Solicitare privind constatarea existenţei unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluţionarea cererii de plată. Casarea în parte a sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe

• Legea nr. 554/2004: art. 11 alin. (2)
• Legea nr. 554/2004: art. 19
• Legea nr. 554/2004: art. 20
• NCPC: art. 248
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 8
• NCPC: art. 497
• NCPC: art. 501
• O.G. nr. 13/2011: art. 3 alin. (2)

Prin cererea înregistrată pe rolul Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 05.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat instanței de judecată să constate existența unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate FGA sub nr. x/24.11.2016 prin care reclamanta a solicitat plata sumei de 3064,47 RON reprezentând despăgubiri suplimentare și dispună obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale si obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin cererea de modificare a acțiunii depusă la data de 31.08.2021, reclamanta A. S.A. a solicitat instanței de judecată, ca în temeiul art. 19 din Legea 554/2004 să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat acesteia prin soluționarea cu întârziere și respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/24.11.2016, constând în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Normei ASF 23/2014 si în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

(I.C.C.J., SCAF, decizia nr. 1546 din 17 martie 2023)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

1. Argumente de fapt și de drept relevante

Reclamanta A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în urma modificării acțiunii, obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin soluționarea cu întârziere și respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/24.11.2016, constând în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi întârziere conform Normei ASF 23/2014, și în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Se reține că procedând la soluționarea cauzei, prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, privind pe reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Prima instanță a reținut în esență că pentru formularea acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 este incident termenul de 1 an stabilit de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și că reclamanta cunoștea existența și întinderea prejudiciului pentru nesoluționarea în termen legal a cererii începând cu data expirării termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plată x/24.11.2016, acesta fiind termenul în care pârâtul avea obligația soluționării cererii de plată. De asemenea, a reținut că, întrucât cuantumul penalităților/dobânzilor este stabilit prin lege pentru fiecare zi de întârziere, reclamanta a cunoscut existența și întinderea prejudiciului pentru respingerea cererii de plată la data comunicării către reclamantă a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 respectiv, data de 07.05.2018, la acel moment având certitudinea comportamentului pârâtului apreciat nelegal de către reclamantă, precum și a cuantumului fix stabilit de lege pentru fiecare zi de întârziere.

Prioritar, Înalta Curte reține faptul că excepțiile, în înțelesul lor larg, sunt mijloacele procesuale prin care, în condițiile legii, partea interesată, procurorul sau instanța din oficiu, invocă, în cadrul procesului civil si fără a pune in discuție fondul dreptului, neregularități procedurale privitoare la compunerea și constituirea instanței, competența acesteia, ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la exercițiul dreptului la acțiune, ori, dimpotrivă, aplicarea normelor legale referitoare la acestea, urmărind, după caz, declinarea competenței, amânarea judecății, refacerea unor acte, anularea, perimarea, respingerea cererii ca urmare a admiterii excepției, cu alte cuvinte, întârzierea sau împiedicarea judecății.

Așadar, spre deosebire de apărările de fond care pun în discuție însuși fondul dreptului, ducând, în cazul în care sunt acceptate, la respingerea acțiunii ca neîntemeiată, excepțiile, dimpotrivă, nu pun niciodată în discuție fondul cauzei (temeinicia pretenției); ele împiedică instanța să intre în cercetarea acestui fond, fie în mod temporar, atunci când, prin admitere, conduc la amânarea judecății, fie în mod definitiv, atunci când, prin admitere, conduc la anularea, perimarea, respingerea acțiunii, pe cale de consecință.

În altă ordine de idei, trebuie subliniat faptul că prescripția este o excepție de fond, al cărei conținut îl constituie tocmai semnalarea exercitării peste termenul prevăzut de lege a dreptului la acțiune, fiind considerată, în mod unanim, în literatura juridică, ca fiind o excepție de fond care se invocă și se rezolvă ca atare; în consecință, în practica judiciară, atunci când acțiunea e considerată ca fiind prescrisă, ea este respinsă ca atare, instanța fiind împiedicată să cerceteze în fond dreptul dedus judecății. În acest mod, se realizează practic principiul consacrat în art. 248 C. proc. civ., potrivit căruia excepțiile se rezolvă înaintea fondului.

Înalta Curte, învestită cu soluționarea recursului, constată că soluția instanței de fond este greșită în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, întrucât raportat la temeiul de drept invocat prin cererea modificatoare, respectiv art. 19 din Legea nr. 554/2004, cererea nu este prescrisă.

Potrivit art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004:

„(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)”.

Interpretarea textului de lege de mai sus a făcut obiectul analizei prin Decizia nr. 22/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, prin care s-a statuat că: „În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia”.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sintagma prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004 „data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei” se referă la momentul la care recurenta-reclamantă a cunoscut efectiv întinderea pagubei.

Or, din această perspectivă, se reține soluționarea definitivă la data de 13.10.2021 a dosarului nr. x/2018, în urma căruia Fondul de Garantare a Asiguraților a fost obligat la analizarea pe fond a cererilor de despăgubiri formulate de către recurenta-reclamantă.

Până la acea dată, în mod rațional, se poate afirma că orice evaluare și estimare făcută de către recurenta-reclamantă nu reprezenta decât o aproximare, ce nu poate fi asimilată cunoașterii ferme și clare a cuantumului sumei la care era îndreptățită pentru solicitarea de despăgubiri în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte reține că prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 nu se face nicio referire la cuantumul despăgubirilor solicitate de către recurenta-reclamantă prin cele 435 cereri de plată, ci prin decizia anterior menționată au fost respinse toate aceste cereri ca urmare a depășirii plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare, iar prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal, Fondul de Garantare a Asiguraților a fost obligat la reanalizarea cererilor de plată pe fond, fără a se pune în discuție sumele la care recurenta-reclamantă era îndreptățită.

Prin urmare, decizia respectivă nu poate constitui temei pentru calcularea datei de început a curgerii termenului de prescripție de un an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, la care face trimitere art. 19 din același act normativ, astfel cum a considerat în mod eronat prima instanță.

Astfel fiind, prin comunicarea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 recurenta-reclamantă nu a avut cum să cunoască întinderea pagubei, în sensul art. 19 din Legea nr. 554/2004, aceasta nefiind menționată în respectiva decizie.

Termenul de prescripție de 1 an se impune a fi calculat în prezenta cauză de la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 4902/27.11.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, respectiv la data de 13.10.2021, când a fost pronunțată deicizia nr. 4644 de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care au fost respinse recursurile declarate de reclamanta A. S.A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților

În aceste condiții, în raport cu data la care cererea de chemare în judecată a fost înregistrată, respectiv la data de 05.04.2021, dreptul reclamat nu poate fi considerat prescris, în condițiile în care nu există niciun alt element din care să reiasă că recurentei-reclamante i s-ar fi comunicat cuantumul sumei la care era îndreptățită în baza cererii de plată formulate.

Prin urmare, prima instanță a făcut o aplicare și interpretare greșită a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, în privința momentului la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest mod, a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil, fiindu-i cauzată o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

În raport cu soluția de casare cu trimitere spre rejudecare nu se mai impune analizarea celorlalte critici care se circumscriu motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de către recurentă, acestea urmând a fi examinate de către prima instanță cu ocazia rejudecării cauzei.

Prin urmare, instanța de fond, astfel cum dispune expres art. 501 din C. proc. civ., va judeca din nou cererea formulată de către reclamantă, reținând că cererea privind acordarea de despăgubiri în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, nu este prescrisă.

Totodată, instanța de fond în rejudecare va avea în vedere menținerea de către instanța de recurs a soluției pronunțate cu privire la excepțiile inadmisibilității, și a lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată.

De asemenea, față de soluția dată recursului, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurenta-reclamantă, urmează a fi avută în vedere de către instanța de fond, care va soluționa cauza în rejudecare.

2.2 Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 497 din C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței nr. 1700 din 17 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, va casa în parte sentința recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

De asemenea, Înalta Curte va menține dispozițiile sentinței cu privire la soluționarea excepțiilor inadmisibilității și a lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată.

Sursa informației: www.scj.ro.