Blockchain și copyright

 Pentru multă vreme, tehnologia a „creat probleme” în materia drepturilor de autor. Evoluția tehnologică din ultima sută de ani a provocat mereu dreptul, obligându-l pe acesta să se adapteze din mers, cu destul de multă întârziere și dificultăți, la noile forme de exprimare, comunicare și reprezentare permise și facilitate de tehnologiile moderne. În acest context, nu este de mirare că prima încercare a legiuitorului Uniunii Europene de armonizare a unor aspecte ale dreptului de autor în domeniul tehnologiei informației s-a realizat abia în anul 2001^[1].

Aparatul foto, difuzoarele, televizorul, radioul, discurile și apoi CD/DVD-urile, copiatorul etc., toate au permis o difuzie în masă a operelor artistice, la începutul și mijlocul secolului 20. Apoi, internetul și rețelele locale, telefoanele mobile inteligente, streamingul etc., toate au reprezentat un mijloc suplimentar și foarte eficace de difuzare a operelor, dar cu o provocare pe măsură pentru implementarea unei protecții efective a titularilor de drepturi. Napster, Pirate Bay și altele sunt nume care, în mintea publicului din România (și nu numai), evocă ușor noile provocări.

Toate aceste evoluții tehnologice au condus la o creștere cantitativă și calitativă a exploatării operelor; această exploatare a fost însă oarecum limitată de evoluția mai lentă, de adaptarea intermitentă și fragmentată a dreptului obiectiv la noile realități: tehnologia a evoluat mai repede decât dreptul. Este adevărat că au fost recunoscute noi aplicări sau forme ale drepturilor clasice de reproducere și reprezentare publică, după cum au fost recunoscute mecanisme complexe de exploatare/gestionare a unor mari repertorii de opere, luând astfel naștere organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor. Dar realitatea este că, mai ales în lumea digitală, au existat și continuă să existe numeroase probleme: soluțiile găsite în drept nu au fost suficient de eficiente pentru a acoperi complet formele de exploatare permise de tehnologie în toate aspectele lor.

În prezent, evoluția tehnologică însăși începe să ofere soluțiile la problemele pe care tot tehnologia le-a creat. Un pas în direcția bună îl reprezintă tehnologia blockchain. Deși capul de afiș al discuțiilor legate de tehnologia blockchain este ținut, fără îndoială, de criptomonede, există numeroase alte ramuri în care aceasta își poate găsi utilizări, printre care și cea a creațiilor artistice și, implicit, a drepturilor de proprietate intelectuală, lucru recunoscut și apreciat la cel mai înalt nivel^[2].

În esență, într-o încercare de explicație cu cât mai puține elemente tehnice, un blockchain reprezintă o listă de date ce se află într-o continuă creștere, numite blocuri, care sunt legate între ele și securizate cu ajutorul unor elemente de criptografie, fiind distribuite în rețea pe noduri (servere) individuale. Prin definiție, blockchain-ul este un registru descentralizat și distribuit într-o infrastructură de rețea, fiind practic o arhitectură pentru stocarea informațiilor într-un mod care asigură imuabilitatea acestora, datorită înlănțuirii continue și a faptului că fiecare bloc conține o cheie (hash) care stochează informațiile din blocul anterior.

Pe măsură ce noi date sunt înregistrate, lista va crește în dimensiuni și se vor adăuga noi blocuri, interconectate la rețeaua existentă. Pentru că este conceput ca o rețea colectivă de tip peer-to-peer, informațiile dintr-un bloc nu pot fi compromise întrucât sunt stocate, simultan, într-o sumedenie de locuri diferite, pe toate nodurile rețelei.

Întreținerea lanțului de blocuri, procesarea de tranzacții și securitatea întregului sistem sunt asigurate de o rețea de alți participanți (numiți ”mineri”) aceștia primind, în schimb, o parte din criptomonedele nou emise, proporțional cu numărul de probleme matematice rezolvate.

Trăsătura caracteristică este descentralizarea, nefiind necesară o bază de date centrală sau orice altă infrastructură tehnică pentru ca sistemul să funcționeze corect.

Așadar, cei trei piloni principali ai tehnologiei blockchain sunt: descentralizarea, imuabilitatea, transparența.

Această nouă tehnologie poate fi utilizată în diverse sectoare de activitate, oferind avantaje notabile comparativ cu metodele tradiționale de stocare și distribuire a informației; între altele, ea are premisele necesare pentru a soluționa o parte din problemele cu care se confruntă dreptul de autor în contextul digital al prezentului.

Spre exemplu, există în practică dificultăți legate de activitatea numeroaselor^[3] organisme de gestiune colectivă.  În esență, utilizarea unor creații ce fac obiectul dreptului de autor – spre exemplu, a operelor muzicale – dă naștere unui drept la remunerare în patrimoniul titularului de drepturi de autor. Încasarea efectivă a acestor remunerații este de multe ori anevoioasă, făcând obiectul unor raporturi juridice complexe ce presupun încheierea a numeroase contracte între artiștii interpreți, compozitori, producători; încasarea efectivă a remunerației de la toate societățile comerciale care exploatează aceste opere – stații radio, magazine, cinematografe, restaurante, etc. – este practic imposibil de realizat individual, de fiecare titular în parte. De aceea, au fost create organismele de gestiune colectivă, asociații ale titularilor de drepturi, pentru colectarea propriu-zisă și distribuirea remunerațiilor; aceste organizații au capacitatea financiară, umană și logistică de a urmări mai bine folosirea operelor membrilor și de a obține o formă de remunerație pentru titularii lor decât ar putea să o facă orice titular de drepturi în mod individual.

Materialul integral este disponibil aici.