Sistemul electoral în România postcomunistă

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

1. Revenirea la pluralism politic și pluripartidism

Unul dintre obiectivele centrale ale Revoluției din decembrie 1989 a fost înlă­tu­rarea regimului comunist și instituirea unui sistem politic bazat pe voința liber exprimată a cetățenilor. De altfel, solicitarea organizării de alegeri libere a fost formulată încă din primele documente programatice ale Revoluției – revendicările revoluționarilor din Timișoara în negocierile cu prim-ministrul Constantin Dăscălescu din 20 decembrie 1989 și apoi în proclamația Frontului Democratic Român din noaptea de 20/21 decembrie 1989 –, precum și în Comunicatul către țară al Consiliului Frontului Salvării Naționale, citit de Ion Iliescu la posturile de radio și televiziune în seara zilei de 22 decembrie 1989, care prevede la primele sale două puncte: „1. Abandonarea rolului conducător al unui singur partid și statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernare; 2. Orga­ni­zarea de alegeri libere în cursul lunii aprilie [1990]”^[1].

Apoi, Decretul-Lege nr. 8/1989 emis de Consiliul Frontului Salvării Naționale liberaliza funcționarea partidelor politice, stabilind condiții extrem de permisive pentru constituirea și înregistrarea acestora^[2]. În consecință, în ianuarie 1990 au fost deja înre­gis­trate 30 de partide, iar până la alegerile din 20 mai 1990 erau înregistrate 80 de partide politice. În anii următori, numărul partidelor politice legal înființate a crescut până la circa 200^[3], reducerea numărului producându-se abia după adoptarea în 1996 a unei legi mai restrictive, care impunea pentru reînregistrarea partidelor un minim de 10.000 de membri fondatori^[4].

Instituirea pluripartidismului și perspectiva alegerilor la începutul anului 1990 au contribuit și la polarizarea graduală a spectrului politic. În pofida numărului mare de partide nou-create, în cursul lunii ianuarie 1990 s-a conturat și principala falie ce a do­minat viața politică a României în deceniul ce a urmat: cea dintre noul președinte al Ro­mâniei, Ion Iliescu, și partizanii săi, pe de o parte, și contestatarii săi, grupați în principal în jurul partidelor „istorice” reconstituite [Partidul Național Țărănesc – creștin și democrat (PNȚ-CD), PNL și mai modestul Partid Social Democrat Român], pe de altă parte. Exprimate sub forma unor manifestări de stradă în zilele de 28-29 ianuarie 1990, din cauza con­tro­ver­selor generate de decizia transformării Frontului Salvării Naționale (FSN) în partid po­litic cu vocația participării la alegeri, aceste tensiuni au fost parțial moderate de acordul din 1 februarie 1990 pentru constituirea Consiliului Provizoriu de Uniune Națională (CPUN), în care erau reprezentate și noile partide politice și care a înlocuit Con­siliul Fron­tului Salvării Naționale ca organ suprem al puterii politice în stat. Una dintre principalele sarcini asumate de CPUN a fost adoptarea unei legi electorale care să se bucure de un consens relativ al clasei politice și să îngăduie fondarea prin alegeri libere a noului regim democratic din România postcomunistă.

Decretul-Lege nr. 92 din 14 martie 1990^[5] pentru alegerea Parlamentului și a Preșe­din­telui României „nu era doar o lege electorală, întrucât reglementa și principiile noii guvernări a României, structura principalelor autorități publice”, astfel încât „noua reglementare a prefigurat viitorul regim constituțional”^[6]. Decretul-Lege nr. 92/1990 reitera opțiunea pentru forma republicană de stat, statua structura bicefală a execu­ti­vului, format din Președintele României, ales direct de către cetățeni, și Guvernul legitimat prin votul Parlamentului, preciza că Parlamentul ce urma să fie ales în 1990 avea să îndeplinească atât rolul de Adunare Constituantă, cât și cel de legiuitor ordinar și tranșa disputele în legătură cu structura legislativului prin opțiunea pentru bicameralism și prin aceea de a nu diferenția Senatul de Camera Deputaților, nici la nivelul atribuțiilor, nici la cel al modului de alegere^[7]. În planul strict al reglementărilor electorale, au existat dispute în legătură cu dreptul de a fi ales al persoanelor care îndepliniseră funcții în timpul regimului comunist și al candidaților care se înapoiaseră din exil. În ambele con­troverse, CPUN a optat pentru soluții permisive, la fel ca și în ceea ce privește dreptul de depunere a unor candidaturi independente și în ceea ce privește limitele de vârstă (18 ani pentru a alege, 21 de ani pentru a fi ales ca deputat, 30 de ani pentru a fi ales senator sau Președinte al României). Dacă pentru candidaturile la funcția de Președinte al României legea solicita probarea prin semnături a susținerii din partea a cel puțin 100.000 de ale­gă­tori și instituia sistemul alegerii majoritare în două tururi, pentru alegerile parlamentare este preferat sistemul reprezentării proporționale, mandatele de senator și deputat fiind atribuite potrivit metodei d’Hondt. Mai mult, pentru asigurarea unei reprezentări cât mai largi a opțiunilor politice, s-a evitat instituirea unui prag electoral minim pentru partide, iar organizațiilor minorităților naționale înregistrate legal care nu obțineau numărul de voturi necesar pentru a avea mandate parlamentare li se garanta un mandat de deputat [art. 4, art. 76 lit. h) din Decretul-Lege nr. 92/1990]^[8]. În aceeași logică de a asigura o reprezentare parlamentară cât mai largă, dar și pentru a oferi o șansă în plus reprezentanților micilor partide reprezentate în CPUN, s-a optat pentru o relativă su­pra­dimensionare a Parlamentului, mai ales a Camerei Deputaților^[9].

Alegerile parlamentare au avut loc simultan cu cele prezidențiale, în data de 20 mai 1990. Pentru Parlament au depus liste de candidați 75 de partide și formațiuni politice, la care s-a adăugat și un număr de candidați independenți. Pentru funcția de Președinte au fost înregistrați trei candidați, reprezentând FSN, PNL și PNȚ-CD. La alegeri au participat peste 14,8 milioane alegători, reprezentând 86,2% din corpul electoral. Re­zul­tatele alegerilor au consemnat o victorie categorică a FSN și a candidatului său la președinție, Ion Iliescu^[10]. Datorită sistemului electoral permisiv, au câștigat mandate par­la­mentare 27 de formațiuni politice (dintre care 10 organizații ale minorităților naționale care au beneficiat de prevederile speciale ale legii) și un candidat independent.

Rezultatele alegerilor parlamentare și prezidențiale din 20 mai 1990

Formațiunea  politică	Senat		Camera Deputaților		Președinție
	% voturi	Mandate	% voturi	Mandate	Candidat	% voturi
Frontul Salvării Naționale	67,02	91	66,31	263	Ion Iliescu	85,07
Uniunea Democrată a Maghiarilor din România	7,20	12	7,23	29
Partidul Național Liberal	7,06	10	6,41	29	Radu Câmpeanu	10,64
Partidul Național Țărănesc – creștin și democrat	2,50	1	2,56	12	Ion Rațiu	4,29
Mișcarea Ecologistă din România	2,45	1	2,62	12
Alianța pentru Unitatea Românilor	2,15	2	2,12	9
Partidul Democrat Agrar din România	1,59	–	1,83	9
Partidul Ecologist din România	1,38	1	1,69	8
Partidul Social Democrat Român	1,10	–	1,05	5
Alte formațiuni și candidați independenți	7,55	1	8,21	20

Sursa: Al.I. Bejan, Prezentarea și analiza comparativă a rezultatelor alegerilor de la 20 mai 1990, în
P. Datculescu, K. Liepelt (coord.), Renașterea unei democrații: Alegerile din România de la 20 mai 1990, Institutul Român de Sondare a Opiniei Publice (IRSOP), București, 1991, pp. 111-133.

2. Crearea noii legislații electorale – opțiunea pentru sistemul reprezentării proporționale

Constituția din 1991 a confirmat în mare măsură opțiunile de natură consti­tu­țională încorporate în Decretul-Lege nr. 92/1990 adoptat de CPUN. Astfel, prin Legea fundamentală din 1991 au fost consfințite forma de stat republicană, alegerea directă a Președintelui României, structura bicamerală a Parlamentului, egalitatea Camerelor Par­la­mentului^[11] și nediferențierea modului de alegere a deputaților și senatorilor. În capitolul referitor la drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor, Constituția reitera dreptul de vot pentru toți cetățenii care au împlinit 18 ani (exceptând debilii, alie­nații mintali, persoanele puse sub interdicție sau condamnate prin hotărâre judecă­to­rească definitivă la pierderea drepturilor electorale) (art. 34 din Constituție) și ridica limita de vârstă pentru a fi ales la 23 de ani pentru deputați și 35 de ani pentru senatori și pentru Președintele României (art. 35 din Constituție).

Stabilind faptul că Parlamentul este organul reprezentativ suprem și unica auto­ritate legiuitoare a țării, fiind ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, Constituția integra prevederea Decretului-Lege nr. 92/1990 care garanta dreptul de reprezentare parlamentară a cetățenilor aparținând minorităților naționale, prevăzând că organizațiile acestora, chiar dacă nu întrunesc numărul necesar de voturi, au dreptul la câte un mandat de deputat (art. 59 din Constituție). Constituția prevedea, totodată, prin­cipiul autonomiei locale, exercitate prin autorități alese în mod direct (consiliu jude­țean, consiliu local și primar) (art. 119-121 din Constituție). Celelalte aspecte ale siste­mului electoral erau lăsate spre a fi reglementate prin lege organică (art. 72 din Constituție). Urmare a adoptării Constituției din 1991, cadrul legislativ privind alegerile parlamentare și prezidențiale se reglementează prin Legile nr. 68/1992 (pentru alegerea Camerei Deputaților și Senatului) și nr. 69/1992 (pentru alegerea Președintelui Ro­mâ­niei)^[12].

Legea privind alegerile locale a fost elaborată în paralel cu Constituția, fiind adop­tată încă din noiembrie 1991^[13], ceea ce a și îngăduit desfășurarea alegerilor locale la 9 februarie 1992 (și 23 februarie 1992, în localitățile unde a fost necesară organizarea unui al doilea tur de scrutin). În schimb, elaborarea reglementărilor pentru alegerea Parlamentului și Președintelui României, care trebuia să aibă loc în cel mult un an de la adoptarea Constituției, a fost întârziată de disputele politice pricinuite, pe de o parte, de divizarea FSN, și pe de altă parte, de desprinderea PNL din Convenția Democratică. Influențate de calculele de oportunitate ale diverselor partide și grupări reprezentate în legislativ, aceste dispute au vizat atât data alegerilor, cât și modul de repartizare a man­da­telor. Noile alegeri parlamentare și prezidențiale au putut fi organizate numai la sfârșitul lunii septembrie 1992, ceea ce a favorizat noile partide constituite în 1992, și mai ales Frontul Democrat al Salvării Naționale, constituit de partizanii lui Ion Iliescu după acapararea Frontului Salvării Naționale de către gruparea din jurul fostului
prim-ministru Petre Roman. Legea referitoare la alegerea Camerei Deputaților și a Senatului păstra sistemul proporțional de repartizare a mandatelor, dar introducea pragul elec­toral de 3% pentru partidele politice și de 3% plus câte 1% din totalul voturilor valabil exprimate pe întreaga țară pentru fiecare partid membru al unei coaliții electorale, fără a putea depăși însă 8%. De asemenea, s-a stabilit ca metoda d’Hondt de repartizare a mandatelor să se aplice la nivel național, și nu la nivelul circumscripțiilor electorale. Dincolo însă de aceste modificări, legile electorale din 1992 au reluat majoritatea preve­de­rilor Decretului-Lege nr. 92/1990, inclusiv în ceea ce privește condiția de 100.000 de susținători pentru înregistrarea candidaturilor la funcția de Președinte al României și rolul Biroului Electoral Central și al birourilor electorale județene în organizarea și supervizarea alegerilor.

Este de remarcat totodată faptul că sistemul electoral statornicit prin Legile nr. 68/1992 și nr. 69/1992, completate printr-o multitudine de acte normative ulterioare, inclusiv prin adoptarea unei noi legi electorale în 2004, după revizuirea Constituției în 2003, a rămas în liniile sale esențiale în vigoare până în anul 2008, cea mai importantă schimbare fiind ridicarea, în anul 2000, a pragului electoral la 5% pentru partide și ma­ximum 10% pentru alianțele electorale^[14]. În ceea ce privește alegerile prezidențiale, datorită prelungirii prin revizuirea Constituției din 2003 a mandatului de Președinte de la patru la cinci ani, s-au creat condițiile pentru decuplarea alegerilor prezidențiale de cele parlamentare, dar prima desfășurare separată a acestor alegeri a avut loc abia în anii 2008-2009.

Alte modificări mai degrabă tehnice ale sistemului electoral au vizat reducerea nu­mă­rului de deputați și senatori, consecința reducerii populației României, durata campaniei electorale (a fost limitată la 30 de zile) și obligațiile mass-media în ceea ce privește reflec­ta­rea acesteia, introducerea cărților de alegător și instituirea Autorității Electorale Per­ma­nente^[15]. Potrivit sistemului electoral reglementat prin Legile nr. 68/1992 și nr. 69/1992, au fost organizate patru alegeri parlamentare și prezidențiale, în anii 1992, 1996, 2000 și 2004.