Avocatura încotro? Cazul Robert Roșu

12 apr. 2021
4 voturi, medie: 5,00 din 54 voturi, medie: 5,00 din 54 voturi, medie: 5,00 din 54 voturi, medie: 5,00 din 54 voturi, medie: 5,00 din 5 (4 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
753 views
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Decizia nr. 382/A din 17 decembrie 2020, pronunțată de către ICCJ (Secția Penală) în așa-numitul dosar „Ferma Băneasa”, a intrat deja, volens nolens, în istoria judiciară a României.

Inteligența artificială în materie penală

A căuta să rămâi, pur și simplu, în memoria posterității nu este și nu ar trebui să reprezinte un scop în sine. De altfel, un regicid, o hecatombă, un anumit tip de distrugere, de devastare sunt suficiente pentru a-ți imortaliza numele pe o filă de istorie. Dar cum anume această istorie te va reține, cum te va reflecta celorlalți, pe ce „baricade” te va așeza, acestea sunt aspectele cu adevărat relevante – Caveat!

Cu certitudine va mai curge multă cerneală în jurul acestei hotărâri. Unii o glorifică (deja), alții au pus-o la stâlpul infamiei. Fără parti-pris-uri vom încerca în continuare câteva reflecții pe seama evocatei hotărâri, reflecții concentrate strict pe palierul condamnării avocatului ROBERT ROȘU (precizând, ab initio, că nu cunosc această persoană, nici direct, nici indirect).

Lectura hotărârii (afirmând-o cu toată obiectivitatea) ne-a lăsat mult mai multe întrebări decât răspunsuri, mult mai multe dubii decât certitudini. Așteptam mult mai multă claritate, predictibilitate, unitate și coerență, atât în exprimarea, cât și silogismul logico-juridic al Curții.

Ca avocat, lecturând imputările aduse, de către cea mai înaltă instanță penală națională, unui alt coleg (aflat în exercițiul funcției sale de avocat), sentimentul marcant, semnătura, nota finală lăsată a fost cea a incertitudinii, nesiguranței, îndoielii. Într-o anumită lumină (lumină aflată sub controlul exclusiv al altora), orice fapt și act avocațial vor putea, de acum înainte, să fie privite și apoi socotite ca infracțiuni – cu toate consecințele juridice de aici izvorâte.

Așadar, avem bănuiala legitimă că ICCJ nu a cunoscut sau nu a înțeles unul dintre drepturile fundamentale ale avocatului, anume de a NU fi asimilat clienților sau cauzelor clienților lor în cadrul cărora își exercită funcția/calitatea de avocat. Acest drept face parte din istoricele Principii de la Havana, adoptate de al 8-lea Congres al Națiunilor Unite, care a avut loc la Havana (Cuba), din 27 august până la 7 septembrie 1990.

Astfel, în limba originală, la art. 18 din aceste Principii se reține:

“Lawyers shall not be identified with their clients or their clients’ causes as a result of discharging their functions”.

Fără conștientizarea existenței acestui principiu (ori fără înțelegerea efectelor acestuia), avocatul va fi socotit că el însuși (in propria persona) a afirmat ceva, a întreprins ceva, a solicitat ori revendicat ceva. NU avocatul, ci clientul său este cel care (în realitatea juridică) afirmă, întreprinde, solicită ori revendică.

De altfel, această identificare/asimilare a avocatului cu clientul său este una dintre cele mai frecvente și grave probleme intervenite în activitatea avocațială. Recurența acestei probleme (și nerezolvarea ei) a condus la reacții la cele mai înalte niveluri. Bunăoară, Committee on Legal Affairs and Human Rights (din cadrul Consiliului Europei) a concluzionat recent că: „este important ca organismele Consiliului Europei să clarifice faptul că orice intervenție ilegală în activitatea unui avocat și, în special, amenințările și urmărirea penală a avocaților pentru activitățile lor profesionale, când un avocat este identificat cu clientul său și, ca atare, este considerat că a asistat/ajutat la o infracțiune, pot fi considerate ca grave violări ale dreptului la un proces echitabil și ar trebui prevenite, cu sancțiuni adecvate acolo unde este necesar”[1].

De asemenea, ICCJ trece sub totală tăcere și un alt principiu chintesențial al profesiei de avocat, anume cel al confidențialității, principiu care este (aproape) absolut. Oferim un exemplu brutal pentru a ne face mai bine înțeleși. S-a statuat că: „Un avocat nu va fi audiat/examinat cu privire la orice comunicare făcută acestuia de către clientul său, fără consimțământul clientului său. (…). Privilegiul nu se sfârșește odată cu moartea. (…). Privilegiul avocat-client este statutar și unui avocat nu-i este permis să renunțe la privilegiu în circumstanțele acestui caz”. În cauza State vs. Macumber (1976), Curtea Supremă a Statului Arizona a invocat sua sponte (din propria inițativă) privilegiul avocat-client pentru a preveni doi avocați să depună mărturie într-un proces de omor, cum că clientul lor, între timp decedat, le-ar fi mărturisit că el personal, și nu inculpatul, a comis respectiva crima.

Activitatea unui avocat nu poate sta între Scila și Caribda, anume între încălcarea chintesențialului principiu profesional al confidențialității, respectiv incriminarea penală că ai știut/aflat ceva compromițător și nu ai denunțat/adus apoi la cunoștința autorităților. Dacă ar fi altfel, de la primul client cu o problemă penală (și nu numai), avocatul ar fi prins între a alege între excluderea din profesie (odată cu încălcarea principiului confidențialității) sau pedeapsa penală.

Continuând, motivarea Curții induce teza că avocatul săvârșește o infracțiune dacă sprijină în mod conștient (prin demersurile avocațiale întreprinse) un client vădit neîndreptățit la pretenția avută. Aceasta pare să fie premisa/ideea de bază în jurul căreia ICCJ și-a construit întreaga soluție de condamnare a avocatului ROBERT ROȘU. Concret, că avocatul ROBERT ROȘU a cunoscut ab initio și deplin că numitul Al României Paul Philippe nu era îndreptățit la revendicarea imobilelor respective.

Bibliolex Biblioteca juridica virtuala

În ciuda acestei conștientizări (și mai reproșabilă în opinia Curții, odată ce avocatul deținea ample cunoștințe juridice), acesta a angajat respectivul client, a redactat actele aferente, a asigurat asistarea/reprezentarea în fața a varii instituții/autorități, prezentând/expunând (culmea!) o situație favorabilă propriului client (ca și cum acesta ar fi fost îndreptățit la revendicare).

Oricât de „fără scrupule” ar părea un astfel de avocat în ochii inocenților, toată această conduită NU este și NU va putea să fie asimilată (în mod legal cel puțin) unei infracțiuni – inclusiv deoarece nulla poena sine lege scripta/nullum crimen sine lege.

Este incontestabil că unii clienți sunt de mai bună sau mai puțin bună-credință decât alții, de asemenea că unele dintre pretențiile/solicitările/așteptările lor par avocatului mai mult sau mai puțin legale, temeinice și/sau fondate. Toate acestea însă nu au relevanță juridică din perspectiva în care (să nu omitem nicio clipă acest drept) avocatul NU va putea să fie asimilat clientului sau cauzei clientului în care își exercită funcția/calitatea de avocat.

În esență, oricât de deranjant ar suna pentru unii, avocatul, prin arta lui, nu face altceva decât a prezenta/expune (în actele redactate și în susținerile/pledoariile avute) situația clientului în cea mai favorabilă lumină posibilă. Astfel, un ucigaș va putea să fie prezentat ca un sfânt, un desfrânat ca un eremit, un profan ca un mare inițiat, un străin de moștenire ca un moștenitor acceptant ș.a.m.d. Până și clientul de o deplină bună-credință tot va trebui să fie prezentat/expus în cea mai favorabilă lumină posibilă, pentru a avea șanse de reușită în cauza sa. Această, să o numim, „cosmetizare” juridică, este de esența profesiei de avocat, iar, dacă va avea sau nu succesul urmărit, va depinde mai departe doar de terți, de varii factori decizionali (printre care avocatul nu se încadrează). Indiferent ce ar scrie sau pleda avocatul (în reprezentarea clientului său), nu avocatul stabilește verdictul, nu avocatul acordă ceea ce se solicită (cum nici clientul reprezentat nu o face, deoarece nemo judex in causa sua).

Astfel, clientul poate insista pe demararea unei acțiuni care pare fără sorți de izbândă, o acțiune care pare sau care chiar nu îndeplinește defel condițiile de exercițiu sau de admisibilitate ale unei anumite instituții juridice (iar că partea adversă este aici Statul român, nu schimbă cu nimic lucrurile). Avocatul (fără vreo repercusiune penală sau de altă natură) va putea angaja acest client și să sesizeze mai departe, în reprezentarea părții, instanța/autoritatea competentă.

 Este sine qua non că, în actele pe care avocatul le va întocmi, va trece sub tăcere aspectele negative ori le va da o altă interpretare juridică și/sau factuală (atenuând sau înlăturând efectul lor negativ), iar, în același timp, va scoate în prim-plan aspectele pozitive clientului reprezentat. Susținerea tezei contrare (de genul că avocatul ar trebui să ofere totul pe tavă, cu bune și rele ori doar cu rele) ar arunca lucrurile în derizoriu, în absurd, sens în care orice extrapolare a acestei idei este futilă. Totuși, deoarece vorbeam de istorie la începutul materialului, să ne reamintim că nemuritorul Cicero, în cea mai desăvârșită pledoarie a sa ca avocat (cunoscută ca Pro Milone), realizată în apărarea prietenului său Milo, într-o pricină de omor, a „mințit” da capo al fine pentru a-și salva clientul, în deplină cunoștință de cauză a celor petrecute.

În tot acest context, a veni ICCJ și, pe un ton învinuitor, să-ți reproșeze că ai trimis oficial (ca avocat) varii notificări și somații la diverse autorități publice, în care ai fi „susținut (ceva) în mod neadevărat” ori „amenințat cu proceduri judiciare” sau că, într-o susținere verbală în reprezentarea clientului, ai „indus în eroare membrii Consiliului cu privire la o chestiune de fapt esențială”, contribuind, prin toate acestea, la obținerea a ceea ce clientul tău (pretins) nu era îndreptățit – reprezintă aspecte de o gravitate extremă, care, realmente/obiectiv, pun sub semnul întrebării exercițiul profesiei de avocat. Într-o paranteză tragicomică, subsemnatul, care mă găsesc angrenat în scrierea unei lucrări dedicate cauzelor câștigate (de către clienții mei) împotriva Statului român, mă pot pregăti de pe acum sufletește că, odată cu publicarea cărții, urmează să fiu cercetat și, cel mai probabil, condamnat penal (am redactat inclusiv somații/notificări mult mai incisive decât ale colegului ROȘU, demersuri în care am crezut cu mai mare sau mai puțină convingere).

În fine, vom alege un caz (și) mai concret pentru a se observa la ce consecințe funeste poate să ducă raționamentul patentat aici de către ICCJ. Un soț are o datorie personală substanțială la bugetul statului. Anticipând executarea silită a organelor fiscale, apelează la consilierea unui avocat, dorind să nu-și plătească datoria. Soțul respectiv deține doar un imobil dobândit prin cumpărare, în timpul căsătoriei cu celălalt soț (soț cu care se înțelege foarte bine). Avocatul poate propune soluția unui divorț acompaniat de partaj (ori doar un partaj), proces în cadrul căruia să se încerce obținerea de către soțul debitor a unei cote-părți contributive la dobândirea bunurilor comune cât mai mică posibile (10% sau chiar 0%). Într-adevăr, avem aici un proces simulat, în care părțile (reprezentate fiecare de propriul avocat) sunt deplin conștiente cum stau lucrurile. Avocații vor asigura și aici (precum și în orice altă speță în care sunt angajați) „interfața juridică”. Actele redactate vor conține pesemne neadevăruri flagrante, înscrisurile aflate în posesia părților/avocaților nu vor fi depuse (decât cele favorabile soțului care nu este debitor), părțile vor minți la interogatoriile ce le vor fi administrate. Dacă acest simulacru de proces va convinge instanța, atunci bugetul de stat va fi prejudiciat. În optica ICCJ, am avea aici un grup infracțional organizat, din care și avocații fac parte, avocații acționând fără scrupule și aducând atingere inclusiv onoarei profesiei de avocat [sic!]. În realitatea juridică, într-o corectă interpretare a dispozițiilor legale, NU există aici nici grup infracțional, nici vreo altă infracțiune săvârșită.

Revenind, această pricină implica cunoștințe mai mult sau mai puțin subtile (inclusiv) de drept civil, sens în care nu trebuie să ne mire defel că completul penal (fie el al ICCJ), a eșuat în mod reproșabil în gestionarea lor. Câteva exemple concrete:

– un contract de cesiune de drepturi litigioase este un instrument perfect legal, iar caracteristica esențială a unei atari convenții este caracterul său aleatoriu (alea, care produce complexe consecințe juridice); ceea ce nu este interzis este permis; netransmisibilitatea creanței/dreptului în discuție putea să fie declarată doar prin lege (în mod expres), și nu de către ICCJ, care nu se poate erija în legiuitor;

– împrejurarea că un avocat atestă data, identitatea părților și conținutul unui contract (contract redactat chiar de către respectivul avocat) NU înseamnă și NU poate însemna vreodată că avocatul devine astfel (in propria persona) artizanul unui mecanism infracțional; conținutul este atestat și redactat de către avocat doar ca formă, scriptic, dar acest conținut reprezintă acordul de voințe al părților contractante; avocatul nu este și nu devine parte la contract și nu poate să fie responsabil penal vizavi de modalitatea în care părțile înțeleg să-și exercite drepturile și să-și execute obligațiile asumate; iarăși asimilăm avocatul cu părțile, cu cauza acestora ori, iată, cu contractul lor;

– nu exista nicio obligație legală ca, în cazul cesiunii unor drepturi litigioase, cedentul și/sau cesionarul să încunoștințeze autoritatea publică în fața căreia dreptul era dezbătut, darămite ca o abstențiune în acest sens să fie calificată apoi ca infracțiune; se reproșează cu mare forță în soluția de condamnare că acest contract de cesiune a fost păstrat secret față de autoritățile etatice; să facem aici un exercițiu de imaginație, în sensul în care s-ar fi încheiat în cauză o simulație prin interpunere de persoane (o altă figură juridică perfect legală), dar care, pe firul raționamentului ICCJ, ar apărea clar ca un mecanism infracțional de o și mai mare periculozitate;

– „inculpatul Roșu Robert Mihăiță, în calitate de pretins avocat al inculpatului Al României Paul Philippe (…)” este o altă idee mai mult decât reproșabilă a ICCJ; pe lângă aspectul că ROBERT ROȘU făcea parte dintr-o societate civilă profesională de avocați, în care raportul juridic civil se naște între client și societatea civilă profesională, ideea de „pretins” avocat al unei părți este exclusă, odată ce ori ești ori nu ești avocat al unei părți tertium non datur; în speță nu s-a contestat existența împuternicirii/împuternicirilor depuse în reprezentarea/asistarea numitului Al României Paul Philippe și nu este absolut nimic de natură infracțională ca un avocat să reprezinte ambele părți ale unui contract (a fortiori cu cât respectivele părți ale contractului de cesiune de drepturi litigioase nu au interese contrare, cunosc și au consimțit în mod liber să fie asistate/reprezentate de către același avocat/aceeași casă de avocatură).

În mod normal, această hotărâre ar trebui să aducă, la masa dialogului, UNBR, Ministerul Justiției, CSM, președintele ICCJ, procurorul general, procurorul-șef al DNA (cerându-mi scuze dacă am omis pe cineva cu atribuții în domeniu).

Credem sincer că UNBR va face demersuri în acest, urmând a vedea mai departe și cine va da curs invitației. În orice caz, este important să cunoaștem poziția tuturor celorlalți parteneri ai Justiției față de corpul avocațial, iar dacă aceste „parteneriate” sunt doar forme fără fond, carcase goale, atunci să acționăm în consecință.

Iar toți acești parteneri, de mai bună sau mai puțin bună-credință, să nu uite niciodată că, pentru problemele juridice profesionale sau personale avute, au apelat inevitabil la know-how-ul avocaților. De acest know-how nu vom putea să fim privați niciodată, nicicum, indiferent în ce oubliette te-ar putea închide fizic. Aidoma dreptului, profesia și arta noastră, în ciuda aparentei fragilități, sunt eterne.

Toate cele aici expuse responsabilizează exclusiv autorul.


[1] https://assembly.coe.int/LifeRay/JUR/Pdf/DocsAndDecs/2020/AS-JUR-2020-18-EN.pdf.

 

Avocatura încotro? Cazul Robert Roșu was last modified: aprilie 12th, 2021 by Bogdan Ionescu

Vă recomandăm:

Abonează-te la newsletter