Considerații privind răspunderea penală a societății comerciale în legislația statelor europene

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Încă de la începutul prezentului studiu menționăm faptul că state precum Bulgaria^[1], Germania, Grecia, Letonia și Suedia nu au reglementată în legislația lor răspunderea penală a persoanei juridice, acest element lacunar legislativ determinând o permisivitate a legiuitorului care converge și spre o lipsă de sancțiune.

În unele state membre, răspunderea penală a persoanei juridice este o instituție de dată recentă, cum ar fi Cehia care a legiferat acest tip de răspundere în 2012 sau Spania, Slovacia și Luxemburg care au efectuat această reglementare în 2010. Portugalia a introdus acest tip de răspundere în 2007, Polonia în 2002, Belgia în 1999, iar Franța încă din 1994^[2] și prin urmare devine explicabilă jurisprudența restrânsă în această materie.

Cu titlu exemplificativ în conformitate cu Legea luxemburgheză din 3 martie 2010 entitățile corporative pot fi trase la răspundere penală pentru infracțiuni sau delicte comise de organismele sale corporative sau de directori în numele și interesul lor, iar răspunderea entității juridice nu exclude posibilitatea supunerii la răspundere individuală a oricărei persoane care a comis aceleași infracțiuni sau delicte penale. Astfel, o persoană juridică va răspunde penal pentru toate infracțiunile și abaterile prevăzute de Legea din 2010 și de legile speciale, cum ar fi Legea privind societățile comerciale din 10 august 1915 cu modificările ulterioare, Legea privind licențele de afaceri din 2 septembrie 2011 modificată și Legea împotriva spălării banilor și finanțării terorismului din 10 august 2004 cu modificările ulterioare.

De asemenea, o treime dintre statele membre nu a inclus în legislația națională răspunderea administrativă a persoanei juridice pentru fapte ilicite: Austria, Franța, Ungaria, Irlanda, Italia^[3], Polonia, Slovenia și Slovacia. De altfel, nu există o definiție clară a răspunderii administrative. Pe de o parte, există sancțiuni administrative pentru fapte penale, cum este cazul Germaniei, pe de altă parte faptele ilicite cu caracter concomitent administrativ și pseudo-penal sunt considerate ca aparținând sferei dreptului penal potrivit Curții Europene de Justiție.^[4] În consecință, în legislația națională a unui stat unde se aplică sancțiuni administrative pentru abateri de această natură dar care pot fi situate și în sfera dreptului penal sunt considerate ca răspundere administrativă pentru fapte ilicite.

Răspunderea penală a societății comerciale poate fi analizată sub mai multe aspecte și, anume, competența materială, forma de vinovăție, faptele ilicite ce atrag răspunderea și sancțiunile aplicabile.

În ceea ce privește competența materială, regula generală este a învestirii instanței în funcție de tipul de răspundere antrenată, deși practica arată că mecanismele utilizate în statele membre sunt rareori limitate la un singur tip de răspundere pentru persoana juridică. De exemplu, o societate comercială poate fi trasă la răspundere civilă pentru o abatere de natură penală săvârșită de un angajat al său care a fost condamnat penal pentru aceasta.^[5] De asemenea, în Spania răspunderea civilă poate fi stabilită în cadrul anchetei penale cu scopul de a scuti partea vătămată de a iniția o acțiune separată de constatare a acesteia.

Această flexibilitate procesuală și procedurală este încurajată și aplicată cu succes în sistemele de drept unde răspunderea penală a persoanei juridice nu este reglementată sau, dacă aceasta există, avem de a face cu lacune sub diferite aspecte, dar care pot fi suplinite de prevederi din alte ramuri de drept ce asigură, în acest mod, o coeziune a actelor normative în materie.

În acest sens, Codul penal german reglementează răspunderea reprezentanților unei societăți comerciale pentru anumite infracțiuni, cum ar fi atunci când un angajator nu deduce și nu achită contribuțiile de asigurări sociale. În acest caz este antrenată răspunderea penală a angajatului-persoană fizică, deși, practic, angajatorul este persoana juridică iar obligația potrivit textului de lege îi incumbă acestuia din urmă. În cazul Germaniei această normă alături de sistemul de răspundere administrativă a persoanei juridice foarte bine pus la punct oferă un mecanism de protecție congruent și eficient.

De altfel, în această privință, fără a impune cu titlu de obligație, Uniunea Europeană recomandă instituirea cel puțin a unei forme de răspundere a persoanei juridice alături de opțiuni precum atribuirea conduitei penale a persoanei fizice în sarcina celei juridice, nu numai viceversa, sau implementarea unui sistem bine dezvoltat de răspundere administrativă pentru infracțiuni. Toate aceste opțiuni pot fi completate acolo unde situația o permite cu prevederi din domeniul răspunderii civile.

Un aspect important al răspunderii penale este stabilirea formei de vinovăție cu care persoana juridică săvârșește fapta interzisă de lege. Aceasta cerință reprezintă una dintre cele mai dificile etape sub aspectul angrenării răspunderii penale atât în cazul persoanelor fizice, dar, mai ales în cel al persoanelor juridice.^[6]

La nivelul Uniunii Europene, normele cu privire la cerința formei de vinovăție aferentă răspunderii penale a persoanei juridice se pot împărți în două categorii principale. Prima include statele a căror legislație nu prevede răspunderea penală a persoanelor juridice pe considerentul că elementul moral nu poate fi niciodată atribuit acestora, iar a doua categorie cuprinde țările ce au reglementat acest tip de răspundere cu mențiunea că există diferențe semnificative de la un stat membru la altul.

Această situație a condus la teoretizarea a patru modele cu privire la stabilirea formei de vinovăție: răspunderea indirectă sau teoria respondent superior, teoria modelului de identificare, a celui de agregare și a modelului organizațional.

Teoria răspunderii indirecte are o abordare de atribuire a formei de vinovăție preponderent de natură civilă în sensul că orice abatere a angajaților persoanei juridice va atrage răspunderea acesteia cu singura condiție ca faptele să fi fost săvârșite în interesul companiei și/sau în legătură cu activitățile acesteia.

Modelul de identificare sau alter ego prevede că numai directorii sau angajații împuterniciți cu anumite responsabilități pot atrage răspunderea penală a persoanei juridice. Cu alte cuvinte, persoanele aflate în vârful ierarhiei din cadrul persoanei juridice sunt asimilați acesteia și se consideră că acționează ca însăși compania și nu în numele acesteia. Acest model își găsește aplicare mai ales în raport cu infracțiunile care cer o anumită formă de vinovăție și vine în completarea răspunderii indirecte. Ambele modele impun ca făptuitorul-persoană fizică să fie identificat (în cazul primului model poate fi vorba de orice angajat, în cazul celui de al doilea, de un reprezentant la nivel înalt al persoanei juridice), ceea ce a condus la apariția celui de-al treilea model, cel de agregare.

Cercetătorii^[7] au considerat că este nevoie de o alternativă care să reprezinte răspunderea colectivă a indivizilor din cadrul persoanei juridice în locul identificării unui singur făptuitor având în vedere că această din urmă tehnică nu este capabilă să redea complexitatea luării unei hotărâri în cadrul companiilor moderne.^[8] Astfel, modelul de agregare are în vedere o serie de conduite îmbinate și cumulative care conduc la săvârșirea faptei. Acest model presupune existența în mod preponderent a elementului rațional care ține de cogniție și mai puțin de intenție ca element emoțional, principalul dezavantaj fiind posibilitatea ca unele activități inofensive ale angajaților să devină acte și omisiuni cu caracter penal.

În consecință, modelul de agregare necesită identificarea unei anumite „culturi corporative” care a făcut posibilă, a tolerat sau a încurajat săvârșirea infracțiunii. Totodată, aceste aspecte se regăsesc și în cadrul celui de al patrulea model, cel organizațional.

Acesta se întemeiază pe prezumția că persoana juridică posedă un mecanism de exprimare a substanței sale și a identității de sine și, astfel, poate răspunde pentru infracțiuni fără a mai fi necesară legătura între aceasta și conduita unor persoane fizice. Teoria modelului organizațional este intens dezbătută: oponenții săi o resping pe motive precum amploarea aparentă și incertitudinea acesteia iar susținătorii consideră că acest model reflectă cu precizie natura responsabilității unei corporații și procesul de luare a unei hotărâri față de celelalte trei care au, în esență, o natură nominală, întemeiată pe conduita unui/unor individ/indivizi.^[9]

În cadrul Uniunii Europene se constată că statele membre au optat pentru aplicarea unei combinații de elemente din cele patru modele prezentate.

Cu privire la desfășurarea unei anchete penale în paralel, în mare parte din statele membre ancheta penală a persoanei juridice nu o exclude pe cea a persoanei fizice în cauză, iar o majoritate covârșitoare de state membre o aplică viceversa. În situația din urmă, Finlanda prezintă un caz aparte în care ancheta penală a persoanei juridice și a celei fizice se desfășoară concomitent. Aceasta rezultă din dispoziția legală care precizează expres circumstanțele în care persoana juridică poate fi supusă răspunderii, deși persoana fizică nu este anchetată: răspunderea penală poate interveni pentru o persoană juridică dacă făptuitorul a fost identificat, dar nu este anchetat, deoarece acesta nu poate fi găsit, a decedat sau infracțiunea s-a prescris pentru persoana fizică, dar nu și pentru cea juridică. De asemenea, în legislația franceză există o dispoziție expresă cu privirea la posibilitatea desfășurării anchetei penale în paralel. În mai multe state membre, printre care Slovenia, persoana fizică și juridică vor fi supuse, ca regulă, unei anchete penale paralele, iar în Italia, ancheta și faza de judecată penală a făptuitorului-persoană fizică și a celei juridice pot avea loc separat sau în comun.^[10] O situație aparte regăsim și în Polonia unde faza de judecată penală a persoanei fizice reprezintă o condiție prealabilă pentru angrenarea răspunderii penale a persoanei juridice: cu alte cuvinte, desfășurarea unui proces penal paralel nu este posibilă și, cu toate acestea, răspunderea penală a persoanei juridice nu este posibilă fără cea a persoanei fizice.

În ceea ce privește răspunderea concurentă, prima etapă este stabilirea săvârșirii faptei cu intenție de către persoana fizică. În acest context este vorba despre intenția evidentă ce reiese din circumstanțele concrete ale cauzei. Dacă se constată fără putință de tăgadă faptul că persoana fizică a acționat intenționat se aplică un sistem de răspundere concurentă, în sensul că atât persoana juridică cât și persoana fizică pot fi (dar nu obligatoriu) trase la răspundere. În caz contrar, numai una din cele două va fi supusă răspunderii, factorul decisiv fiind cine a comis cea mai gravă încălcare, atribuție ce revine judecătorului. La nivelul Uniunii Europene reiese că Belgia, Finlanda, Slovacia și, pe atunci, Regatul Unit nu au un sistem clar în sensul că nu se poate stabili cu certitudine, ca regulă, că o sancțiune va fi impusă fie persoanei fizice, fie persoanei juridice, fie ambelor. În Austria, Olanda și Români, sancțiunea va fi aplicată în cele din urmă numai persoanei juridice iar în celelalte state membre asupra ambelor.

Răspunderea administrativă a persoanei juridice pentru infracțiuni poate fi examinată din cele trei puncte de vedere menționate în cazul răspunderii penale. Astfel, cu privire la forma de vinovăție, putem afirma că pentru angajarea răspunderii administrative a persoanei juridice este necesară prezența unui element moral în săvârșirea faptei interzise. În acest sens a statuat și Curtea Constituțională a Spaniei care a dispus în mod expres că „răspunderea administrativă poate fi atribuită unei persoane juridice numai dacă există un anumit grad de vină în comiterea infracțiunii.”^[11] Trebuie precizat că termenul de „vină” nu este sinonim cu sintagma „formă de vinovăție” și ne arată că prezumția absenței elementului moral în săvârșirea faptei nu operează în cazul răspunderii administrative. În cazul Spaniei reiese limpede din decizia Curții Constituționale că legea nu cere o anumită formă de vinovăție, însă legislația altor state membre impune această cerință, cum ar fi Belgia, Germania, Lituania și România. Însă, în Cipru, Cehia, Malta și Slovacia, legislația a creat o anumită răspundere pentru persoanele juridice, dar care nu necesită o formă de vinovăție. Suedia și Regatul Unit nu au legiferat o formă anumită de răspundere pentru persoanele juridice ci au limitat-o la infracțiuni care nu necesită o formă de vinovăție. Estonia, Grecia și Portugalia condiționează angrenarea răspunderii administrative a persoanei juridice pentru infracțiuni de identificarea făptuitorului-persoană fizică.