Critici privind aplicarea greșită a prescripţiei dreptului material la acţiune. Respingerea recursului declarat de partea reclamantă ca fiind nefondat

9 oct. 2023
Vizualizari: 905
  • NCC: art. 1521
  • NCC: art. 2539 alin. (2)
  • NCC: art. 2540
  • NCPC: art. 483 alin. (3)
  • NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 8
  • NCPC: art. 496 alin. (1)

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă la data de 10.03.2017, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții C., D., E., F., obligarea acestora la plata sumei de 218.286 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului situat în comuna 23 august, str. x pentru perioada 04.09.2012-21.07.2016; au solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 550, art. 555-556 C. civ.

Pârâții au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 04.09.2012-09.03.2014, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin încheierea din data de 06.06.2017 instanța a dispus, în temeiul art. 248 alin. (4) C. proc. civ., unirea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 04.09.2012-09.03.2014 cu administrarea probelor.

Prin raportul de expertiză întocmit în cadrul probei cu contraexpertiză s-a stabilit contravaloarea lipsei de folosință ca fiind de 198.844 RON.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 994 din 11 mai 2022)


 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Examinând recursul declarat de partea pârâtă C., D., E., F., Înalta Curte constată că nu a fost timbrat și a fost anulat în procedura de filtrare a recursurilor.

Anume, prin încheierea camerei de consiliu din 19 ianuarie 2022 s-a constatat că, prin rezoluția din 21.05.2021, s-a stabilit în sarcina părții pârâte o taxă de timbru în cuantum de 1965,17 RON, obligație care i-a fost adusă la cunoștință prin adresa transmisă la data de 02.06.2021 (conform dovezilor de comunicare de la dosar) iar, ulterior, prin raportul de admisibilitate comunicat la data de 04.10.2021 (conform dovezilor de comunicare de la dosar).

Așa fiind, cum partea pârâtă nu s-a conformat obligației procesuale și nu a depus la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru, recursul a fost anulat.

Examinând recursul declarat de partea reclamantă A., B., Înalta Curte constată următoarele:

– este nefondată critica prin care partea susține aplicarea greșită a normei de drept prevăzute la art. 2539 alin. (2) C. civ., cu consecința constatării, eronate, a prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 04.09.2012 – 08.03.2014, critică subsumată motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticii, partea susține că raportului juridic dedus judecății îi era aplicabilă norma de drept prevăzută la art. 2539 alin. (2) C. civ., în considerarea punerii în întârziere a debitorului prin cererea reconvențională formulată la data de 4.05.2013 în dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei Buzău, cu privire la care pretinde, contradictoriu, că nu a fost respinsă, ci a fost admisă, pentru că instanța nu a respins cererea, ci a decăzut partea din dreptul de a modifica cererea reconvențională.

Afirmă partea reclamantă că soluția se impunea și în considerarea faptului că a înregistrat cererea de chemare în judecată în procesul pendinte la data de 10.03.2017, adică anterior împlinirii termenului de 6 luni prevăzut de norma de drept, respectiv, într-un termen de 8 zile pe care îl calculează de la rămânerea definitivă a deciziei nr. 58/02.03.2017 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, în dosarul nr. x/2013.

Cu titlu prealabil, se impune constatarea potrivit căreia prescripția este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere (art. 2540 C. civ.), punere în întârziere care se realizează în condițiile prevăzute de art. 1521 și urm. C. civ.

Cât privește întreruperea prescripției, norma de drept prevăzută la art. 2539 alin. (2) C. civ. prevede următoarele: Prescripția nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată (…) a renunțat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiția însă ca noua cerere să fie admisă.

În speță, potrivit constatărilor instanței de apel, contrar susținerilor afirmate prin recurs, în dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei Buzău, cererea reconvențională modificată, prin care partea reclamantă a cerut obligarea părții pârâte la plata contravalorii lipsei folosinței imobilului și pentru perioada cuprinsă între iunie 2009 și momentul intrării în posesie, 21.07.2016, a fost respinsă, ca tardiv formulată, (nu admisă, cum se afirmă), prin încheierea de ședință din 03.06.2013, ca urmare a decăderii părții din dreptul de a modifica cererea reconvențională inițială (a cărei soluție nu interesează).

Soluția dată asupra acestei cereri reconvenționale modificate era supusă apelului, care putea fi exercitat odată cu fondul, adică în 15 zile de la data comunicării hotărârii date asupra fondului, sentința civilă nr. 5967/18.05.2015 a Judecătoriei Buzău, conform art. 466 alin. (4) C. proc. civ., cale de atac care, contrar susținerilor din recurs, trebuia exercitată distinct și cu judecata căreia trebuia să se fi învestit instanța de apel, ceea ce nu s-a probat.

În absența exercitării căii de atac a apelului, încheierea din 03.06.2013 a Judecătoriei Buzău a rămas definitivă la momentul expirării termenului de apel, neputând fi primite, astfel cum corect a statuat instanța de apel, susținerile părții reclamante potrivit cărora acest moment s-ar fi prorogat prin exercitarea apelului asupra fondului (soluționat prin decizia civilă nr. 326/11.03.2016 a Tribunalului Buzău) respectiv, a recursului (soluționat prin decizia civilă nr. 58/02.03.2017 a Curții de Apel Ploiești), la data de 2.03.2017.

Așa fiind, cum cererea reconvențională modificată prin care partea reclamantă a pretins în dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei Buzău obligarea părții pârâte la plata contravalorii lipsei folosinței imobilului și pentru perioada cuprinsă între iunie 2009 și 21.07.2016 a fost respinsă, rezultă că această cerere nu are semnificația unui act întreruptiv al cursului prescripției în înțelesul normei de drept prevăzute la art. 2539 alin. (2) C. civ.

Concluzia se impune, cum explicit a statuat instanța de apel (și nu a omis, cum eronat se susține prin recurs) argumentat și de faptul că noua cerere de despăgubire, care face obiectul procesului pendinte, a fost introdusă abia la data de 10.03.2017, cu depășirea evidentă a termenului de 6 luni de la data când încheierea de respingere menționată a rămas definitivă, situație în care instanța este împiedicată să treacă la analizarea fondului pretențiilor deduse judecății.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

– este nefondată critica prin care partea pretinde existența unor motive contradictorii și străine cauzei, care ar pune în discuție chestiunea tranșată anterior prin hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei Buzău, anume că imobilul în litigiu are destinația de casă de vacanță, critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Considerentele hotărârii recurate evidențiază, contrar afirmațiilor părții reclamante, că instanța de apel a reținut că imobilul în litigiu are destinația de casă de vacanță, în considerarea faptului că această chestiune litigioasă a fost tranșată prin hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2013.

În acest sens sunt considerentele potrivit cărora problema destinației imobilului nu poate fi tranșată diferit în apel câtă vreme prima instanță a apreciat că această chestiune, fiind una controversată în instanța care a soluționat cauza nr. 2497/200/2013, a primit o dezlegare ce se impune cu autoritate de lucru judecat și în prezentul litigiu.

Ceea ce a constatat instanța de apel, rezultat al evaluării probatoriilor, a fost faptul că în litigiul pendinte nu s-a probat împrejurarea că partea pârâtă ar fi valorificat imobilul cu această destinație, de casă de vacanță, pe tot parcursul perioadei în care s-a aflat în posesia imobilului, anume și în perioadele de timp situate în afara sezonului estival, expunând, detaliat, argumentele care au impus această concluzie.

Considerentele expuse și criticate, în realitate, ca fiind greșite prin recurs, sunt însă lămuritoare, instanța reținând că această concluzie s-a impus în raport de constatările expertului I., potrivit cărora imobilul nu îndeplinește toate criteriile unei facilități de cazare turistică deoarece nu dispune de acreditări specifice din partea autorităților de profil și nici nu se află amplasat în proximitatea unei plaje amenajate turistic, de împrejurarea că localitatea 23 august în care este amplasat imobilul nu se încadrează în categoria stațiunilor turistice de pe litoralul Mării Negre, respectiv, de împrejurarea că nu s-a depus nicio ofertă de închiriere a imobilului sau a unor imobile din aceeași localitate în intervalul octombrie – aprilie pentru turiștii veniți pe litoral, în vacanță.

Fiind rezultatul evaluării probatoriilor administrate la judecata în fond a prezentei cauze, aceste aspecte de fapt ale cauzei nu fac obiectul controlului exercitat de instanța de recurs și nu atrag incidența motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cum eronat pretinde partea reclamantă.

Aceasta, întrucât, stabilirea faptelor, astfel cum rezultă din probatoriile administrate de părți, este în competența exclusivă a instanțelor de fond.

În acest sens sunt dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd următoarele: Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În consecință, aspectele probatorii suplimentare învederate de partea reclamantă prin recurs și cu privire la care pretinde că instanța de apel a omis să le evalueze, anume, că toate camerele imobilului erau numerotate în scopul închirierii, că au fost prezentate oferte de închiriere și pentru perioadele de timp situate în afara sezonului estival, respectiv, că posibilitatea închirierii imobilului în extrasezon a fost confirmată și de expertul I., nu vor fi examinate, deoarece nu se subsumează motivului de recurs bazat pe nemotivare.

Subsumat acestei critici de nelegalitate, partea reclamantă solicită instanței de recurs alegerea primei variante de calcul a despăgubirilor stabilite de experți, cu consecința obligării părții pârâte la plata sumei de 363.259 RON (diferența dintre suma de 488.967 RON, conform singurei variante solicitate de către instanță și expuse în cadrul expertizei efectuate în faza apelului și suma de 125.708 RON acordată de către instanța de fond), motivat de faptul că cea de-a doua variantă de calcul a despăgubirii, aleasă de instanța de apel, a fost stabilită de experți de depășirea atribuțiilor și ignorarea obiectivelor stabilite de instanța de judecată.

Nici această solicitare nu se constituie însă într-o critică de nelegalitate în înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cât timp partea nu dezvoltă niciun argument care să pună în discuție viciul nemotivării.

În plus, considerentele hotărârii recurate evidențiază cu claritate argumentele pentru care instanța de apel a avut în vedere a doua variantă de calcul propusă prin raportul de expertiză efectuat în apel de experții K., L. și M., anume pentru că răspunde obiectivului stabilit, de a se determina valoarea folosinței imobilului având destinația de casă de vacanță, cu deducerea cheltuielilor prevăzute de legislația fiscală pentru astfel de venituri, respectiv a cheltuielilor deductibile și a sumelor forfetare.

Solicitarea ignoră, de asemenea, nepermis, faptul că instanța de recurs, astfel cum s-a arătat, nu judecă din nou fondul procesului, prin verificarea faptelor și evaluarea probatoriilor, ci judecă hotărârea, adică dacă prin aceasta s-a făcut aplicarea corectă a legii la situația de fapt stabilită în baza probatoriilor administrate la judecata în fond a cauzei.

Așa fiind, pentru considerentele arătate, care fac inutilă examinarea altor argumente invocate prin memoriul de recurs, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de partea reclamantă, ca nefondat.

Sursa informației: www.scj.ro.

Critici privind aplicarea greșită a prescripției dreptului material la acțiune. Respingerea recursului declarat de partea reclamantă ca fiind nefondat was last modified: octombrie 8th, 2023 by Redacția ProLege

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.