Critici ce vizează lipsa de tipicitate a infracţiunilor de cumpărare de influenţă, dare de mită și fals în înscrisuri sub semnătură privată. Recurs nefondat

28 dec. 2023
Vizualizari: 294
  • art. 448 alin. (1) pct. 1
  • Legea nr. 78/2000: art. 29
  • Legea nr. 78/2000: art. 6
  • NCP: art. 290 alin. (1)
  • NCP: art. 292 alin. (1)
  • NCP: art. 321
  • NCP: art. 322
  • NCP: art. 35 alin. (1)
  • NCP: art. 5 C
  • NCPP: art. 275 alin. (2)
  • NCPP: art. 40 alin. (2) teza I
  • NCPP: art. 433
  • NCPP: art. 438 alin. (1) lit. d)
  • NCPP: art. 447
  • VCP: art. 254 alin. (1)
  • VCP: art. 255 alin. (1)
  • VCP: art. 257
  • VCP: art. 290 alin. (1)
  • VCP: art. 41 alin. (2)

În baza art. 5 din C. pen. cu aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 265 din 06.05.2014 s-a constatat că, printre alții, pentru inculpații A., B., C. legea penală mai favorabilă este C. pen. din 1969.

În baza art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 2 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 alin. (2), art. 64 lit. a) teza a II-a, b) din C. pen. din 1969, pentru comiterea infracțiunii de cumpărare de influență.

În baza art. 255 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu referire la art. 6 din Legea 78/2000 și art. 5 din C. pen. a fost condamnat același inculpat la o pedeapsă de 2 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 alin. (2), art. 64 lit. a) teza a II-a, b) din C. pen. din 1969, pentru comiterea infracțiunii de dare de mită.

În baza de art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. 1969 și art. 5 din C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 71 alin. (2), art. 64 lit. a) teza a II-a, b) din C. pen. din 1969, pentru comiterea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În baza art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 5 din C. pen. a fost condamnat același inculpat la o pedeapsă de 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 alin. (2), art. 64 lit. a) teza a II-a, b) din C. pen. din 1969, pentru comiterea infracțiunii de spălarea banilor.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) din C. pen. 1969 au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului A. în pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare, urmând ca inculpatul A. să execute pedeapsa rezultantă de:

– 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 alin. (2), art. 64 lit. a) teza a II-a, b) din C. pen. din 1969.

În baza art. 861 din C. pen. din 1969, art. 71 alin. (5) din C. pen. din 1969 s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale și a pedepsei accesorii, pe durata unui termen de încercare de 6 ani, stabilit conform art. 862 din C. pen. din 1969.

În baza art. 863 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969 a fost obligat inculpatul A. ca, pe durata termenului de încercare, să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probațiune Satu Mare, căruia îi încredințează supravegherea;

b) să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informații de natură a fi controlate mijloacele lui de existență.

(I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 61/RC din 11 februarie 2021)


 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Examinând recursurile în casație formulate de recurenții inculpați A. și B., Înalta Curte, constată că acestea sunt nefondate, având în vedere următoarele considerente:

Prioritar analizei motivelor invocate de către recurenți, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază necesară expunerea unor considerații teoretice privind natura căii extraordinare de atac exercitată în prezenta cauză.

Potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Așadar, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Pe cale de consecință, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casație a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date și dacă ea corespunde sau nu legii.

Recursul în casație reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităților și nu are ca obiect rezolvarea unei acțiuni penale, ci desființarea sentințelor și deciziilor care sunt contrare legii.

În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecății în fața primei instanțe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri și condiții expres prevăzute de lege.

Recursul în casație nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale – inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal – și un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale – încălcarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente.

A. În ceea ce privește cazul de casare prev. de art. 438 pct. 1 din C. proc. pen.,invocat de recurentul inculpat B. acesta este incident în situația în care „în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente”.

Argumentele care în opinia recurentului se circumscriu cazului de recurs în casație sunt în sensul că:

– instanța nu s-a pronunțat asupra motivelor de apel depuse la data de 15.02.2019,printr-un memoriu separat;

– hotărârea prin care a fost soluționată cauza în fond nu a fost pronunțată de un complet legal constituit;

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

– hotărârea prin care a fost soluționată cauza a fost dată cu încălcarea competenței materiale și personale a instanțelor judecătorești, întrucât compunerea completului secției penale care a pronunțat soluția în fond nu s-a făcut cu respectarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 78/2000, dar nici a legislației în materie […] Legea nr. 78/2000, Legea nr. 304/2004, Hotărârea nr. 1.375/2015 a Consiliului Superior al Magistraturii;

– Instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cererii de repunere pe rol a cauzei și nici asupra excepției de nulitate a mijloacelor de probă.

Înalta Curte reține că, în cauză a fost respectată competența după materiei și calitatea persoanei a Curții de Apel Oradea – instanța de fond (competență atrasă în raport de calitatea de avocat a inculpatului B., conform art. 438 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen.) și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, ca instanță de apel, în raport de disp. art. 40 alin. (2) teza I C. proc. pen.

De asemenea, din actele și lucrările dosarului rezultă că instanța de apel a analizat „critica referitoare la pretinsa nelegalitate a completurilor constituite la nivelul Curții de Apel Oradea sub aspectul inexistenței caracterului lor specializat, prev. de art. 29 din Legea nr. 78/2000” și a constatat că este lipsită de bază factuală această critică de vreme ce adresa nr. x/2018 din 17.01.2019, depusă la dosar chiar de către apelanții inculpați relevă că toate completurile constituite la nivelul secției penale a Curții de Apel Oradea sunt complete specializate în soluționarea infracțiunilor de corupție”, fără a se distinge în funcție de data constituirii lor. Invocarea de către recurent a inexistenței unei dovezi privind caracterul specializat al completului care a pronunțat hotărârea apelată reflectă simpla negare a veridicității acestei adrese (act oficial), fără a se administra un minimum de probe care să coroboreze poziția inculpaților, cum de altfel s-a reținut și în decizia din apel.

Toate celelalte aspecte invocate de către recurentul inculpat B. respectiv nepronunțarea instanței de apel asupra tuturor motivelor de apel/excepțiilor invocate nu se încadrează în niciunul din cazurile de recurs în casație,sunt aspecte de fapt care nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului în casație.

B.În ceea ce privește cazul de casare prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen.,invocat de recurentul inculpat A. acesta este incident în situația în care „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.

Cazul de casare menționat vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei.

Dispozițiile precizate exclud din sfera de analiză a instanței de recurs situația de fapt și modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reținute de către instanța de apel sunt prevăzute ca infracțiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului.

Deopotrivă, prevederile art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., nu permit o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și, pe această cale, stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

În raport de considerațiile teoretice expuse anterior, instanța de recurs în casație constată că recurentul inculpat A. a formulat critici privind atât hotărârea primei instanțe, cât și a instanței de apel, susținând că nu sunt îndeplinite condițiile de tipicitate ale infracțiunilor pentru care a fost condamnat.

Astfel, se reține că fapta inculpatului A. care în data de 14.05.2013 a dat sumele de 276.000 euro și 165.000 euro inculpaților E. și F., ca urmare a exercitării unei influențe reale de către E. asupra inculpatului B. pentru a-1 determina pe acesta să-și încalce atribuțiile de serviciu pe care le avea în legătură cu dosarul de despăgubire nr. x și ca urmare a ajutorului dat de inculpatul F. în scopul arătat și a favorizării promise, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de cumpărare de influență, prev. și ped. de art. 292 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen.

De asemenea, fapta inculpatului A. care în data de 13.05.2013 i-a dat inculpatului B., prin intermediul fiului acestuia, inculpatul C., echivalentul în RON a sumei de 1.000.000 Euro, în scopul de a-și încălca atribuțiile de serviciu legate de procedurile administrative pe care inculpatul A. le avea în derulare cu ANRP, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de dare de mită, prev. și ped. de art. 290 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen.

Totodată, fapta inculpatului A., care în luna mai 2013, pentru a ascunde adevărata destinație a sumelor de bani care au făcut obiectul cumpărării de influență și dare de mită, în baza aceleiași rezoluții infracționale, a întocmit în fals trei înscrisuri sub semnătură privată în care a consemnat în fals că i-a împrumutat pe numitul G. cu suma de 2.200.000 RON și pe inculpatul F. și soția acestuia cu suma de 1.500.000 RON întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. și ped. de art. 322 C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen.

Criticile ce vizează lipsa de tipicitate a infracțiunii de cumpărare de influență și dare de mită (lipsa elementului material) sunt nefondate.

Înalta Curte reține că aceleași critici au fost analizate de instanța de apel, contestându-se caracterul nefondat al acestora (considerente Decizia nr. 220/A din 21.06.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Față de aceste susțineri, instanța de apel, în mod corect a reținut că din analiza coroborată a tuturor declarațiilor date de inculpați pe parcursul procesului penal, a depozițiilor succesive ale martorilor audiați în faza de urmărire penală și în primul grad de jurisdicție și a înscrisurilor existente, alături de elementele factuale ce rezultă din procesele-verbale de redare a înregistrării unor convorbiri telefonice sau a discuțiilor purtate cu ocazia activității procedurale de conducere în teren la care a participat E., la data de 02.10.2013, susține probator concluzia certă că, la o dată plasată în toamna anului 2012, pe fondul interesului inculpatului A. de finalizare a procedurii de despăgubire ce făcea obiectul dosarului nr. x, aflat pe rolul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (Comisia Centrală), inculpatul E. a pretins de la acesta din urmă suma de aproximativ 300.000 euro, pentru a-și exercita influența reală avută asupra coinculpatului B., vicepreședinte al Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților (A.N.R.P) și membru în Comisia Centrală, pentru a-l determina pe cel din urmă să facă acte circumscrise atribuțiilor sale de serviciu, orientate, în principal, spre achitarea echivalentului de 5.213.222 euro al măsurilor reparatorii – obiect al dosarului.

Suma de bani pretinsă a fost primită de inculpatul E. la data de 14.05.2013, o parte – 775.000 de RON – prin transfer bancar în contul deținut de tatăl său, G., și o parte – 100.000 euro – în numerar.

Activitatea ilicită de trafic de influență a fost sprijinită de coinculpatul F. care, în perioada toamna 2012 – 13.05.2013, i-a însoțit pe E. și/sau pe A. la majoritatea întâlnirilor și discuțiilor avute cu inculpatul B., fie pe post de șofer, fie ca participant activ, inculpatul primind pentru ajutorul său, la data de 14.05.2013, suma de 730.000 RON, prin transfer bancar în contul deținut de fosta sa soție, H.

„Pe fondul acestor activități conjugate de trafic și cumpărare de influență au avut loc o serie de contacte directe între A. și inculpatul B. care, în calitatea anterior menționată și conștient fiind de interesul coinculpatului de a obține cât mai rapid echivalentul despăgubirilor, în toamna anului 2012, a pretins de la acesta din urmă suma de 1.000.000 euro, în scopul de a efectua acte de facilitare a obținerii respectivelor despăgubiri, acte circumscrise atribuțiilor sale de serviciu în cadrul procedurilor administrative derulate la A.N.R.P, respectiv Comisia Centrală, în legătură cu dosarul nr. x C. civ.

Suma de bani pretinsă a fost primită în numerar de inculpatul B. la data de 13.05.2013, prin intermediul fiului său, coinculpatul C. care, cunoscând contextul pretinderii și proveniența respectivei sume, s-a întâlnit cu A. în parcarea mall-lui N. din București, unde i s-a remis folosul necuvenit”.

– în legătură cu atribuțiile de serviciu ale inculpatului B. și cu data consumării infracțiunii de corupție, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut următoarele:

În calitate de vicepreședinte A.N.R.P și coordonator al Direcției pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar (Direcția), inculpatul B. îndruma și coordona întreaga activitate a acestei ultime structuri, care avea ca principală atribuție, potrivit art. 14l alin. (3) și art. 18 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, acordarea de despăgubiri în numerar persoanelor îndreptățite cărora li s-au emis titluri de plată. În egală măsură, în calitate de membru în Comisia Centrală, inculpatul B. era îndrituit să participe la lucrările comisiei și implicit, la emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire, activitate circumscrisă principalelor atribuții ce reveneau acestei structuri, potrivit art. 13 alin. (1) – (2), 4 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. .

Totodată, instanța de apel, în mod corect a reținut că în ceea ce privește critica comună formulată de cei trei inculpați, referitoare la inexistența atribuțiilor de serviciu ale inculpatului B. în procedura executării silite ce a premers efectuării plății sumei de 5.213.222 euro, Înalta Curte a reținut că o atare susținere ignoră particularitățile procedurii administrative în care se afla dosarul nr. x C. civ. în toamna anului 2012, acordând, în schimb, prevalentă exclusivă fazei executării silite parcurse ulterior, în urma căreia sumele echivalente măsurilor reparatorii au fost transferate din conturile A.N.R.P în contul executorului judecătoresc. (…)

Esențială pentru reținerea infracțiunilor de luare/dare de mită, dar și cumpărare de influență este, însă, decelarea nu a eventualelor atribuții de serviciu ale inculpatului B. în procedura de executare silită, ci a atribuțiilor sale de serviciu în procedura administrativă inițiată anterior și parcursă în paralel, pe durata și în considerarea căreia a intervenit, de altfel, actul inițial de pretindere a unei sume de bani de către fostul vicepreședinte al A.N.R.P și, corelativ, cel de acceptare a remiterii folosului de către mituitorul interesat A.

De asemenea, instanța de apel, în mod corect a reținut că așa cum s-a subliniat în precedent, aceste acte obiective de pretindere-promisiune a remiterii a unei sume de bani, suficiente prin ele însele pentru consumarea infracțiunilor de trafic-cumpărare de influență, respectiv, luare-dare de mită, au intervenit în toamna anului 2012 (anterior datei de 30.10.2012), într-un moment în care, deși procesul de emitere a titlurilor de despăgubire era suspendat, evaluarea administrativă a dosarului nr. x C. civ. de către A.N.R.P era în derulare, în vederea stabilirii necesității parcurgerii sau nu a procedurii de evaluare. La acel moment de timp, o atare procedură era susceptibilă a conduce, în principiu, la plata de către A.N.R.P a despăgubirilor stabilite prin Sentința civilă nr. 2.329/2011, executarea silită demarată în paralel grăbind atingerea acestui rezultat.

În condițiile în care, potrivit art. 131 din Legea nr. 247/2005, A.N.R.P coordona procesul de acordare a despăgubirilor, realizând, printre altele, achitarea despăgubirilor în numerar, iar inculpatul B. coordona Direcția responsabilă de achitarea acestora, rezultă că pretinderea și acceptarea remiterii foloaselor echivalente atât prețului influenței tranzacționale ilicit de E., cât și mitei pretinse de fostul vicepreședinte al A.N.R.P au intervenit în legătură cu actele circumscrise acestor atribuții de serviciu, orientate, în esență, spre plata despăgubirilor într-un interval cât mai scurt de timp și, în orice caz, anterior intrării în vigoare a preconizatelor modificări legislative aduse prin Legea nr. 165/2013.

Pe cale de consecință, data consumării infracțiunilor de corupție deduse judecății este evident anterioară realizării plății efective a despăgubirilor, respectiv,(în toamna anului 2012 anterior datei de 30.10.2012), de vreme ce tocmai neîncasarea acestora a stat la originea interesului inculpatului A. de a identifica mijloace alternative de rezolvare a blocajului ivit și a constituit, totodată, motivul determinant al demersurilor ilicite de cumpărare de influență și dare de mită întreprinse de acest inculpat.

De asemenea, instanța de apel, în mod corect a reținut Identificarea precisă subsecventă a actului/actelor concret efectuate ulterior de inculpatul B. în acest proces, la fel ca și evaluarea legalității acestora sau a operațiunilor de plată ce au condus, în final, la transferul sumelor de bani în contul executorului judecătoresc, nu constituie cerințe de tipicitate obiectivă proprii infracțiunilor analizate, excedând limitelor și obiectului judecății.

Pentru existența infracțiunilor prevăzute de art. 289 – 292 C. pen. este suficientă identificarea sferei atribuțiilor de serviciu ale funcționarului public și, implicit, a actelor circumscrise acestor atribuții, în considerarea cărora traficantul de influență pretinde foloasele necuvenite în schimbul înrâuririi pe care promite că o va exercita asupra funcționarului competent, iar, după caz, funcționarul mituit le solicită, la rândul său, drept contra echivalent al conduitei pe care și-o asumă. Consumarea infracțiunilor de corupție sus-menționate nu este subordonată, prin urmare, stabilirii modului concret în care funcționarul public a efectuat sau nu, ulterior, actul de serviciu în considerarea căruia a pretins (el sau traficantul de influență) foloase necuvenite, toate aceste aspecte au fost riguros analizate de Înalta Curte de Casație și Justiție:

– perfectarea tranzacțiilor de corupție (trafic de influență-cumpărare de influență – luare de mită);

– circumstanțele consumării actelor inițiale de trafic de influență-cumpărare de influență și luare – dare de mită;

– remiterea/primirea foloaselor necuvenite, ca etapă finală a actelor de trafic de influență – cumpărare de influență și luare – dare de mită;

Pe cale de consecință, în mod riguros argumentat juridic, Înalta Curte de Casație și Justiție a conchis că faptele săvârșite de inculpații E., A., B. și C. realizează toate elementele constitutive ale infracțiunilor de trafic de influență, cumpărare de influență, dare de mită, luare de mită și, respectiv, complicitate la luare de mită, prevăzute de art. 257 din C. pen. din 1969 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, art. 255 alin. (1) din C. pen. din 1969 rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, art. 254 alin. (1) din C. pen. din 1969 rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și, respectiv, art. 26 rap. la art. 254 din C. pen. din 1969 rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

– Criticile vizând lipsa de tipicitate obiectivă a infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată este de asemenea nefondată.

Aceeași critică a fost formulată și în apel și a fost amplu analizată de instanța de apel, care în mod just a constatat că actele de falsificare ale celor trei înscrisuri datate de 14.05.2013 realizează elementele constitutive ale infracțiunii continuate de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

„Falsul în înscrisuri sub semnătură privată era incriminat, la data săvârșirii faptelor deduse judecății, de dispozițiile art. 290 din C. pen. din 1969 și consta în „Falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătate în art. 288 din C. pen. (n. r contrafacerea scrierii, a subscrierii sau alterarea în orice mod), dacă făptuitorul folosește înscrisul falsificat ori îl încredințează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecințe juridice”.

În doctrina de specialitate, s-a reținut că, prin contrafacerea scrierii, în înțelesul art. 290 din C. pen. din 1969, se înțelege reproducerea frauduloasă, plăsmuirea, ticluirea unui înscris, atribuindu-i-se aparența unui înscris adevărat, iar jurisprudența a dezvoltat conceptul de „contrafacere a scrierii” în cazul înscrisurilor sub semnătură privată, statuând că acesta are înțelesul de alcătuire, plăsmuire a înscrisului, și nu doar de imitare a scrierii manuscrise din conținutul său (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 177/A din 12.06.2014, Decizia nr. 123/A din 08.04.2015, Decizia nr. 1.776/2013 din 24 mai 2013, Decizia nr. 2.124/2013 din 18 iunie 2013, Decizia nr. 96/A/2016 din 16 martie 2016 toate ale Înaltei Curți, disponibile pe www.x.ro).

Jurisprudența anterior menționată reflectă, de altfel, o soluție de principiu adoptată și de Plenul fostului Tribunal Suprem prin Decizia de îndrumare nr. 1/1970, prin care s-a statuat că există contrafacere și atunci când făptuitorul plăsmuiește în întregime un înscris sau completează fără drept un formular care, astfel, devine original.

Drept urmare, contrar aprecierii recurentului inculpat, falsul comis prin contrafacerea scrierii se poate concretiza, în cazul înscrisurilor sub semnătură privată, și în plăsmuirea integrală a conținutului acestora, o atare modalitate de comitere fiind incriminată și anterior C. pen. actual.

Prin menționarea explicită a modului de falsificare prevăzut de art. 321 din C. pen. ca variantă de comitere a falsului în înscrisuri sub semnătură privată, actuala reglementare, prevăzută în art. 322 din C. pen., nu a marcat o eventuală extindere a sferei de cuprindere a normei de incriminare, ci doar preluarea de către legiuitor a unei soluții regăsite constant în jurisprudența anterioară, aducându-se, astfel, un plus de claritate textului.

Prin urmare, actele de falsificare a celor trei înscrisuri datate 14.05.2013, comise de inculpatul A., realizează elementele constitutive ale infracțiunii continuate de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

În esență, criticile inculpatului A. vizează și considerentele deciziei pronunțată de instanța de apel – Înalta Curte de Casație și Justiție, raționamentul logico-juridic care a condus instanța de apel Ia interpretarea faptelor, a probelor și a dispozițiilor legale aplicabile în speță, adică operațiunea prin intermediul căreia magistratul își formează opinia într-o cauză, critici ce exced cazului de recurs în casație invocat și nu atrag lipsa de tipicitate obiectivă a celor trei infracțiuni.

De asemenea, se tinde, prin exercitarea căii extraordinare de atac, la stabilirea unei alte situații de fapt decât cea reținută cu caracter definitiv de instanța de apel.

Or, așa cum s-a arătat, Înalta Curte verifică doar corespondența formală între elementele faptice reținute în hotărârea recurată și conținutul constitutiv al infracțiunii, fără a proceda la analiza materialului probator sau la reaprecierea situației de fapt.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte, constatând că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei nr. 220/A din data de 21 iunie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, și constatând că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen.,va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de recurentul inculpat B. împotriva aceleiași decizii.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen.,va obliga recurenții inculpați la plata sumei de câte 200 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariile parțiale cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu pentru recurenții inculpați A. și B., până la prezentarea apărătorilor aleși, în sumă de câte 160 RON, rămân în sarcina statului și se plătesc din fondul Ministerului Justiției.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariile apărătorilor desemnați din oficiu pentru intimații inculpați E., F. și C. în sumă de câte 627 RON, rămân în sarcina statului și se plătesc din fondul Ministerului Justiției.

Sursa informației: www.scj.ro.

Critici ce vizează lipsa de tipicitate a infracțiunilor de cumpărare de influență, dare de mită și fals în înscrisuri sub semnătură privată. Recurs nefondat was last modified: decembrie 21st, 2023 by Redacția ProLege

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.