Solicitare privind recunoaşterea, pe teritoriul României, a efectelor hotărârii de divorţ pronunţate între sora defunctă a recurentei-reclamante şi pârâtul-intimat. Respingerea recursului declarat ca fiind nefondat

• NCC: art. 2567
• NCPC: art. 1094
• NCPC: art. 1096 alin. (2) şi (3)
• NCPC: art. 1097
• NCPC: art. 476 alin. (1)
• NCPC: art. 488 pct. 4
• NCPC: art. 496

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiș sub nr. x/2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a formulat o cerere prin care a solicitat recunoașterea hotărârii de divorț emise la data de 10.03.1994 de către Instanța pentru probleme de familie din Sydney, Australia, în dosarul nr. x 6780/93, pentru a produce efecte pe teritoriul României.

Cererea a fost întemeiată în drept pe art. 1095 și următoarele C. proc. civ.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 442 din 1 martie 2022)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Circumstanțele cauzei esențiale pentru soluționarea căii de atac de față sunt, pe scurt, următoarele:

Prima instanță a respins cererea prin care recurenta-reclamantă solicita recunoașterea pe teritoriul României a efectelor hotărârii de divorț pronunțată între sora sa defunctă și pârâtul-intimat la data de 10.03.1994, de către Instanța pentru probleme de familie din Sydney, Australia, apreciind exclusiv cu privire la neîndeplinirea cerinței prevăzute de art. 1094 lit. a) C. proc. civ., aceea ca hotărârea a cărei recunoaștere se solicită să fie definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunțată. În absența acestei dovezi, celelalte cerințe pentru recunoașterea hotărârii, cuprinse în art. 1094 C. proc. civ., nu au fost analizate.

Învestită cu apelul declarat de reclamantă, Curtea de apel a apreciat că din mențiunile existente pe hotărârea în discuție rezultă că aceasta a devenit definitivă, deci condiția analizată de Tribunal este îndeplinită în realitate, însă, analizând cauza în acord cu prevederile art. 476 alin. (1) C. proc. civ., a examinat celelalte cerințe legale pentru admiterea acțiunii.

În acest context, a examinat apărările pârâtului și a observat că în cauză nu s-a făcut dovada condițiilor la care se referă art. 1096 alin. (2) și (3) C. proc. civ., respectiv dacă la soluționarea cererii de divorț (ce s-a desfășurat în absența pârâtului) acestuia i-au fost înmânate în timp util citația pentru termenul de dezbateri în fond și actul de sesizare a instanței și că acesta a avut posibilitatea de a se apăra și de a exercita calea de atac împotriva hotărârii.

De aceea, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței primei instanțe a fost respins, soluția de respingere a cererii de chemare în judecată fiind apreciată ca legală în coordonatele argumentării instanței de apel.

Nu este fondată critica recurentei-reclamante întemeiată pe art. 488 pct. 4 C. proc. civ., deoarece rezultă din chiar prevederile art. 1096 și art. 1097 C. proc. civ. (ce fac parte din Capitolul I – Recunoașterea hotărârilor străine al Titlului III Eficacitatea hotărârilor străine din C. proc. civ.) că instanța învestită cu o astfel de solicitare este ținută a examina dacă procedura urmată în fața instanței străine a respectat garanțiile cuprinse în art. 1096 alin. (2) C. proc. civ., respectiv dacă sunt incidente una sau mai multe dintre motivele de refuz cuprinse în art. 1097 din același Cod.

Prin urmare, nu poate fi primită susținerea depășirii atribuțiilor puterii judecătorești, cât timp însăși legea aplicabilă procedurii inițiate de reclamantă impune instanței aceste verificări, cu precădere în prezența apărărilor celui chemat în judecată prin care se contestă îndeplinirea cerințelor în discuție (conform alin. (3) al art. 1096 C. proc. civ.).

În plus, o atare verificare nu are scopul de a constitui un control de legalitate efectuat de instanța română asupra hotărârii străine, cum nefondat a susținut recurenta, ci reprezintă o cerință pentru recunoașterea pe teritoriul României a efectelor acestei hotărâri, a cărei legalitate rămâne supusă legii statului în care a fost pronunțată.

O atare concluzie nu contrazice dispozițiile art. 2567 C. civ., invocate de recurenta-reclamantă, deoarece acestea se referă la „drepturile câștigate în țară străină” a căror respectare în România este condiționată de conformitatea lor cu ordinea publică în dreptul internațional privat român.

Or, nu se pune în discuție în contextul recunoașterii hotărârii de divorț contrarietatea cu ordinea publică amintită a unui drept pretins de reclamant în cauză, iar chestiunea analizată este distinctă și privește cerințele din ordinea internă necesar a fi respectate pentru ca cel interesat să se poată folosi de efectele respectivei hotărâri.

Cât privește motivul de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ., ce se referă la greșita aplicare a prevederilor art. 1096 și art. 1097 C. proc. civ. (văzute ca temei de drept substanțial al pricinii, de vreme ce reglementează condițiile în care se poate aprecia asupra temeiniciei cererii de chemare în judecată), instanța de recurs observă că primul argument adus de recurentă este acela că legislația din țara străină nu prevede obligația prezenței ambilor soți la desfacerea căsătoriei, fiind vorba despre o procedură necontencioasă.

Or, observă instanța de recurs că acest argument, prin el însuși, nu poate conduce la nelegalitatea deciziei recurate, deoarece eventualul caracter necontencios al procedurii nu implică, de plano, ca aceasta să se desfășoare independent de promovarea cererii de divorț de către ambii soți (respectiv de acordul lor pentru desfacerea căsătoriei), mai ales cât timp pârâtul a susținut că nu a avut cunoștință despre existența procedurii de divorț – și, mai mult decât atât, că nu exista niciun element teritorial care să atragă competența instanței din Australia pentru desfacerea căsătoriei.

În privința lămuririlor aduse de reclamantă cu privire la legea statului străin unde hotărârea a fost pronunțată (consemnate în corespondența purtată cu autoritatea australiană, filele x la instanța de apel), Înalta Curte observă că în această informare nu se atestă că procedura de divorț este una necontencioasă în sensul implicat de recurenta reclamantă; dimpotrivă, se arată expres în corespondență că atunci când o parte cere divorțul, care poate fi pronunțat chiar în absența acordului celuilalt soț, ea este obligată să comunice documentele celeilalte părți („When a party files an Application for Divorce they are required to serve the documents on the other party”).

Or, tocmai această mențiune contrazice argumentarea reclamantei recurente în sensul că cerința înmânării citației și a acțiunii către pârât nu era necesară în procedura australiană a divorțului, care ar fi avut caracter necontencios.

În schimb, argumentul în sensul că nu este necesar ca soțul pârât să fie de acord cu divorțul și reglementarea divorțului fără culpa vreunuia dintre soți nu conduc la înlăturarea cerinței cuprinse în art. 1096 alin. (2) C. proc. civ. în cadrul procedurii pendinte.

În plus, nefondat susține recurenta că ipoteza speței nu corespunde tezei legale aplicate de instanța de apel, deoarece pârâtul din cauza de față nu avea calitatea de pârât în acea procedură; astfel, cât timp nu rezultă din hotărârea a cărei recunoaștere se cere că el însuși a cerut divorțul (singur sau alături de soția sa, defuncta C.), necesitatea ca cererea să îi fie comunicată îi conferă acestuia poziția procesuală a unui pârât, căruia i se opune acum hotărârea acolo pronunțată, pârât al cărui drept la apărare trebuie să fie respectat, iar instanțele de fond din procedura pendinte erau chemate a verifica, potrivit art. 1096 alin. (1) și art. 1097 alin. (1) lit. f) C. proc. civ., îndeplinirea acestei cerințe.

Pentru aceste considerente, văzând că decizia recurată este legală prin raportare la motivele de recurs invocate și dezvoltate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat.

Sursa informației: www.scj.ro.