Critici privind aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte soluţia dată asupra cererii de acordare a daunelor materiale. Respingerea recursului ca fiind nefondat

• art. 488 alin. (1) pct. 8
• Legea nr. 132/2017: art. 21 alin. (4) şi (5)
• Legea nr. 132/2017: art. 22
• Legea nr. 263/2010: art. 83
• NCC: art. 1387
• NCC: art. 1388
• NCC: art. 1390 alin. (1)
• NCC: art. 1393
• NCC: art. 499 alin. (1)
• NCC: art. 529
• NCPC: art. 22 alin. (6)
• NCPC: art. 425 lit. b)
• NCPC: art. 459
• NCPC: art. 483 alin. (1)
• NCPC: art. 486 alin. (2)
• NCPC: art. 489 alin. (2)
• NCPC: art. 496 alin. (1)
• NCPC: art. 9 alin. (2)
• O.U.G. nr. 54/2016: art. 20

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la 16 februarie 2018, A. și B., în contradictoriu cu C. S.A. și intervenientul forțat D., au solicitat obligarea pârâtei la achitarea următoarelor sume: 5.143,79 RON, reprezentând pagube materiale, 18.018 RON, cu titlu de despăgubiri pentru repararea unor prejudicii cu caracter patrimonial în favoarea reclamantului B., 283.788 RON, cu titlu de despăgubiri pentru repararea unor prejudicii cu caracter patrimonial în favoarea ambilor reclamanți și câte 1.500.000,00 euro, sume calculate la cursul RON/euro afișat de BNR la data introducerii acțiunii de 4,66 ron, adică suma de 6.990.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru repararea unor prejudicii fără caracter patrimonial, în favoarea ambilor reclamanți, precum și la plata unor penalități de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 621 din 24 martie 2021)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Analizând recursul declarat de partea reclamantă B. și A., Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:

În drept, statuând prin dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. că se poate cere casarea când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, legiuitorul a impus părții interesate obligația de a dezvolta motivele pentru care apreciază incidența acestui motiv de recurs.

O atare cerință nu se consideră a fi îndeplinită în condițiile în care partea recurentă reproduce prin memoriul de recurs motivele de apel, motive care și-au găsit o rezolvare jurisdicțională prin hotărârea recurată, fără însă a indica în ce constă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material de către instanța de apel.

În speță, astfel cum s-a constatat prin raportul din 7 octombrie 2020, motivele recursului declarat de partea reclamantă, deși s-a afirmat că sunt fundamentate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reiau aceleași chestiuni litigioase invocate și prin motivele de apel și care au fost analizate prin hotărârea atacată cu recurs.

Anume, s-a constatat că partea reclamantă deși a susținut că au fost aplicate greșit normele de drept material prevăzute de dispozițiile art. 1390 alin. (1), art. 499 alin. (1), art. 529, art. 1387, art. 1388 C. civ. și ale art. 83 din Legea nr. 263/2010 în ceea ce privește soluția dată asupra cererii de acordare a daunelor materiale, precum și cele prevăzute de dispozițiile art. 22 din Legea nr. 132/2017 și ale art. 22 alin. (1) lit. c) din Norma ASF nr. 39/2016, în ceea ce privește soluția dată asupra cererii de acordare a daunelor morale, nu a dezvoltat criticii de nelegalitate, ci doar a reiterat argumentele pe care le-a invocat și prin motivele de apel, ignorând faptul că obiect al recursului este hotărârea dată de instanța de apel care a expus considerentele de fapt și de drept pentru care a respins aceste argumente în sprijinirea soluției pronunțate.

În atare condiții, prin încheierea din 27 ianuarie 2021 s-a statuat în sensul că aspectele critice invocate de partea reclamantă împotriva deciziei instanței de apel nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., motiv pentru care, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează a constata nulitatea acestui recurs.

Analizând recursul declarat de partea pârâtă C. S.A. împotriva aceleiași decizii, Înalta Curte constată că este nefondat.

Cu titlu prealabil, se observă că partea pârâtă, solicitând trimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal, dezvoltă critici de nelegalitate îndreptate împotriva sentinței pronunțate de tribunal, critici întemeiate pe dispozițiile art. art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 si 8 C. proc. civ.

Anume, partea pârâtă pretinde că hotărârea dată în primă instanță a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (indicând dispozițiile art. 425 lit. b) C. proc. civ.), că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1393 C. civ., art. 22 NASF 39/2016 și art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016, respectiv, că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția ori cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei.

Aceste critici, îndreptate fiind împotriva sentinței civile date în primă instanță, nu pot fi primite și analizate în recurs pentru următoarele considerente:

În drept, controlul judecătoresc se sprijină pe principiul ierarhiei căilor de atac consfințit prin dispozițiile art. 459 C. proc. civ., dispoziții care stabilesc ordinea căilor de atac, îndeosebi raportul dintre apel și recurs.

Denumit și principiul succesiunii căilor de atac, acesta impune părților interesate exercitarea căii extraordinare de atac a recursului ulterior exercitării căii de atac a apelului.

Pornind de la premisa potrivit căreia principiul dublului grad de jurisdicție nu este obligatoriu în materie civilă (acesta fiind instituit exclusiv în beneficiul părților), legiuitorul a reglementat, prin dispozițiile art. 459 alin. (2) C. proc. civ., posibilitatea părților litigante de a renunța la acest beneficiu.

Instituind o situație de excepție, care reprezintă o derogare de la principiul legalității căilor de atac în favoarea principiului disponibilității, norma de drept menționată este de strictă interpretare și devine incidentă doar în condițiile stabilite în cuprinsul său, anume dacă părțile consimt expres, prin înscris autentic sau prin declarație verbală dată în fața instanței a cărei hotărâre se atacă și consemnată într-un proces-verbal, înăuntrul termenului de apel, că vor să atace hotărârea primei instanțe direct cu recurs, la instanța care ar fi fost competentă să judece recursul împotriva hotărârii date în apel.

În consecință, în cazul în care părțile nu au renunțat la beneficiul dublului grad de jurisdicție ci, dimpotrivă, au exercitat calea de atac a apelului, acestea nu pot formula, ulterior, recurs împotriva sentinței civile date în primă instanță ci doar împotriva hotărârii date în apel care, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (1) C. proc. civ., constituie obiect al recursului.

În speță, împotriva hotărârii date în primă instanță, sentința civilă nr. 147/21 martie 2019 a Tribunalului Cluj, ambele părți au exercitat calea de atac a apelului iar apelurile au soluționate prin decizia civilă nr. 48/A din 5 martie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, decizie care face obiect al recursurilor declarate de părți în procesul pendinte.

În atare condiții, nefiind în prezența unor recursuri care să fi fost exercitate în condițiile de excepție prevăzute de dispozițiile art. 459 alin. (2) C. proc. civ., partea pârâtă este în drept să formuleze prin recurs critici de nelegalitate doar împotriva hotărârii date de instanța de apel, nu și împotriva hotărârii date de prima instanță, motiv pentru care acestea din urmă nu vor fi analizate prin prezenta hotărâre.

Solicitând trimiterea cauzei spre rejudecare la curtea de apel, partea pârâtă a formulat critici subsumate acelorași motivele de recurs, prevăzute de dispozițiile art. art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 si 8 C. proc. civ., împotriva hotărârii date de instanța de apel, critici care urmează să fie analizate în cele ce urmează.

Cu titlu prealabil, este de menționat că dispozițiile art. 20 alin. (4) și (5) din O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule și de tramvaie și cele ale art. 21 alin. (4) și (5) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie (prin care a fost abrogată O.U.G. nr. 54/2016) au conținut normativ asemănător.

Dispozițiile art. 20 alin. (4) și (5) din O.U.G. nr. 54/2016 prevăd următoarele:

(4) Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la împlinirea termenului de 30 de zile prevăzut la alin. (1) sub condiția depunerii documentelor necesare stabilirii răspunderii și cuantificării prejudiciului sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entității de soluționare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească; documentele care stau la baza cererii de despăgubire sunt stabilite prin reglementări ale A.S.F.

(5) Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește integral obligațiile în termenul prevăzut la alin. (4) sau dacă diminuează nejustificat despăgubirea ori întârzie achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor penalități de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită sau la diferența de suma neachitată. Plata penalităților se face odată cu plata despăgubirii.

La rândul lor, dispozițiile art. 21 alin. (4) și (5) din Legea nr. 132/2017 prevăd următoarele:

(4) Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a) sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entității de soluționare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. Documentele care stau la baza cererii de despăgubire sunt stabilite prin reglementări ale A.S.F.

(5) Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenul prevăzut la alin. (4) sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea sau întârzie achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor penalități de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată. Plata penalităților se face odată cu plata despăgubirii.

Stabilirea normelor de drept incidente unui anumit raport juridic se realizează din perspectiva regulilor relative la aplicarea în timp a legii civile și a normelor tranzitorii prevăzute de Legea nr. 132/2017.

În speță, judecata cererii de chemare în judecată formulată de partea reclamantă, în aplicarea regulii prevăzute de art. 6 alin. (2) C. civ., este supusă legii în vigoare la data încheierii poliței RCA, 17 martie 2017, anume dispozițiilor art. 20 alin. (4) și (5) din O.U.G. nr. 54/2016, în raport de care vor fi analizate criticile de nelegalitate formulate prin recurs.

Invocând incidența motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 al C. proc. civ., partea pârâtă pretinde că instanța de apel a statuat asupra petitului privind acordarea penalităților de întârziere cu ignorarea regulilor relative la dreptul de dispoziție și la rolul judecătorului în aflarea adevărului, prevăzute de dispozițiile art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ. și că, în încercarea de a suplini lipsa de motivare a primei instanțe, s-a pronunțat asupra ceea ce nu s-a cerut.

În dezvoltarea criticii se susține că partea reclamantă, prin cererea de chemare în judecată, a solicitat acordarea penalităților de întârziere în temeiul dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, care, în opinia sa, sancționează asigurătorul pentru neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor prevăzute în sarcina sa prin dispozițiile alin. (1)-(3) ale aceluiași articol și că instanța de apel, fără a-i imputa vreo culpă sub acest aspect, a justificat acordarea penalităților de întârziere prin trimitere la dispozițiile art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016, fapt care echivalează cu schimbarea, în mod nelegal, în apel, a temeiul de drept al pretenției deduse judecății, cu consecința acordării părții reclamante a ceea ce nu a cerut prin actul de sesizare al instanței de judecată.

Critica nu poate fi primită.

În primul rând, este de observat că instanța de apel, statuând asupra caracterului nefondat al motivului de apel vizând acordarea penalităților de întârziere, a reținut ca fiind corectă constatarea primei instanțe potrivit căreia, prealabil declanșării procedurii judiciare, nu s-a formulat o cerere de despăgubire, astfel că nu se poate reține că asiguratorul RCA nu și-ar fi îndeplinit obligațiile în termenul prevăzut de art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016 (art. 21 din Legea nr. 132/2017) sau că și-ar fi îndeplinit defectuos aceste obligații.

Trimiterea de către instanța de apel, în maniera arătată, la dispozițiile art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016 și, deopotrivă, la cele ale art. 21 din Legea nr. 132/2017, s-a impus, pe de o parte, în considerarea faptului că părțile litigante, în formularea apărărilor, au indicat fie un text de lege, fie celălalt text de lege și, pe de altă parte, în scopul evidențierii identității conținutului celor două norme de drept cât privește chestiunea litigioasă analizată.

În al doilea rând, este de menționat că respectarea principiilor prevăzute de dispozițiile art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (5) C. proc. civ. se verifică prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, care semnifică pretenția dedusă în concret judecății, și la cauza acțiunii, care semnifică scopul către care se îndreaptă voința juridică a părții care reclamă, explicat prin împrejurările și motivele care au determinat-o să acționeze, și nu doar prin raportare la temeiul juridic al cererii, reprezentat de textul de lege pe care se fundamentează dreptul a cărui protecție juridică se solicită.

În speță, atât obiectul cererii de chemare în judecată, cât și cauza acțiunii au fost corect evaluate la judecata în fond a pricinii, în sensul că partea reclamantă a pretins obligarea părții pârâte la plata de penalități de întârziere pentru situația în care partea pârâtă nu își îndeplinește obligațiile ce urmează a fi stabilite în sarcina sa în procesul pendinte (instanțele de fond pronunțându-se în limitele învestirii), și nu sub motiv de neîndeplinire culpabilă de către partea pârâtă a obligațiilor stabilite în sarcina sa ca asigurător în procedura administrativă (care, astfel cum s-a reținut, nu a fost declanșată de partea reclamantă).

Indicarea greșită a textului de lege care prevede obligația de plată a penalităților de întârziere (a temeiul juridic) în cuprinsul cererii de chemare în judecată ori al considerentelor hotărârilor pronunțate la judecata în fond, anume a normelor de drept prevăzute de art. 21 alin. (4) și (5) din Legea nr. 132/2017 în locul celor prevăzute de art. 20 (4) și (5) din O.U.G. nr. 54/2016, nu semnifică schimbarea nici a cauzei și nici a obiectului acțiunii deduse judecății, astfel cum eronat se pretinde, și nu este nici de natură, dat fiind conținutul normativ asemănător, să cauzeze părții pârâte vreo vătămare a cărei înlăturare să impună anularea actelor de procedură, eventualele erori de indicare a textelor de lege fiind lămurite prin prezentele considerente.

Așa fiind, cum critica părții pârâte relativă la încălcarea principiilor prevăzute de dispozițiile art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (5) C. proc. civ., particularizate în ceea ce privește judecata apelului prin dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., nu fundamentează reținerea motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va constată caracterul nefondat al acesteia.

Invocând încălcarea dispozițiilor art. 20 alin. (4) și (5) din O.U.G. nr. 54/2016 (precum și pe cele ale de art. 21 alin. (4) și (5) din Legea nr. 132/2017, cu privire la care a susținut că nu sunt aplicabile raportului juridic dedus judecății în procesul pendinte) partea reclamantă a susținut că instanța de apel a dispus în mod nelegal și cu o motivare contradictorie, cu privire la obligarea sa la plata daunelor materiale, a daunelor morale și a penalităților de întârziere, fapt ce atrage incidența motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., partea pârâtă a arătat că instanța de apel a omis să se pronunțe separat și să motiveze petitul subsidiar prin care a solicitat respingerea cererii de acordare a penalităților de întârziere ca inadmisibile și, mai apoi, ca nefondate, și, respectiv, a omis să motiveze argumentele pentru care a menținut soluția de acordare a despăgubirilor, în general, a penalităților de întârziere, în particular, dispusă de prima instanță.

Critica este nefondată.

Caracterul inadmisibil al cererii de acordare a penalităților de întârziere a fost formulat de partea pârâtă prin intermediul apelului și nu ca o excepție de procedură (fapt care nici nu era permis de dispozițiile relative la procedura de judecată a apelului), motiv pentru care instanța de apel nu avea a se pronunța printr-o dispoziție distinctă asupra acestei chestiuni litigioase.

De altminteri, se constată că invocând inadmisibilitatea cererii de acordare a penalităților de întârziere prin motivele de apel, partea pârâtă a reiterat același argument pentru care a pretins și constatarea caracterul nefondat al acestei pretenții, anume lipsa transmiterii de către partea reclamantă a unei cereri de despăgubire asigurătorului prealabil sesizării instanței de judecată și lipsa culpei sale din perspectiva îndeplinirii obligațiilor prevăzute de dispozițiile art. 20 alin. (1)-(3) din O.U.G. nr. 54/2016.

Această chestiune litigioasă a primit răspuns prin hotărârea recurată, instanța de apel statuând cu privire la posibilitatea analizării de către instanța de judecată a pretenției de acordare a penalităților de întârziere și pentru cazul neplății de către asigurător a despăgubirii stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă, în considerarea dispozițiilor art. 20 alin. (4) și (5) din O.U.G. nr. 54/2016 și a celor prevăzute de alin. (6), potrivit cărora: În cazurile privind vătămările corporale și daunele morale care fac obiectul unui litigiu, penalitățile și plata acestora sunt stabilite de către instanța judecătorească.

Hotărârea recurată cuprinde, de asemenea, considerentele pentru care instanța de apel nu a primit motivele de apel prin care se criticau soluțiile date de prima instanță asupra pretențiilor de acordare a despăgubirilor materiale și a celor morale deduse judecății de partea reclamantă.

În acest context al analizei este de menționat că motivul de recurs bazat pe nemotivare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., trebuie să se întemeieze pe ceea ce trebuie să cuprindă considerentele unei hotărârii judecătorești conform dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În consecință, criticile subsumate unui astfel de motiv trebuie să arate în concret ce anume nu cuprinde hotărârea recurată, care sunt considerentele contradictorii care se exclud reciproc ori acelea care sunt străine pricinii, știut fiind că prin intermediul acestui motiv de recurs nu se pot formula critici cu privire la raționamentul judiciar pe care instanța și-a sprijinit soluția, întrucât astfel de critici se subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 și nu pct. 6 C. proc. civ. .

Ca atare, cum considerentele hotărârii recurate nu evidențiază vicii de natura celor mai sus arătate și cum partea pârâtă nu a dezvoltat prin recurs alte critici punctuale sub acest aspect, Înalta Curte va statua cu privire la caracterul nefondat al motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea pârâtă a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 20 alin. (4) și (5) din O.U.G. nr. 54/2016 (precum și pe cele ale dispozițiile art. 21 alin. (4) și (5) din Legea nr. 132/2017).

În dezvoltarea acestei critici, partea reclamantă a reiterat faptul că normele de drept menționate permit obligarea asigurătorului la plata penalităților de întârziere doar în situația în care asiguratul transmite, anterior declanșării procedurii judiciare, o cerere de despăgubire spre avizare cu privire la care asigurătorul nu își îndeplinește obligațiile prevăzute de dispozițiile art. 20 alin. (1)-(3) din O.U.G. nr. 54/2016 (ceea ce nu i s-a imputat în procesul pendinte), concluzia impunându-se în considerarea faptului că obligația de plată a penalităților de întârziere este reglementată în cuprinsul aceluiași articol de lege, art. 20, și nu într-un articol de lege distinct.

Critica este nefondată.

Cu titlu prealabil, este de menționat că raportului juridic dedus judecății, astfel cum s-a arătat, îi sunt aplicabile dispozițiile art. 20 alin. (4) și (5) din O.U.G. nr. 54/1996, motiv pentru care criticile formulate de partea pârâtă urmează a fi analizate doar în raport de aceste norme de drept.

Dispozițiile art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/1996 prevăd, printre altele, că plata despăgubirilor stabilite pe cale judecătorească se face într-un termen de 10 zile de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă iar cele ale alin. (5) că dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește integral obligațiile în termenul prevăzut la alin. (4) acesta este obligat la plata unor penalități de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenite sau la diferența de suma neachitată.

Rezultă că normele de drept supuse analizei instituie în sarcina asigurătorului obligația de plată a penalităților de întârziere și pentru situația în care aceasta nu își îndeplinește în termenul prescris de lege obligația de plată a despăgubirilor stabilite printr-o hotărâre judecătorească (fără vreo distincție cât privește conduita asiguratului anterior sesizării instanței de judecată) și nu doar în cazul în care asigurătorul nu își îndeplinește obligațiile stabilite prin dispozițiile art. 20 alin. (1)-(3) din O.U.G. nr. 54/1996, astfel cum eronat pretinde partea pârâtă.

Împrejurarea că normele de drept menționate au fost legiferate prin alin. (4) și (5) ale art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016 intitulat Soluționarea cererii de despăgubire, care reglementează în alin. (1)-(3) obligațiile asigurătorului în legătură cu cererile de despăgubire transmise de asigurați, nu poate fundamenta, prin ea însăși și în contra conținutului explicit al acestor norme de drept, interpretarea restrictivă propusă de partea pârâtă în ceea ce privește sfera de aplicare, motiv pentru care, critica formulată va fi respinsă ca nefondată.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea pârâtă a invocat, totodată, nerespectarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 12 lit. b) (care prevăd limitele de despăgubire stabilite de către A.S.F. pentru vătămări corporale și decese), art. 22 (care enunță elementele care pot fi avute în vedere la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămărilor corporale sau al decesului unor persoane, pe cale amiabilă) din NASF nr. 39/2016 și pe cele ale art. 1393 C. civ.

În dezvoltarea criticii, partea pârâtă susține că instanța de apel, în mod greșit, nu a primit solicitarea sa de reducere a cuantumului despăgubirii materiale acordate (5.153,79 RON) până la concurența sumei de 4.946,9 RON, astfel cum s-ar fi impusa în condițiile în care s-ar fi realizat o analiză serioasă și în detaliu a fiecărui înscris depus de partea reclamantă și, totodată, că în mod greșit și contrar prevederilor art. 1393 C. civ. a fost obligată la plata ajutorului de deces în cuantum de 3.131 RON la data evenimentului rutier, 14.09.2017.

Critica este, de asemenea, nefondată.

Cât privește soluția dată asupra petitului privind daunele materiale, se constată că partea pârâtă, deși invocă nesocotirea dispozițiilor legale menționate, în dezvoltarea criticii supune analizei instanței de recurs modalitatea în care instanțele de fond au valorificat materialul probator în analiza relativă la întinderea prejudiciului material.

Or, administrarea probelor, evaluarea acestora, stabilirea elementelor de fapt pe care se fundamentează pretențiile deduse judecății sunt însă în căderea instanțelor fondului, în timp ce instanța de recurs verifică doar aplicarea corectă a normei legale incidente, fără reaprecierea probatoriului, întrucât acest fapt ar echivala, în mod nepermis procedural, devoluării fondului.

De altminteri, verificând lucrările dosarului, se constată că instanțele de fond, în operațiunea de evaluare a cuantumului daunelor materiale, au avut în vedere atât dispozițiile art. 1385-1386 C. civ., care impun ca prejudiciul suferit să fie integral reparat, cât și dovezile administrate, statuând explicit că, spre deosebire de daunele morale, al căror cuantum urmează a fi evaluat în raport de circumstanțele concrete ale cauzei (dată fiind lipsa unor criterii legale de determinare), în ceea ce privește daunele materiale acestea trebuie dovedite.

Procedând astfel, prima instanță a reținut că partea reclamantă, în baza probatoriilor administrate, este îndreptățită să primească o despăgubire materială în cuantum de 5143,79 RON și că celelalte pretenții materiale, în sumă de 18.018 RON și de 283.788 RON, se impun a fi respinse, ca nefondate.

Instanța de apel, verificând criticile formulate de partea pârâtă, a statuat, pe de o parte, că despăgubirea materială a fost stabilită în raport de înscrisurile depuse la dosarul de fond, care dovedesc doar pretențiile formulate cu privire la cheltuielile de înmormântare, după cum rezultă din chiar aceste înscrisuri, și din conținutul lor (cheltuieli prevăzute și de art. 22 din Norma ASF nr. 39/2016) și, pe de altă parte, că susținerea părții pârâte în sensul că aceste cheltuieli nu ar avea legătură cu înmormântarea victimei nu este fondată ca, de altminteri, nici solicitarea de reducere a despăgubirii în considerarea ajutorului de deces la care partea reclamantă ar fi îndreptățită potrivit art. 1393 C. civ., întrucât nu s-a probat că ar fi fost încasat.

Așa fiind, cum prin aspectele invocate în ceea ce privește soluția dată cu privire la daunele materiale, partea pârâtă pretinde, astfel cum s-a arătat, o nesocotire a probatoriului de către instanțele de fond și tinde, în realitate, la o reevaluare a acestuia de către instanța de recurs, contrar prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va constata că această critică nu poate fi primită și analizată ca o critică de nelegalitate.

Trimiterea prin memoriul de recurs la dispozițiile art. 1393 C. civ., prin care se reglementează despăgubirea în cazul persoanei căreia i se recunoaște în cadrul asigurărilor de sănătate dreptul la un ajutor (în speță, ajutorul de înmormântare), nu justifică o altă concluzie, întrucât prin hotărârea recurată nu s-a contestat dreptul părții reclamante de a încasa un astfel de ajutor, ci faptul că nu s-a probat încasarea efectivă a acestuia, caz în care nu se justifica deducerea din cuantumul despăgubirii a unei sume de bani ipotetice.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea pârâtă a pretins, totodată, că și în ceea ce privește modalitatea de stabilire a daunelor morale acordate părții reclamante (în sumă de 40.000 euro pentru A. și de 75.000 euro pentru B.) hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor art. 12 alin. (2) și art. 22 din Norma ASF 39/2016, respectiv, ale art. 21 din O.U.G. nr. 54/2016.

Aceasta, întrucât, nu ar fi fost avute în vedere criterii obiective de individualizare a acestor despăgubiri (fără ca acestea să fie indicate) și ar fi fost ignorate normele statuate de Autoritatea de Supraveghere Financiară (cu privire la care s-ar fi reținut eronat că ar fi obligatorii doar în ceea ce cuantumului maxim al despăgubirilor), precum și practica judiciară care, în opinia sa, reprezintă un izvor de drept în această materie.

Partea pârâtă a mai solicitat instanței de recurs să constate, cu valoare de principiu, că dispozițiile art. 12 alin. (2) lit. b) și art. 22 din Norma ASF nr. 39/2016, precum și cele ale art. 21 din O.U.G. nr. 54/2016 sunt aplicabile și în situația în care nu asigurătorul ci instanța de judecată stabilește cuantumul despăgubirile morale, întrucât în caz contrar, s-ar crea un dezechilibru între cei care aleg să soluționeze dosarul de daună pe cale amiabilă și cei care aleg calea judecătorească, deoarece cei din urmă ar fi îndreptățiți la o categorie mult mai largă de despăgubiri.

Și această critica se dovedește a fi nefondată.

În absența unor criterii legale (criterii obiective) care să fie avute în vedere la cuantificarea despăgubirilor morale (aspect subliniat și prin hotărârile pronunțate în cauză), instanțele judecătorești au a soluționa cererile de acordare a daunelor morale în echitate, statuând asupra prejudiciul moral suferit de persoana vătămată prin evaluarea consecințelor negative suferite de aceasta pe plan psihic, în raport de circumstanțele particulare ale cauzei deduse în concret judecății și, bineînțeles, a dispozițiilor legale imperative statuate prin actele normative invocate de partea pârâtă (cum sunt cele prin care se stabilesc limitele maxime ale despăgubirii, astfel cum a subliniat și instanța de apel).

Verificând lucrările dosarului, se constată că astfel s-a procedat și în evaluarea prejudiciului moral suferit de reclamanții A. și B., instanțele de fond reținând că pierderea unui membru apropiat al familiei (soție și respectiv, mamă), în mod necontestat, a avut consecințe negative pe toate planurile vieții acestora.

Prin apel, partea pârâtă a înțeles să critice cuantumul daunelor morale sub motiv că se impunea a fi stabilit doar în limita cuantumului ofertat de asigurător (și nu în raport de limita maximă stabilită prin art. 12 alin. (2) lit. b) din Norma ASF 39/2016 care, de altminteri, nu a fost depășită), cu luarea în considerarea și a practicii judiciare, în aplicarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) din aceeași normă.

Dispozițiile art. 12 alin. (2) lit. b) din normă prevăd că pentru vătămări corporale și decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor păgubite, limita de despăgubire se stabilește la un nivel de 5.000.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Națională a României iar cele ale art. 22 alin. (2) următoarele: În cazurile în care despăgubirile sunt stabilite prin hotărâre judecătorească, asigurătorul RCA acordă despăgubiri în baza hotărârii judecătorești rămase definitivă.

Dispozițiile art. 21 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016 statuează, printre altele, că stabilirea despăgubirii în caz de deces rezultat în urma unui accident de vehicule se realizează pe cale amiabilă și/sau pe cale judecătorească iar cele prevăzute în alin. (5) indică criteriile generale de evaluare în cazul stabilirii despăgubirii pe cale amiabilă (anume, punctajul obținut prin însumarea punctelor, comunicat de către Institutul Național de Medicină Legală și prevăzut în reglementările ASF, nivelul mediu prezumat al suferinței îndurate de persoanele prejudiciate, valoarea unui punct traumatic, particularitățile fiecărui caz în parte, etc.)

Conținutul normativ al textele de lege invocate de partea pârâtă evidențiază cu claritate sfera de aplicare și anume modalitatea de evaluare a cuantumului daunelor morale de către asigurător în cadrul procedurilor administrative proprii de evaluare a prejudiciilor nepatrimoniale în scopul formulării ofertelor de despăgubire ori încheierii înțelegerilor amiabile, nu modalitatea de evaluare judiciară.

În atare condiții, normele de drept invocate nu pot fundamenta critica de nelegalitate, astfel cum a fost formulată prin recurs, anume ca justificând o greșită modalitate de stabilire a cuantumului despăgubirilor materiale ori morale de către instanțele de fond.

Așa fiind, pentru considerentele arătate, și această critică formulată de partea pârâtă se dovedește a fi nefondată.

În fine, nefondată se constată a fi și critica prin care partea pârâtă pretinde că în mod greșit instanța de apel nu a reținut practica judiciară ca fiind izvor de drept în materia cuantificării daunelor morale.

Soluția s-a impus întrucât o atare constatare contravenea dispozițiilor art. 1 alin. (1) C. civ. care prevăd care sunt izvoarele dreptului civil, anume legea, uzanțele și principiile generale ale dreptului.

Practica judiciară poate oferi doar repere în operațiunea de evaluare a cuantumului daunelor morale, prin evidențierea sumelor de bani acordate cu acest titlu în cauze similare, repere cu privire la care partea pârâtă nu a invocat argumentat că ar fi fost ignorate de instanța de apel în procesul pendinte.

Cât privește solicitarea părții pârâte de constatare, de principiu, că instanțele de judecată pot statua asupra cuantumului despăgubirilor materiale și morale cu respectarea dispozițiilor stabilite prin Norma ASF 39/2016, sub motiv că în lipsa unei atare statuări s-ar crea o discriminare între asigurații care aleg să soluționeze dosarul de daună pe cale amiabilă și cei care aleg calea judecătorească, instanța de recurs constată că nu poate fi primită.

Soluția se impune în considerarea faptului că părțile nu pot ataca cu recurs o hotărâre judecătorească în interesul abstract al legii, ci numai în interesul lor propriu și în măsura în care au suferit un prejudiciu prin acea hotărâre, ceea ce partea pârâtă nu a justificat în formularea solicitării menționate, neindicând care este interesul propriu în formularea acesteia în cauza pendinte, în care nu s-a reținut încălcarea vreunei dispoziții imperative a legii în baza căreia a fost emisă norma menționată.

Așa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 486 alin. (2) C. proc. civ. va constata nulitatea recursului declarat de partea reclamantă și, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de partea pârâtă, ca nefondat.

Sursa informației: www.scj.ro.