delicată a companiei. Singura, Regatul Unit menționează că în momentul în care societatea comercială se apropie de insolvența fluxului de lichidități, obligațiile directorului datorate societății, potrivit s. 172 din Companies Act 2006, trebuie aplicate în interesul atât al creditorilor, cât și al acționarilor până la redresarea economică. Dacă acest obiectiv nu se realizează și societatea intră în insolvență, îndatoririle directorului au în vedere numai creditorii.

Concluzii

Principiul bunului administrator care administrează ca un bun pater familias este cel care guvernează decizia de afaceri, iar reglementările în această materie sunt necesare în vederea stabilirii cu rigurozitate a intenție care determină business rule, consecințele unei decizii nefavorabile putând avea urmări de neimaginat pentru o societate comercială și în particular pentru decidenți.

Remediile juridice menționate sunt afectate de mobilitatea companiilor în cadrul Uniunii Europene și, astfel, de aplicabilitatea normelor de drept societar. Din jurisprudența Curții Europene de Justiție reiese în mod limpede că legislația aplicabilă este cea a statului unde societatea comercială este înmatriculată, iar aceasta cuprinde și obligațiile și răspunderea directorului/administratorului, diligența și prudența acestuia în manifestările exterioare ale vieții societare.

Bibliografie:

1. Bodu S., Tratat de drept societar, teorie și practică, Ediția a-II-a, Ed. Rosetti International, București, 2019;

2. Bufan R., Deli-Diaconescu A., Sărăcuț M., coordonatori, Tratat practic de insolvență, Volumul I, Ed. A 2-a, revizuită și adăugiră, Editura Hamangiu, București, 2022;

3. Demetrescu Paul. I., Întreprinderile comerciale, Editura Cercetări Juridice, București, 1943, pp. 339-3440, opinie preluată și de Ministerul Justiției (cu notă introductivă de Ioan C. Marinescu);

4. Georgescu I.L., Drept comercial roman, Editura All Beck, București, 2002, vol. II;

5. S.J.com., dec. nr. 1134/2003;

6. Î.C.C.J., s. com., dec. nr. 2827 din 27 septembrie 2011 în Jurisprudență 2010-2011 a Î.C.C.J., Secția comercială, Editura Universul Juridic, București, 2012;

7. A. Timișoara, s. com., dec. nr. 64 din 30 martie 2010, în Legea societăților adnotată, Editura Rosetti International, București, 2014;

8. Osler, Hoskin &Harkin LLP, Institute of Corporate Directors, 2014;

9. Australian Securities and Investment Commission vs. Rich (2009) 236 F1;

10. Michael Legg, Dean Jordan-The Australian Business Judgement Rule After ASIC vs. Rich: Balance Director Authority and Accountability, Adelaide Law Review no.34/2014;

11. Kershaw, Company law in context, 2^nd edition, Oxford University Press, Oxford, Regatul Unit, 2012;

12. Hessel (coordonator), Administrarea societăților pe acțiuni în economia de piață și de tranziție, Editura All, București, 1997.