Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
451 views
Examinând recursurile în casaţie formulate de recurenţii inculpaţi A. şi B., Înalta Curte, constată că acestea sunt nefondate, având în vedere următoarele considerente:
Prioritar analizei motivelor invocate de către recurenţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază necesară expunerea unor consideraţii teoretice privind natura căii extraordinare de atac exercitată în prezenta cauză.
Potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.
Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.
Aşadar, recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.
Pe cale de consecinţă, recursul în casaţie nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, aşa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date şi dacă ea corespunde sau nu legii.
Recursul în casaţie reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităţilor şi nu are ca obiect rezolvarea unei acţiuni penale, ci desfiinţarea sentinţelor şi deciziilor care sunt contrare legii.
În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecăţii în faţa primei instanţe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri şi condiţii expres prevăzute de lege.
Recursul în casaţie nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale – inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal – şi un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale – încălcarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente.
A. În ceea ce priveşte cazul de casare prev. de art. 438 pct. 1 din C. proc. pen.,invocat de recurentul inculpat B. acesta este incident în situaţia în care „în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente”.
Argumentele care în opinia recurentului se circumscriu cazului de recurs în casaţie sunt în sensul că:
– instanţa nu s-a pronunţat asupra motivelor de apel depuse la data de 15.02.2019,printr-un memoriu separat;
– hotărârea prin care a fost soluţionată cauza în fond nu a fost pronunţată de un complet legal constituit;
– hotărârea prin care a fost soluţionată cauza a fost dată cu încălcarea competenţei materiale şi personale a instanţelor judecătoreşti, întrucât compunerea completului secţiei penale care a pronunţat soluţia în fond nu s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 78/2000, dar nici a legislaţiei în materie […] Legea nr. 78/2000, Legea nr. 304/2004, Hotărârea nr. 1.375/2015 a Consiliului Superior al Magistraturii;
– Instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra cererii de repunere pe rol a cauzei şi nici asupra excepţiei de nulitate a mijloacelor de probă.
Înalta Curte reţine că, în cauză a fost respectată competenţa după materiei şi calitatea persoanei a Curţii de Apel Oradea – instanţa de fond (competenţă atrasă în raport de calitatea de avocat a inculpatului B., conform art. 438 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen.) şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, ca instanţă de apel, în raport de disp. art. 40 alin. (2) teza I C. proc. pen.
De asemenea, din actele şi lucrările dosarului rezultă că instanţa de apel a analizat „critica referitoare la pretinsa nelegalitate a completurilor constituite la nivelul Curţii de Apel Oradea sub aspectul inexistenţei caracterului lor specializat, prev. de art. 29 din Legea nr. 78/2000” şi a constatat că este lipsită de bază factuală această critică de vreme ce adresa nr. x/2018 din 17.01.2019, depusă la dosar chiar de către apelanţii inculpaţi relevă că toate completurile constituite la nivelul secţiei penale a Curţii de Apel Oradea sunt complete specializate în soluţionarea infracţiunilor de corupţie”, fără a se distinge în funcţie de data constituirii lor. Invocarea de către recurent a inexistenţei unei dovezi privind caracterul specializat al completului care a pronunţat hotărârea apelată reflectă simpla negare a veridicităţii acestei adrese (act oficial), fără a se administra un minimum de probe care să coroboreze poziţia inculpaţilor, cum de altfel s-a reţinut şi în decizia din apel.
Toate celelalte aspecte invocate de către recurentul inculpat B. respectiv nepronunţarea instanţei de apel asupra tuturor motivelor de apel/excepţiilor invocate nu se încadrează în niciunul din cazurile de recurs în casaţie,sunt aspecte de fapt care nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului în casaţie.
B.În ceea ce priveşte cazul de casare prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen.,invocat de recurentul inculpat A. acesta este incident în situaţia în care „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.
Cazul de casare menţionat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei.
Dispoziţiile precizate exclud din sfera de analiză a instanţei de recurs situaţia de fapt şi modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel sunt prevăzute ca infracţiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului.
Deopotrivă, prevederile art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi, pe această cale, stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.
Verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.
În raport de consideraţiile teoretice expuse anterior, instanţa de recurs în casaţie constată că recurentul inculpat A. a formulat critici privind atât hotărârea primei instanţe, cât şi a instanţei de apel, susţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate ale infracţiunilor pentru care a fost condamnat.
Astfel, se reţine că fapta inculpatului A. care în data de 14.05.2013 a dat sumele de 276.000 euro şi 165.000 euro inculpaţilor E. şi F., ca urmare a exercitării unei influenţe reale de către E. asupra inculpatului B. pentru a-1 determina pe acesta să-şi încalce atribuţiile de serviciu pe care le avea în legătură cu dosarul de despăgubire nr. x şi ca urmare a ajutorului dat de inculpatul F. în scopul arătat şi a favorizării promise, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de cumpărare de influenţă, prev. şi ped. de art. 292 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen.
De asemenea, fapta inculpatului A. care în data de 13.05.2013 i-a dat inculpatului B., prin intermediul fiului acestuia, inculpatul C., echivalentul în RON a sumei de 1.000.000 Euro, în scopul de a-şi încălca atribuţiile de serviciu legate de procedurile administrative pe care inculpatul A. le avea în derulare cu ANRP, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită, prev. şi ped. de art. 290 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen.
Totodată, fapta inculpatului A., care în luna mai 2013, pentru a ascunde adevărata destinaţie a sumelor de bani care au făcut obiectul cumpărării de influenţă şi dare de mită, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a întocmit în fals trei înscrisuri sub semnătură privată în care a consemnat în fals că i-a împrumutat pe numitul G. cu suma de 2.200.000 RON şi pe inculpatul F. şi soţia acestuia cu suma de 1.500.000 RON întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. şi ped. de art. 322 C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.
Criticile ce vizează lipsa de tipicitate a infracţiunii de cumpărare de influenţă şi dare de mită (lipsa elementului material) sunt nefondate.
Înalta Curte reţine că aceleaşi critici au fost analizate de instanţa de apel, contestându-se caracterul nefondat al acestora (considerente Decizia nr. 220/A din 21.06.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
Faţă de aceste susţineri, instanţa de apel, în mod corect a reţinut că din analiza coroborată a tuturor declaraţiilor date de inculpaţi pe parcursul procesului penal, a depoziţiilor succesive ale martorilor audiaţi în faza de urmărire penală şi în primul grad de jurisdicţie şi a înscrisurilor existente, alături de elementele factuale ce rezultă din procesele-verbale de redare a înregistrării unor convorbiri telefonice sau a discuţiilor purtate cu ocazia activităţii procedurale de conducere în teren la care a participat E., la data de 02.10.2013, susţine probator concluzia certă că, la o dată plasată în toamna anului 2012, pe fondul interesului inculpatului A. de finalizare a procedurii de despăgubire ce făcea obiectul dosarului nr. x, aflat pe rolul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (Comisia Centrală), inculpatul E. a pretins de la acesta din urmă suma de aproximativ 300.000 euro, pentru a-şi exercita influenţa reală avută asupra coinculpatului B., vicepreşedinte al Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor (A.N.R.P) şi membru în Comisia Centrală, pentru a-l determina pe cel din urmă să facă acte circumscrise atribuţiilor sale de serviciu, orientate, în principal, spre achitarea echivalentului de 5.213.222 euro al măsurilor reparatorii – obiect al dosarului.
Suma de bani pretinsă a fost primită de inculpatul E. la data de 14.05.2013, o parte – 775.000 de RON – prin transfer bancar în contul deţinut de tatăl său, G., şi o parte – 100.000 euro – în numerar.
Activitatea ilicită de trafic de influenţă a fost sprijinită de coinculpatul F. care, în perioada toamna 2012 – 13.05.2013, i-a însoţit pe E. şi/sau pe A. la majoritatea întâlnirilor şi discuţiilor avute cu inculpatul B., fie pe post de şofer, fie ca participant activ, inculpatul primind pentru ajutorul său, la data de 14.05.2013, suma de 730.000 RON, prin transfer bancar în contul deţinut de fosta sa soţie, H.
„Pe fondul acestor activităţi conjugate de trafic şi cumpărare de influenţă au avut loc o serie de contacte directe între A. şi inculpatul B. care, în calitatea anterior menţionată şi conştient fiind de interesul coinculpatului de a obţine cât mai rapid echivalentul despăgubirilor, în toamna anului 2012, a pretins de la acesta din urmă suma de 1.000.000 euro, în scopul de a efectua acte de facilitare a obţinerii respectivelor despăgubiri, acte circumscrise atribuţiilor sale de serviciu în cadrul procedurilor administrative derulate la A.N.R.P, respectiv Comisia Centrală, în legătură cu dosarul nr. x C. civ.
Suma de bani pretinsă a fost primită în numerar de inculpatul B. la data de 13.05.2013, prin intermediul fiului său, coinculpatul C. care, cunoscând contextul pretinderii şi provenienţa respectivei sume, s-a întâlnit cu A. în parcarea mall-lui N. din Bucureşti, unde i s-a remis folosul necuvenit”.
– în legătură cu atribuţiile de serviciu ale inculpatului B. şi cu data consumării infracţiunii de corupţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut următoarele:
În calitate de vicepreşedinte A.N.R.P şi coordonator al Direcţiei pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar (Direcţia), inculpatul B. îndruma şi coordona întreaga activitate a acestei ultime structuri, care avea ca principală atribuţie, potrivit art. 14l alin. (3) şi art. 18 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, acordarea de despăgubiri în numerar persoanelor îndreptăţite cărora li s-au emis titluri de plată. În egală măsură, în calitate de membru în Comisia Centrală, inculpatul B. era îndrituit să participe la lucrările comisiei şi implicit, la emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire, activitate circumscrisă principalelor atribuţii ce reveneau acestei structuri, potrivit art. 13 alin. (1) – (2), 4 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. .
Totodată, instanţa de apel, în mod corect a reţinut că în ceea ce priveşte critica comună formulată de cei trei inculpaţi, referitoare la inexistenţa atribuţiilor de serviciu ale inculpatului B. în procedura executării silite ce a premers efectuării plăţii sumei de 5.213.222 euro, Înalta Curte a reţinut că o atare susţinere ignoră particularităţile procedurii administrative în care se afla dosarul nr. x C. civ. în toamna anului 2012, acordând, în schimb, prevalentă exclusivă fazei executării silite parcurse ulterior, în urma căreia sumele echivalente măsurilor reparatorii au fost transferate din conturile A.N.R.P în contul executorului judecătoresc. (…)
Esenţială pentru reţinerea infracţiunilor de luare/dare de mită, dar şi cumpărare de influenţă este, însă, decelarea nu a eventualelor atribuţii de serviciu ale inculpatului B. în procedura de executare silită, ci a atribuţiilor sale de serviciu în procedura administrativă iniţiată anterior şi parcursă în paralel, pe durata şi în considerarea căreia a intervenit, de altfel, actul iniţial de pretindere a unei sume de bani de către fostul vicepreşedinte al A.N.R.P şi, corelativ, cel de acceptare a remiterii folosului de către mituitorul interesat A.
De asemenea, instanţa de apel, în mod corect a reţinut că aşa cum s-a subliniat în precedent, aceste acte obiective de pretindere-promisiune a remiterii a unei sume de bani, suficiente prin ele însele pentru consumarea infracţiunilor de trafic-cumpărare de influenţă, respectiv, luare-dare de mită, au intervenit în toamna anului 2012 (anterior datei de 30.10.2012), într-un moment în care, deşi procesul de emitere a titlurilor de despăgubire era suspendat, evaluarea administrativă a dosarului nr. x C. civ. de către A.N.R.P era în derulare, în vederea stabilirii necesităţii parcurgerii sau nu a procedurii de evaluare. La acel moment de timp, o atare procedură era susceptibilă a conduce, în principiu, la plata de către A.N.R.P a despăgubirilor stabilite prin Sentinţa civilă nr. 2.329/2011, executarea silită demarată în paralel grăbind atingerea acestui rezultat.
În condiţiile în care, potrivit art. 131 din Legea nr. 247/2005, A.N.R.P coordona procesul de acordare a despăgubirilor, realizând, printre altele, achitarea despăgubirilor în numerar, iar inculpatul B. coordona Direcţia responsabilă de achitarea acestora, rezultă că pretinderea şi acceptarea remiterii foloaselor echivalente atât preţului influenţei tranzacţionale ilicit de E., cât şi mitei pretinse de fostul vicepreşedinte al A.N.R.P au intervenit în legătură cu actele circumscrise acestor atribuţii de serviciu, orientate, în esenţă, spre plata despăgubirilor într-un interval cât mai scurt de timp şi, în orice caz, anterior intrării în vigoare a preconizatelor modificări legislative aduse prin Legea nr. 165/2013.
Pe cale de consecinţă, data consumării infracţiunilor de corupţie deduse judecăţii este evident anterioară realizării plăţii efective a despăgubirilor, respectiv,(în toamna anului 2012 anterior datei de 30.10.2012), de vreme ce tocmai neîncasarea acestora a stat la originea interesului inculpatului A. de a identifica mijloace alternative de rezolvare a blocajului ivit şi a constituit, totodată, motivul determinant al demersurilor ilicite de cumpărare de influenţă şi dare de mită întreprinse de acest inculpat.
De asemenea, instanţa de apel, în mod corect a reţinut Identificarea precisă subsecventă a actului/actelor concret efectuate ulterior de inculpatul B. în acest proces, la fel ca şi evaluarea legalităţii acestora sau a operaţiunilor de plată ce au condus, în final, la transferul sumelor de bani în contul executorului judecătoresc, nu constituie cerinţe de tipicitate obiectivă proprii infracţiunilor analizate, excedând limitelor şi obiectului judecăţii.
Pentru existenţa infracţiunilor prevăzute de art. 289 – 292 C. pen. este suficientă identificarea sferei atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului public şi, implicit, a actelor circumscrise acestor atribuţii, în considerarea cărora traficantul de influenţă pretinde foloasele necuvenite în schimbul înrâuririi pe care promite că o va exercita asupra funcţionarului competent, iar, după caz, funcţionarul mituit le solicită, la rândul său, drept contra echivalent al conduitei pe care şi-o asumă. Consumarea infracţiunilor de corupţie sus-menţionate nu este subordonată, prin urmare, stabilirii modului concret în care funcţionarul public a efectuat sau nu, ulterior, actul de serviciu în considerarea căruia a pretins (el sau traficantul de influenţă) foloase necuvenite, toate aceste aspecte au fost riguros analizate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie:
– perfectarea tranzacţiilor de corupţie (trafic de influenţă-cumpărare de influenţă – luare de mită);
– circumstanţele consumării actelor iniţiale de trafic de influenţă-cumpărare de influenţă şi luare – dare de mită;
– remiterea/primirea foloaselor necuvenite, ca etapă finală a actelor de trafic de influenţă – cumpărare de influenţă şi luare – dare de mită;
Pe cale de consecinţă, în mod riguros argumentat juridic, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a conchis că faptele săvârşite de inculpaţii E., A., B. şi C. realizează toate elementele constitutive ale infracţiunilor de trafic de influenţă, cumpărare de influenţă, dare de mită, luare de mită şi, respectiv, complicitate la luare de mită, prevăzute de art. 257 din C. pen. din 1969 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, art. 255 alin. (1) din C. pen. din 1969 rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, art. 254 alin. (1) din C. pen. din 1969 rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi, respectiv, art. 26 rap. la art. 254 din C. pen. din 1969 rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
– Criticile vizând lipsa de tipicitate obiectivă a infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată este de asemenea nefondată.
Aceeaşi critică a fost formulată şi în apel şi a fost amplu analizată de instanţa de apel, care în mod just a constatat că actele de falsificare ale celor trei înscrisuri datate de 14.05.2013 realizează elementele constitutive ale infracţiunii continuate de fals în înscrisuri sub semnătură privată.
„Falsul în înscrisuri sub semnătură privată era incriminat, la data săvârşirii faptelor deduse judecăţii, de dispoziţiile art. 290 din C. pen. din 1969 şi consta în „Falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătate în art. 288 din C. pen. (n. r contrafacerea scrierii, a subscrierii sau alterarea în orice mod), dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice”.
În doctrina de specialitate, s-a reţinut că, prin contrafacerea scrierii, în înţelesul art. 290 din C. pen. din 1969, se înţelege reproducerea frauduloasă, plăsmuirea, ticluirea unui înscris, atribuindu-i-se aparenţa unui înscris adevărat, iar jurisprudenţa a dezvoltat conceptul de „contrafacere a scrierii” în cazul înscrisurilor sub semnătură privată, statuând că acesta are înţelesul de alcătuire, plăsmuire a înscrisului, şi nu doar de imitare a scrierii manuscrise din conţinutul său (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 177/A din 12.06.2014, Decizia nr. 123/A din 08.04.2015, Decizia nr. 1.776/2013 din 24 mai 2013, Decizia nr. 2.124/2013 din 18 iunie 2013, Decizia nr. 96/A/2016 din 16 martie 2016 toate ale Înaltei Curţi, disponibile pe www.x.ro).
Jurisprudenţa anterior menţionată reflectă, de altfel, o soluţie de principiu adoptată şi de Plenul fostului Tribunal Suprem prin Decizia de îndrumare nr. 1/1970, prin care s-a statuat că există contrafacere şi atunci când făptuitorul plăsmuieşte în întregime un înscris sau completează fără drept un formular care, astfel, devine original.
Drept urmare, contrar aprecierii recurentului inculpat, falsul comis prin contrafacerea scrierii se poate concretiza, în cazul înscrisurilor sub semnătură privată, şi în plăsmuirea integrală a conţinutului acestora, o atare modalitate de comitere fiind incriminată şi anterior C. pen. actual.
Prin menţionarea explicită a modului de falsificare prevăzut de art. 321 din C. pen. ca variantă de comitere a falsului în înscrisuri sub semnătură privată, actuala reglementare, prevăzută în art. 322 din C. pen., nu a marcat o eventuală extindere a sferei de cuprindere a normei de incriminare, ci doar preluarea de către legiuitor a unei soluţii regăsite constant în jurisprudenţa anterioară, aducându-se, astfel, un plus de claritate textului.
Prin urmare, actele de falsificare a celor trei înscrisuri datate 14.05.2013, comise de inculpatul A., realizează elementele constitutive ale infracţiunii continuate de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.
În esenţă, criticile inculpatului A. vizează şi considerentele deciziei pronunţată de instanţa de apel – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, raţionamentul logico-juridic care a condus instanţa de apel Ia interpretarea faptelor, a probelor şi a dispoziţiilor legale aplicabile în speţă, adică operaţiunea prin intermediul căreia magistratul îşi formează opinia într-o cauză, critici ce exced cazului de recurs în casaţie invocat şi nu atrag lipsa de tipicitate obiectivă a celor trei infracţiuni.
De asemenea, se tinde, prin exercitarea căii extraordinare de atac, la stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută cu caracter definitiv de instanţa de apel.
Or, aşa cum s-a arătat, Înalta Curte verifică doar corespondenţa formală între elementele faptice reţinute în hotărârea recurată şi conţinutul constitutiv al infracţiunii, fără a proceda la analiza materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.
În raport de aceste considerente, Înalta Curte, constatând că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei nr. 220/A din data de 21 iunie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, şi constatând că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen.,va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat B. împotriva aceleiaşi decizii.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen.,va obliga recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurenţii inculpaţi A. şi B., până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 160 RON, rămân în sarcina statului şi se plătesc din fondul Ministerului Justiţiei.
În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi E., F. şi C. în sumă de câte 627 RON, rămân în sarcina statului şi se plătesc din fondul Ministerului Justiţiei.
Sursa informației: www.scj.ro.
