Controlul de constituționalitate în spațiul românesc – tradiție și continuitate

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

În tradiția democratică a țării noastre, Legea fundamentală a constituit axa esențială a coordonării acțiunilor statale, fiind un autentic arbitru între juridic și politic, menținând echilibrul necesar între colaborarea și separația acestora. Este adevărat că în opinia publică este potențată o opoziție sau chiar o rivalitate între constituționalism și puterile legislativă, executivă și judecătorească. Dincolo de uzura noțiunii de „constituție” sau de răstălmăcirea dispozițiilor constituționale, problema reală rezidă în faptul că se uită adeseori poziția puterilor în stat și datoria lor de a respecta atât spiritul, cât și litera Constituției noastre.

De la 1866 și până astăzi, prevederile legilor fundamentale au grănițuit acțiunile statale, au așezat conținutul și forma acestora în limitele legii și au creat o Românie democratică, aptă să salvgardeze drepturile și libertățile cetățenești, fiind un impediment în calea abuzurilor și un îndreptar pentru atingerea idealurilor de dreptate și echitate socială.

Un apărător al acestor imperative – devenit fragil în zilele noastre – este judecătorul constituțional, care se preocupă de respectarea prevederilor Legii fundamentale și de atributele unui stat de drept și democratic. Practic, este vorba despre lupta împotriva deținerii puterii de decizie și de așezare a fiecărei puteri statale în limitele stabilite de Constituție.

În constituționalismul contemporan există două tipologii de referință sau garanții prin care se obține și se păstrează echilibrul între puteri – modelul american și modelul european de control al constituționalității legii.

Controlul de constituționalitate american se caracterizează printr-o formă descentralizată, exercitată de instanțele judecătorești ordinare, fiind concret și exercitat numai pe cale de excepție. El poate fi realizat de orice judecător cu prilejul soluționării unui litigiu și este un control a posteriori, referindu-se numai la prevederile unei legi în vigoare^[1].

Lucrurile sunt complexe în ceea ce privește modelul european de control al constituționalității legilor. Dificultățile de abordare au plecat din doctrină. Pe de o parte, Georg Jellinek a susținut că un judecător poate exercita controlul constituționalității legilor printr-o instanță specializată, care trebuie să fie diferită de autoritățile judiciare ale statului^[2]. Pe de altă parte, Hans Kelsen a ierarhizat ordinea juridică și a poziționat în vârful tuturor normelor „Constituția”. În consecință, trebuie să existe și un organ unic, special și specializat în exercitarea controlului, un legislator negativ, care să nu poată interveni în opera legislativă decât prin sancționarea eventualelor situații de neconstituționalitate.

Această ultimă interpretare a și devenit axiomă în Europa prin consacrarea în Constituția Cehoslovaciei din 29 februarie 1920 și în Constituția Austriei din 1 octombrie 1920, a unor prevederi, în vederea înființării unui organism nou, Curtea Constituțională, respectiv Înalta Curte Constituțională Austriacă. După cel de-Al Doilea Război Mondial, majoritatea statelor europene au înființat organe unice, speciale și specializate în controlul constituționalității legilor.

În România, acest control a apărut în 1902, pe cale jurisprudențială, când Curtea de Casație a refuzat să aplice o lege din anul 1900, care le-a permis țăranilor, foști clăcași, să-și vândă terenurile pe care le-au primit în urma reformei agrare din 1864.

Curtea de Casație a arătat că legea respectivă contravine dispozițiilor art. 132 din Constituție, care reglementa principiul inalienabilității proprietății foștilor clăcași și a urmașilor acestora, care au primit parcele noi sau cumpărate de la stat din domeniul public^[3].

Prima hotărâre judecătorească dedicată controlului de constituționalitate prin intermediul instanțelor judecătorești a avut loc în 1912. Este vorba de afacerea tramvaielor din București, judecată de Tribunalul Ilfov^[4].

Deoarece este o speță emblematică pentru dreptul românesc, țin să vă prezint pe scurt istorisirea. În 1909 a fost înființată prin lege Societatea Tramvaielor din București, la inițiativa lui Ion Brătianu. La schimbarea regimului politic și a majorității în Consiliul Municipal, societatea a fost declarată ilegală și s-a cerut abrogarea legii de înființare a acesteia. În timp ce Societatea Tramvaielor a sesizat Tribunalul Ilfov, Guvernul de la acea dată a promovat o lege de circumstanță (18 decembrie 1911), care a interpretat legea din 14 aprilie 1909 prin adăugare la legea inițială a unor prevederi noi. Legea stabilea că municipalitatea era autorizată să răscumpere instalațiile și materialul Societății Tramvaielor la prețul de producție, dacă acționarii nu vor accepta condițiile astfel impuse, acestora urmând a li se restitui valoarea nominală a acțiunilor lor cu o dobândă de 6%, ceea ce echivala practic cu o expropriere. Pe această cale, puterea legislativă a încercat să se suprapună puterii judecătorești și să se situeze deasupra Constituției.

În acest context, Societatea de Tramvaie București a solicitat Tribunalului Ilfov să constate că legea era contrară Constituției din 1866, întrucât încălca atât art. 36 din Legea fundamentală, care dispunea că puterea judecătorească este exercitată de tribunale, art. 14, care interzicea sustragerea unui justițiabil, împotriva voinței sale, de sub autoritatea judecătorului de resort, cât și art. 19, conform căruia proprietatea, „de orice natură” ar fi ea, este sacră și inviolabilă.

Tribunalul din Ilfov a admis excepția de neconstituționalitate, iar soluția sa a fost confirmată prin decizia Curții de Casație, secția a III‐a nr. 194/1913. Instanța sesizată pe fond a recunoscut dreptul instanțelor judecătorești de a exercita controlul de constituționalitate asupra legilor. Curtea a arătat că Legea fundamentală nu enumeră concepte vagi, ci stabilește o ierarhie concretă a legilor și că judecătorul nu își depășește competența atunci când judecă un conflict între o lege ordinară și o lege constituțională. De asemenea, Curtea de Casație a recunoscut argumentele reclamantului, certificând că legea contestată era de două ori neconstituțională: pe de o parte, era vorba de un amestec în exercitarea puterii judecătorești, ea încălca separația puterilor, și, pe de altă parte, viza o expropriere deghizată, care nu răspundea criteriilor fixate de articolul 17 din Constituția din 1866, care definea o asemenea procedură.

După cum vă spuneam, această speță are o valoare deosebită în dreptul românesc, deoarece arată o primă înfățișare a aplicării principiului separației puterilor în stat și, cu precădere, necesitatea existenței unui control de constituționalitate.

Abia odată cu Legea fundamentală a României din 1923 s-a consacrat controlul de constituționalitate, realizat prin intermediul Curții de Casație, în secții unite, cu efecte inter partes, numai dacă există un proces și numai la sesizarea părților.

Dezideratele statului de drept și democratic au constituit și premisele controlului de constituționalitate, din preajma adoptării Constituției din 1991. Tocmai de aceea, în țara noastră s-a optat pentru modelul european de control al constituționalității legilor. Astfel, Curtea Constituțională are prerogative de control al constituționalității legilor înainte de promulgarea acestora și atribuții de control a posteriori asupra legilor și ordonanțelor Guvernului, care sunt în vigoare și de care depinde soluționarea cauzelor în fața instanțelor judecătorești.

În forma sa inițială, Constituția din 1991 prevedea posibilitatea unui control parlamentar asupra Curții Constituționale, în virtutea căruia deciziile instanței de contencios constituțional puteau fi înfrânte de legislativ, dacă în urma reexaminării legea era adoptată ,,cu o majoritate calificată în fiecare Cameră a Parlamentului”. Reexaminarea legilor și a regulamentelor parlamentare a funcționat între 1991 și 2003, dar Parlamentul nu a reușit niciodată să declare constituțională o lege după ce instanța de contencios constituțional a decis că aceasta contravine Legii fundamentale^[5]. La revizuirea Constituției, această posibilitate a fost eliminată, deciziile Curții devenind definitive și general obligatorii.

Controlul constituționalității legilor este practic rezultatul dinamic al unor practici juridice, un instrument care eminamente urmărește garantarea supremației Constituției.

Privind către tradiția constituțională a țării noastre, Curtea Constituțională a fost transformată într-un paznic care obligă instituțiile statului să nu-și depășească prerogativele constituționale. În fine, legitimitatea Curții Constituționale rezidă în fundamentele constituirii puterilor statale tocmai pentru că este validată de voința acestora, care, la rândul lor, sunt alese de corpul electoral^[6].

Proclamarea, promovarea, apărarea și garantarea drepturilor fundamentale, inalienabile ale omului reprezintă un alt temei al constituționalismului ca atare și al constituționalismului românesc, în special.

Consacrarea drepturilor omului se află în strânsă legătură cu existența unor căi de atac jurisdicționale. Ratificarea convențiilor și tratatelor internaționale referitoare la drepturile omului creează un sistem real de protecție a drepturilor și libertăților cetățenești, lăsând la îndemâna celor îndreptățiți calea de a se adresa Curții Europene a Drepturilor Omului și chiar, în unele situații, Curții de Justiție a Uniunii Europene. Apărând valorile constituționale, potrivit cerințelor europene cu privire la drepturile omului, se poate spune că instanța constituțională exprimă, implicit, într-o manieră specifică, vocația sa de factor activ pentru respectarea, în activitatea de legiferare, a criteriilor de admitere a țării noastre în Uniunea Europeană^[7].

În cei 30 de ani care s-au scurs de la înființarea sa, Curtea Constituțională a fost sesizată cu 527 de obiecții de constituționalitate^[8] și cu 21.320 de excepții de neconstituționalitate^[9] în fața instanțelor judecătorești, ceea ce atestă grija pe care o acordă autoritățile publice în respectarea normelor Legii fundamentale în activitatea de elaborare a legilor și ordonanțelor ce intră sub autoritatea instanței noastre de contencios constituțional, dar mai ales a celor ce recurg la justiție pentru apărarea drepturilor omului. În urma sesizărilor înregistrate la instanța de contencios constituțional, Curtea a pronunțat 886 de decizii prin care a constatat neconstituționalitatea unor texte de lege sau ordonanțe, atât în control a priori, cât și a posteriori, și 46 de decizii în spețele care au avut ca obiect soluționarea unor conflicte juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice^[10], veghind la asigurarea supremației Constituției, la respectarea principiului separației puterilor în stat și la realizarea echilibrului dintre ele.

Privind către jurisprudența bogată a Curții Constituționale de la înființare și până astăzi, putem spune că instanța de contencios constituțional are un rol proactiv în garantarea echilibrelor constituționale între puterile statului, dar și în protecția drepturilor și libertăților cetățeanului.

În mod firesc, trecerea timpului determină mutații la nivelul întregului sistem de drept, Constituția nefăcând o excepție de la acest fenomen. Odată cu trecerea timpului, unele norme juridice devin caduce, altele nu integrează în conținutul lor prefacerile care se nasc în relațiile sociale, economice și politice, iar unele dintre aceste relații existente sau apărute în sfera de aplicare a dreptului au nevoie de o nouă reglementare juridică, inclusiv de ordin constituțional.

Constituțiile nu fac excepție de la această regulă, transformările petrecute în societate au și ele nevoie de o reflectare adecvată în Legea fundamentală, cu toate că ele nu sunt frecvente, fapt datorat gradului lor accentuat de generalitate, dar și datorită limitelor de revizuire a Constituției, care așază acest cadru de reglementare juridică într-un spațiu de normalitate și de stabilitate. Acest fenomen este universal valabil. Multe state și-au revizuit Constituția sau sunt în curs de revizuire a acesteia. Chiar și prima constituție scrisă – Constituția Statelor Unite ale Americii – deși are doar 7 articole, a fost revizuită prin cele 27 de amendamente adoptate după intrarea ei în vigoare în 1787. Asigurarea supremației Constituției României reprezintă o sarcină permanentă pentru toți cei implicați în acest proces.

Potrivit art. 147, alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale sunt și rămân general obligatorii. S-au născut recent discuții cu privire la existența unor conflicte între norma constituțională și dreptul UE, între principiul priorității dreptului UE și dispozițiile interne, de natură constituțională. În acest sens, menționăm o decizie recentă a Curții Constituționale^[11], prin care s-a statuat că, deși nerespectarea deciziilor Curții Constituționale nu a mai fost reglementată ca abatere disciplinară distinctă în cuprinsul art. 271 din Legea privind statutul judecătorilor și procurorilor, se poate angaja răspunderea disciplinară a judecătorului sau a procurorului în măsura în care se demonstrează că nerespectarea deciziilor Curții Constituționale este rezultatul exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență.

Recent, constituționalismul românesc a fost criticat în una dintre hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene (din 18 mai 2021). Instanța europeană a fost sesizată, printre altele, cu următoarea întrebare „Principiul supremației dreptului Uniunii, așa cum a fost acesta consfințit prin Hotărârea din 15 iulie 1964, în Cauza Costa (6/64) și prin jurisprudența ulterioară constantă a Curții, se opune unei reglementări interne care permite unei instituții politico-jurisdicționale, precum Curtea Constituțională a României, să înfrângă prin decizii nesupuse vreunei căi de atac principiul menționat anterior?”. Această întrebare este legată de jurisprudența recentă a Curții Constituționale, care a arătat că dreptul Uniunii nu poate prevala asupra dreptului constituțional național.

Este clar că atât instanța europeană, cât și instanța de contencios constituțional a României au rolul de a apăra principiul priorității dreptului Uniunii, pe de o parte, și a dreptului constituțional național pe de altă parte.

Cu privire la acest aspect, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că invocarea de către un stat membru a unor dispoziții de drept național, fie ele și de natură constituțională, nu poate aduce atingere unității și eficacității dreptului Uniunii.

Însă Curtea Constituțională a României nu poate și nu trebuie să ignore dispozițiile Legii fundamentale. Mai mult decât atât, Curtea Constituțională nu poate fi asimilată unei instanțe naționale sesizate în cadrul competenței sale, deoarece ea este situată dincolo de instanțele judecătorești.

Perspectivele constituționalismului în țara noastră vizează, în primul rând, prerogativa judecătorului constituțional de a face cunoscut că datoria sa exclusivă este de a respecta Constituția. În demersurile sale, el poate aplica dreptul Uniunii Europene potrivit Tratatului de aderare la Uniunea Europeană și poate ține seama de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, a Curții Europene a Drepturilor Omului și poate consulta orientările Comisiei de la Veneția, rapoartele GRECO ș.a., dar trebuie să rămână fidel respectării dispozițiilor normei constituționale.