Solicitare privind obligarea pârâtului la plata sumei ce reprezintă paguba produsă unităţii reclamante. Stabilirea competenței de soluționare a cauzei

• Codul muncii: art. 269
• NCC: art. 227 alin. (2)
• NCPC: art. 109
• NCPC: art. 133 alin. (2)
• NCPC: art. 135 alin. (1)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș – secția I civilă, la data de 21 octombrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta S.N.T.F.C.C.F.R. Călători S.A. – Sucursala Regională de Transport Feroviar Călători Timișoara a solicitat obligarea pârâtului A. la plata sumei de 17.065 RON, sumă ce reprezintă paguba produsă unității reclamante, constând în contravaloarea lucrărilor și materialelor necesare remedierii locomotivei DHC 546, a locomotivei EA–931 și a vagonului 61531970004-8.

(I.C.C.J., s. a II-a civ., decizia nr. 886 din 6 aprilie 2023)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente teritorial să judece pricina, Înalta Curte, în temeiul art. 135 din același cod, va pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente.

În ceea ce privește legalitatea învestirii în vederea soluționării conflictului de competență, Înalta Curte constată că, în conformitate cu dispozițiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la emiterea regulatorului de competență, stabilind competența soluționării acesteia în favoarea Tribunalului Timiș, pentru următoarele considerente:

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține că litigiul de față, având ca obiect cererea formulată de reclamanta S.N.T.F.M. „C.F.R. CĂLĂTORI” S.A. – Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timișoara, în calitate de angajator, în contradictoriu cu persoana fizică pârâtă, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. n) și p) din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Pentru stabilirea competenței în cauza de față, sunt relevante dispozițiile art. 269 Codul muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, „cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul”.

Totodată, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, act normativ cu caracter special față de Codul muncii, „cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul”.

Din interpretarea celor două texte de lege, rezultă faptul că norma cuprinsă în art. 269 Codul muncii are în vedere atât situația în care reclamant este persoana fizică angajată, cât și cea în care reclamant este persoana juridică angajatoare. În schimb, norma cuprinsă în prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, reglementează competența teritorială de soluționare a conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, caz în care acțiunea poate fi promovată fie la instanța de domiciliu, fie la cea de la locul de muncă.

Prin urmare, textul art. 210 din Legea nr. 62/2011 nu reglementează competența teritorială de soluționare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, astfel încât, în speță, trebuie determinată norma de competență teritorială în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, situație în care se aplică norma cu caracter general în materia conflictelor de muncă, în vigoare, respectiv, dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii.

În ceea ce privește conflictul de competență ivit între Tribunalul Timiș și Tribunalul București, în cauza pendinte, instanțele în conflict au apreciat diferit noțiunea de „sediu al reclamantului”.

Analizând maniera în care a fost concepută cererea intitulată „acțiune în răspundere patrimonială”, introdusă pe rolul Tribunalului Timiș, aceasta, deși pare a fi formulată de societatea mamă cu sediul în București, este, de fapt, formulată, în numele acesteia, de persoana directorului Sucursalei, semnatar al acțiunii, care a indicat sediul Sucursalei din Timișoara, jud. Timiș, ca sediu procedural pentru comunicarea actelor de procedură.

Cu toate că este de necontestat faptul că alegerea unui sediu pentru comunicarea actelor de procedură nu este de natură a atrage competența teritorială în soluționarea respectivului litigiu, din analiza coroborată a acțiunii și a actelor anexate, reiese faptul că intenția reală a mandantului, director general al Societății Naționale de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. CĂLĂTORI” S.A., a fost aceea de a împuternici directorii de sucursale pentru a exercita acțiuni în instanță, în numele acestuia, singura condiție fiind aceea referitoare la luarea unei decizii de retragere a oricărei acțiuni sau căi de atac, respectiv, de renunțare la promovarea acțiunilor în justiție, precum și la încheierea de tranzacții pentru hotărârile de expedient, situație care presupunea o aprobare prealabilă din partea mandantului.

În executarea mandatului astfel acordat, directorii sucursalelor preluau, prin delegare, o serie de atribuții ce îi reveneau directorului general al societății mamă, urmând a exercita și astfel de acțiuni, de genul celei ce face obiectul cauzei pendinte.

Cu toate că acțiunea, s-ar fi putut considera că a fost formulată de o manieră de natură a crea o oarece confuzie asupra autorului acțiunii, aceasta nu poate fi analizată independent de actul de mandatare, rezultând faptul că societatea mamă urma să fie reprezentată în astfel de litigii de directorii sucursalelor sale, care nu sunt altceva decât dezmembrăminte ale societății mamă ce deține, astfel, și sedii cu caracter secundar.

Având în vedere că, potrivit art. 227 alin. (2) din C. civ., „în funcție de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanțele sale teritoriale și punctele de lucru”, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii cu cele ale art. 227 alin. (2) C. civ., rezultă că noțiunea de „sediu” utilizată în cuprinsul art. 269 alin. (2) Codul muncii nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice, ci și la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, textul legal neputând fi interpretat restrictiv, în lipsa unei mențiuni exprese referitoare la sediul principal al reclamantului.

În altă ordine de idei, Înalta Curte reține că, fiind în situația unei persoane juridice de drept privat, care are dezmembrăminte fără personalitate juridică, sunt aplicabile, prin analogie, dispozițiile art. 109 C. proc. civ.

Mai mult, cererea de chemare în judecată a fost formulată de S.N.T.F.C.C.F.R. CĂLĂTORI S.A. – SUCURSALA REGIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI TIMIȘOARA, în contradictoriu cu pârâtul A., fost angajat care și-a exercitat atribuțiile de serviciu, aferente contractului de muncă, în cadrul Sucursalei Timișoara, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul Tribunalului Timiș.

Existând, așadar, un raport de muncă derulat pe raza sediului respectivului dezmembrământ, în considerarea ipotezelor prevăzute de dispozițiile art. 109 C. proc. civ., respectiv, „pentru obligațiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta”, Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea instanței în circumscripția căreia își are sediul sucursala la care a activat pârâtul, în calitate de angajat.

Stabilirea acestei competențe răspunde în egală măsură atât dezideratului unei bune administrări a justiției, cât și interesului pârâtului, care, prin eliminarea impedimentului distanței geografice, își poate susține apărarea la o instanță cât mai apropiată de domiciliul său, fiind, astfel, create și premisele unui proces echitabil, în care dreptul la apărare să fie unul efectiv pentru ambele părți.

Temeiul legal al soluției

Pentru considerentele arătate mai sus, în temeiul art. 133 pct. 2 și în aplicarea prevederilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

Sursa informației: www.scj.ro.