Recurs în casație. Controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv a concordanţei acesteia cu dispoziţiile legii materiale şi procesuale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii

• Constituţia României: art. 30 alin. (6)
• Constituţia României: art. 31 alin. (4)
• NCC: art. 1357
• NCC: art. 1383
• NCC: art. 253 alin. (4)
• NCC: art. 71
• NCC: art. 72
• NCC: art. 73
• NCC: art. 74 lit. c)-f)
• NCC: art. 75
• NCPC: art. 20
• NCPC: art. 22 alin. (6)
• NCPC: art. 483
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 5
• NCPC: art. 496 alin. (1)
• NCPC: art. 9 alin. (2)

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 16 decembrie 2015, reclamanții A., B., C., D. și E., au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele F. S.R.L. și S.C. G. S.R.L., ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună:

– încetarea și interzicerea publicării pe site-ul web al tabloidului H. – www.x.ro ori pe alte site-uri partenere, precum și remiterea spre difuzare în cadrul unor emisiuni TV de fotografii, înregistrări video și comentarii în care reclamanții sunt prezentați în cadrul unor activități private;

– constatarea caracterului ilicit al acestor publicări;

– obligarea pârâtelor, pe cheltuiala acestora, la publicarea hotărârii de condamnare;

– obligarea pârâtei F. S.R.L. la reparație patrimonială pentru prejudiciul cauzat în cuantum de 450.000 RON, cu cheltuieli de judecată (conform încheierii din 21 septembrie 2016 a tribunalului, câte 90000 RON pentru fiecare).

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 2140 din 20 noiembrie 2019)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:

În drept, potrivit dispozițiilor art. 483 și urm. C. proc. civ., recursul reprezintă calea extraordinară de atac prin intermediul căreia părțile interesate pot solicita instanței de control judiciar, în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, reformarea hotărârii pronunțată de către instanța de fond sau de instanța de apel în anumite cazuri prevăzute de lege.

Recursul nu presupune însă examinarea cauzei sub toate aspectele, ci, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv a concordanței acesteia cu dispozițiile legii materiale și procesuale aplicabile raportului juridic dedus judecății.

În consecință, părților nu le este permis, prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, să pretindă instanței de recurs reevaluarea probatoriilor și stabilirea unei situații de fapt diferite de cea stabilită de judecătorii fondului, întrucât o astfel de chestiune excedează controlului care poate fi exercitat de această instanță.

Așa fiind, instanța de recurs are a răspunde doar criticilor de nelegalitate, nu și criticilor de netemeinicie (prin care partea recurentă pretinde greșita stabilire a circumstanțelor de fapt ale cauzei, rezultat al aprecierii eronate a probatoriilor administrate de părți), întrucât stabilirea situației de fapt este atributul exclusiv al instanțelor de fond.

În speță, printr-o primă critică de nelegalitate se constată că pârâta invocă încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, prevăzute de dispozițiile art. 9 alin. (2) (dreptul de dispoziție al părților, obiectul și limitele procesului), art. 20 (respectarea principiilor fundamentale) și art. 22 alin. (6) (rolul judecătorului în aflarea adevărului) C. proc. civ., critică ce se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici, pârâta pretinde că nelegalitatea hotărârii recurate constă în faptul stabilirii pentru partea reclamantă a unei despăgubiri globale în considerarea persoanelor fizice reclamante (A., B., C. și D.), exprimate în euro și nu în RON, contrar pretențiilor formulate de acestea prin cererea dedusă judecății, astfel cum a fost modificată, prin care au pretins despăgubiri distincte pentru fiecare dintre ele, în RON și nu în euro.

Critica este nefondată.

Statuând prin dispozițiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. că: Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, legiuitorul a impus instanței obligația de a se pronunța în limitele obiectului cererii de chemare în judecată, înțelegând prin aceasta că nu poate schimba pretenția dedusă în concret judecății de către partea reclamantă.

Totodată, statuând prin dispozițiile art. 20 C. proc. civ. cu privire la obligația judecătorului de a respecta principiile fundamentale care guvernează procesul civil, în particular, a principiului rolul judecătorului în aflarea adevărului prevăzut de dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., în componenta sa relativă la respectarea limitelor învestirii, legiuitorul a avut în vedere limitele pretenției patrimoniale deduse în concret judecății și nu modalitatea în care aceasta a fost exprimată din punct de vedere valoric (în moneda națională sau în moneda euro, printr-o despăgubire globală sau, dimpotrivă, prin indicarea despăgubirilor cuvenite fiecărei persoane fizice reclamante).

De asemenea, acordarea unei despăgubiri globale părții reclamante, reprezentată de mai multe persoane fizice nu echivalează cu instituirea unui caz de solidaritate activă ci impune desocotirea persoanelor fizice între ele în raport de prejudiciile suferite, acestea având posibilitatea să formuleze critici prin intermediul căilor de atac în măsura în care o astfel de modalitate de stabilire a despăgubirii le nemulțumește.

Este de menționat și faptul că aspectele relative la modalitatea de stabilire a despăgubirii prezintă interes pentru partea reclamantă și nu pentru partea pârâtă, cât timp aceasta din urmă nu a înțeles să critice nelegalitatea criteriilor care au fost avute în vedere în determinarea cuantumului despăgubirii datorate părții reclamante ori vreun impediment în ceea ce privește executarea.

În cauza pendinte, se constată că pretenția dedusă judecății de partea reclamantă, C., B., D. și A. și E., astfel cum aceasta a fost precizată la data de 29 septembrie 2006, a constat în obligarea părții pârâte, S.C. F. S.R.L., S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.R.L., J. și L., la plata a câte 90.000 RON, fiecare, cu titlu de despăgubiri morale (în total 450000 RON, astfel cum se indicase prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 16 decembrie 2015).

Prin hotărârea recurată, instanța de apel s-a pronunțat cu privire la obiectul cererii deduse judecății, printre alte măsuri, dispunând obligarea pârâtei S.C. F. S.R.L., în solidar cu alte părți pârâte, la plata sumelor de 1000 euro și de 15.000 euro către reclamantele A., B., C. și D., cu titlu de despăgubiri morale.

Modalitatea în care au fost stabilite cele două despăgubiri nu pune însă în discuție depășirea limitelor învestirii de către instanța de apel atâta timp cât recurenta nu pretinde acordarea de către instanța de apel a mai mult decât s-a cerut în favoarea părții reclamante și nici existența vreunei imposibilități de executare a obligațiilor de plată stabilite în sarcina sa determinate de modalitatea de exprimare valorică a despăgubirilor.

Împrejurarea că reclamantele C., B., D. și A. au a împărți între ele despăgubirile acordate nu interesează partea pârâtă și nu echivalează, cum eronat se pretinde, cu instituirea unei solidarități active, ci impune doar ca acestea, reclamantele, să se îndestuleze din sumele acordate cu titlu de despăgubire morală în raport de prejudiciile suferite.

Așa fiind, constatând că pârâta nu a demonstrat vreo încălcare a obiectului cererii de chemare în judecată printr-o depășire a limitele învestirii și nici interesul în invocarea acestei critici, prin justificarea vreunei vătămări prin modul de stabilire de către instanța de apel a despăgubirii pe care o datorează părții reclamante, Înalta Curte va constata că această critică nu este fondată.

Cât privește criticile pârâtei potrivit căreia instanța de apel ar fi interpretat și aplicat greșit prevederile art. art. 71, 72, 73, 74 lit. c)-f), art. 75, art. 253 alin. (4), art. 1357 C. civ., ale art. 8 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 30 alin. (6) și 31 alin. (4) din Constituția României, subsumate motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt, de asemenea, nefondate.

Reglementând dreptul la viață privată, dispozițiile art. 71 C. civ. prevăd următoarele: Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private (alin. (1).Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75 alin. (2).

Dispozițiile art. 75 C. civ. prevăd că: Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte (alin. (1).

Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune (alin. (2).

Dispozițiile art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Dreptul la respectarea vieții private și de familie) prevede următoarele: Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. (alin. (1) și, respectiv, că: Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege și constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei, a drepturilor și a libertăților altora. (alin. (2)

Art. 10 parag. 2 din Convenția menționată statuează următoarele: „Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății, a moralei, a reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești”.

Interpretarea coroborată a dispozițiilor legale menționate impun concluzia potrivit căreia exercitarea unui drept este licită și nu este aptă să atragă aplicarea vreunei sancțiuni cât timp este făcută în scopul pentru care acel drept a fost recunoscut. În caz contrar, când exercițiul dreptului nu este subsumat scopului pentru care a fost recunoscut sau deși manifestarea este făcută în acest scop, exercițiul este „excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe”, având drept efect vătămarea sau păgubirea altuia, atunci acest exercițiu trebuie sancționat.

În cazul particular al conflictului dintre dreptul la exprimare, pe de o parte, și drepturile persoanei (cum sunt dreptul la viața privată și demnitate) pe de altă parte, interpretarea dispozițiilor legale menționate impun concluzia că se constituie în faptă ilicită orice atingere adusă valorilor atașate personalității umane ca urmare a exercitării dreptului la libera exprimare în afara limitelor admise de lege, contrar scopului pentru care acesta a fost recunoscut.

În cazul informațiilor de interes public, caz în care rațiunea exercitării dreptului la liberă exprimare nu poate fi contestată, în conflictul dintre dreptul la exprimare și dreptul la viață privată a persoanei lezate se poate da prevalență unui sau altuia dintre drepturi, în raport de circumstanțele de fapt ale cauzei, cu consecința înlăturării sau nu a caracterului ilicit al faptelor imputate.

Spre deosebire de informațiile de interes public, în cazul informațiilor cu caracter personal sau privat, fără nicio legătură cu vreun interes public, restrângerea protecției oferite libertății de exprimare se impune cu necesitate, această măsură fiind determinată de nevoia de protecție a drepturilor legitime ale persoanelor (simpli particulari) vizate de afirmațiile făcute.

Aceasta, întrucât, într-un asemenea caz, nu mai există justificare „legitimă” pentru a da prevalență dreptului la libera exprimare care, exercitat fiind contrar scopului pentru care a fost recunoscut, nu poate prevala dreptului la viață privată.

În speță, se constată că instanța de apel verificând, în raport de circumstanțele de fapt ale litigiului dedus judecății, dacă a fost păstrat sau nu echilibrul între dreptul la liberă exprimare și dreptul la viață privată, din perspectiva criteriilor jurisprudențiale (contribuția la o dezbatere de interes general, gradul de notorietate al persoanei vizate, forma și repercusiunile articolului) a statuat că acest echilibru nu a fost menținut și că, prin exercitarea de către pârâtă a dreptului la libera exprimare cu rea-credință și într-un mod excesiv, a fost încălcat dreptul la viață privată recunoscut reclamantelor.

Cât privește contribuția la o dezbatere de interes general, instanța de apel a reținut, în urma evaluării informațiilor conținute de cele 21 de articole publicate, că acestea nu prezintă informații de interes public, ci doar comentarii, fotografii și filmări video în care apar reclamantele, persoane particulare, în viața cotidiană, lipsite de orice relevanță pentru opinia publică, singurul mesaj transmis publicului fiind acela de ținere sub observație și de supraveghere a vieții lor private.

Prin criticile formulate prin recurs, pârâta susține că instanța de apel nu a analizat noțiunea de „dezbatere”, cu luarea în considerare a jurisprudenței europene relevante, cum ar fi cauza Hannover c. Germania (speță în care publicarea fotografiilor a condus la o dezbatere de interes general cu privire la obiceiul unor persoane publice), ci prin raportare la dispozițiile art. 74 lit. f) C. civ., susținând că accepțiunea europeană dată acestei sintagme este mult mai flexibilă decât cea dată în dreptul intern, fapt ce ar conduce, în opinia sa, la concluzia existenței interesului legitim al publicului privind conținutul articolelor incriminate în procesul pendinte.

Critica se dovedește a fi nefondată.

Cu titlu prealabil, este de observat că împrejurările de fapt ale prezentei cauze, astfel cum au fost stabilite de instanța de apel, sunt diferite de cele relevate de cauza Hannover c. Germania, în care s-a reținut că reclamanta, o personalitate a istoriei contemporane, avea obligația de a tolera publicarea fără consimțământul său a unei fotografii luate în afara domiciliului său, în considerarea unui fapt calificat a fi eveniment (starea de sănătate precară a unui membru al familiei sale, persoană publică), acceptând că fotografia respectivă, prin prisma articolului de presă care o însoțea, a contribuit într-o anumită măsură la o dezbatere de interes general cu privire la evenimentul surprins. Se observă, totodată, că în ceea ce privește alte fotografii s-a dispus interzicerea publicării acestora, motivat de faptul că persoanele publice au a beneficia de dreptul la intimitate și în afara domiciliului lor, în locurile închise (restaurant), în care mod evident vor să fie singure, publicarea acestora în scop de divertisment neîndeplinind scopul de a genera o dezbatere de interes public.

Referitor la informațiile cuprinse în articolele incriminate în prezenta cauză, se constată că instanța de apel a statuat cu privire la caracterul nerelevant al informațiilor cuprinse în respectivele articole pentru opinia publică, justificat de faptul că acestea vizau exclusiv aspecte din viața privată cotidiană a reclamantelor (la cafenea, la cofetărie, la cumpărături etc), aspecte care nu erau apte să genereze vreo dezbatere de interes general, cu luarea în considerare și a contextului în care acestea au fost făcute.

Instanța de apel, în acord cu jurisprudența CEDO, nu a negat potențialul „fotografierii”, a „filmării video” sau a unui „articol” de a genera dezbateri de interes public ci, analizând circumstanțele de fapt ale cauzei pendinte, a statuat că informațiile conținute de respectivele articole, în considerarea reclamantelor (persoane particulare) și a conținutului lor, nu aveau un astfel de potențial, de a genera dezbateri de interes public, chestiune care, deși contestată de pârâtă, nu a fost dezvoltată argumentat, ci doar afirmată, prin recurs.

Pârâta a mai susținut că respectarea dreptului la viață privată se impunea a fi analizată în funcție și de „spațiul”  în care se aflau reclamantele, apreciind că atâta timp cât o persoana se află într-un spațiu care poate fi accesat în principiu de către orice persoană, în mod liber, oricând și în orice circumstanță, aceasta nu mai poate conta pe o intimitate absolută, astfel cum a fost și cazul în speță, reclamantele fiind surprinse în diverse locuri publice.

Critica nu poate fi primită întrucât reclamantele, nefiind persoane publice, sunt îndreptățite la respectarea vieții lor private indiferent de spațiu, nefiind de admis ca dreptul la liberă exprimate să fie exercitat contrar scopului său sub un astfel de motiv.

De altminteri, astfel cum s-a evidențiat și în jurisprudența mai sus arătată, exercitarea dreptului la exprimare în spațiile publice trebuie să se realizeze atât pentru persoanele publice, cât și pentru simplii particulari, doar cu privire la aspecte care să prezinte interes public din perspectiva aspectelor de viață privată ori a comportamentelor surprinse, adică care să justifice un minim interes legitim de a fi făcute cunoscute comunității.

Cât privește gradul de notorietate, este de observat că instanța de apel a analizat acest criteriu în persoana reclamantelor A., B., C. și D. și a statuat că asupra acestora nu poate fi extins interesul public pentru viața lor privată în considerarea notorietății unui membru al familiei lor, reclamantul E., persoană a cărei notorietate în domeniul politic, sportiv și de afaceri nu a fost contestată.

Criticând constatările instanței de apel, se observă că pârâta nu arată argumentele pentru care s-ar impune concluzia contrară și nici nu indică care ar fi informațiile cuprinse în respectivele articole publicate care ar prezenta interes pentru public în considerarea faptului că reclamantele fac parte din aceeași familie cu reclamantul E. ori afirmațiile care ar reprezenta judecăți de valoare (opinii), având ca bază un temei real și suficient pentru a le justifica.

În acest context al analizei este de observat că verificând fiecare dintre cele 21 de articole care fac obiectul litigiului, instanța de apel a statuat că nici unul dintre acestea nu se integrează într-un context care să poată fi calificat de interes public și că nici privite în ansamblu, articolele nu se încadrează într-o dezbatere generală a unui subiect de interes public, ci reprezintă comentarii, fotografii și filmări video în care apar apelantele-reclamantele în viața privată cotidiană, informații lipsite de orice relevanță pentru opinia publică, singurul mesaj transmis către publicul cititor fiind acela de ținere sub observație a vieții private a persoanei apelantelor-reclamante, de urmărire insistentă a acestora și de surprindere a lor în activități care nu au nicio legătură cu viața publică.

În atare condiții, nici împrejurarea potrivit căreia în articolele publicate aspectele referitoare la viața privată a reclamantelor au fost prezentate într-un mod neutru, chiar laudativ, fără afirmații defăimătoare, reiterată prin recurs, nu este de natură să înlăture răspunderea pârâtei cât timp imixtiunea în viața lor privată a fost realizată fără consimțământul acestora, condiție impusă de dispozițiile art. 71 alin. (2) C. civ., fapt de natură să atragă, astfel cum corect a reținut instanța de apel, incidența dispozițiilor art. 74 lit. f) C. civ.

Relativ notorietate, pârâta a mai susținut și că reclamantele erau cunoscute publicului ca urmare a apariției lor în diverse emisiunii, motiv pentru care acestea aveau a accepta un interes al publicului în ceea ce privește viața lor privată, aspect care nu a fost avut în vedere de instanța de apel.

Critica nu poate fi primită, întrucât calitatea de persoană publică, care este atribuită unei persoane în considerarea gradului său de notorietate, nu se confundă cu noțiunea de persoană cunoscută publicului, în virtutea relației de rudenie cu o persoană publică. De altminteri, această chestiune vizează aspecte de fapt ale litigiului care nu au fost dezlegate în sensul invocat de pârâtă de către instanța de apel.

Analizând această apărare a pârâtei, se constată că instanța de apel a statuat în acord cu jurisprudența instanței de contencios european, astfel cum s-a arătat, faptul că gradul de notorietate a unui membru al unei familii nu se răsfrânge în mod automat și asupra celorlalți membrii ai familiei respective, pentru a li se putea pretinde acestora a accepta limite mai largi ale criticii admisibile, deoarece drepturile personalității sunt atașate fiecărei persoane fizice în parte.

În dezvoltarea acestei critici, se constată că pârâta solicită o reevaluare a probatoriilor de către instanța de recurs, în alt sens decât cea realizată de instanța de apel în verificarea calității de persoane publice a reclamantelor, chestiune care însă excedează controlului realizat de instanța de recurs, întrucât pune în discuție netemeinicia și nu legalitatea hotărârii recurate, în condițiile impuse de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Pentru același motiv, Înalta Curte nu poate analiza nici afirmațiile prin care pârâta pretinde săvârșirea de către instanța de apel a unor greșeli de fapt în aprecierea probatoriilor administrate de părți, cu consecința statuării eronate cu privire relevanței informațiilor transmise de respectivele articole, fotografii, înregistrări video pentru opinia publică.

De altminteri, pretinzând că interesul presei față de reclamante corespunde exigențelor dispozițiilor art. 10 CEDO și că nu a interferat cu sfera de protecție a dispozițiilor art. 8 CEDO, se observă că pârâta nu a indicat, în concret, în ce anume a constat interesul publicului pentru aspectele cotidiene din viața privată a reclamantelor relevate în articolele incriminate.

Cât privește forma și repercusiunile articolelor, pârâta a susținut că în mod greșit instanța de apel a apreciat că publicația H. ar fi ținut viața privată a reclamantelor sub observație, în sensul art. 74 lit. e) C. civ., instanța de apel confundând faptele de publicare a articolelor cu faptele de urmărire efectivă efectuate de paparazzi (cu privire la aceștia din urmă nefiind învestită cu o cerere), motiv pentru care nu putea fi obligată la acordarea unei reparații patrimoniale în temeiul dispozițiilor art. 253 alin. (4) C. civ., al cărei cuantum nici nu a fost dovedit.

Critica se dovedește a fi nefondată.

Reținând că pârâta se face vinovată de nerespectarea dispozițiilor art. 74 lit. e) C. civ., instanța de apel a statuat argumentat de ce articolele în litigiu, însoțite de fotografiile și înregistrările audio-video efectuate de paparazzi, se subsumează faptei de ținere sub observație a vieții private a reclamantelor A., B., C. și D., și anume: frecvența articolelor (uneori zilnic, pe o perioadă lungă de timp, aproape un an de zile), mijloacele folosite (fotografiere și înregistrări audio-video) și modalitatea de publicare (pe internet, unde au rămas disponibile deși prin hotărârea judecătorească pronunțată în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă s-a dispus înlăturarea provizorie de pe site).

În raport de aceste constatări de fapt, care nu evidențiază vreo confuzie în legătură cu fapta imputată pârâtei, instanța de apel a statuat că imixtiunea în viața privată a reclamantelor a fost gravă și de natură să le producă un prejudiciu moral constând în afectarea stării psihice a acestora și crearea unui sentiment de nesiguranță, de neliniște și de lipsă de intimitate în viața personală, care necesită acordarea unei reparații patrimoniale.

Cât privește aprecierea dată cuantumului despăgubirii acordate reclamantelor, se constată că instanța de apel a indicat criteriile avute în vedere și anume: importanța valorilor sociale încălcate, durata și frecvența încălcării acestora (16 și 22 februarie; 9, 13, 21, și 24 aprilie; 4, 8 și 13 mai; 27 și 28 iunie; 21, 27, 28 și 31 iulie; 10 și14 august, 1 și 7 decembrie 2005) mijloacele folosite (fotografierea, înregistrarea audio-video, publicarea acestora pe internet pe site-ul www.x.ro), precum și urmările pe care astfel de fapte le-au avut asupra stării psihice a reclamantelor.

Ca atare, critica formulată de pârâtă privind lipsa dovezilor privind existența și întinderea prejudiciului moral suferit de reclamante și obligarea sa în mod eronat la acoperirea acestui prejudiciu prin plata unei despăgubiri morale se dovedește a fi nefondată.

Cât privește reaua-credință a pârâtei, ca formă a vinovăției, se constată că instanța de apel a expus argumentele care au impus această concluzie și anume faptul că examinarea articolelor a evidențiat comunicarea de informații nerelevante pentru opinia publică, relative la viața intimă, personală și de familie a reclamantelor (la cafea, la cumpărături, la bancă, în vacanță, la școală etc.) dar și lipsa de preocupare din partea autorului articolelor pentru o minimă protecție a vieții private a acestora, caz în care faptele imputate se plasează în afara limitelor de protecție oferite de art. 10 par. 2 din Convenție.

Împrejurarea că instanța de apel a reținut reaua-credință în urma analizării conținutului intrinsec al fiecăruia dintre cele 21 de articole publicate și, mai apoi, în ansamblul lor, nu pune în discuție încălcarea vreunei dispoziții legale, o astfel de examinare fiind necesar a fi realizată de instanțele de fond în scopul statuării asupra întregii situații de fapt a litigiului.

De altminteri, astfel cum s-a arătat, constatările de fapt ale instanțelor de fond, rezultat al aprecierii date de judecătorii probelor, se circumscriu aspectelor de temeinicie și nu de legalitate, caz în care acestea nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, în raport de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cât privește critica potrivit căreia în mod greșit instanța de apel a angajat răspunderea sa pentru toate cele 21 de articole incriminate de reclamante, deși un număr de 11 au fost scrise și publicate după data la care recurenta a devenit străină de publicația on-line (H..), Înalta Curte constată că este, de asemenea, nefondată.

Potrivit dispozițiilor art. 1382 C. civ., în materia răspunderii civile delictuale operează solidaritatea iar între debitorii care răspund solidar sarcina reparației se împarte în conformitate cu dispozițiile art. 1383 C. civ. (care prevăd următoarele: Între cei care răspund solidar, sarcina reparației se împarte proporțional în măsura în care fiecare a participat la cauzarea prejudiciului ori potrivit cu intenția sau cu gravitatea culpei fiecăruia, dacă această participare nu poate fi stabilită. În cazul în care nici astfel nu se poate împărți sarcina reparației, fiecare va contribui în mod egal la repararea prejudiciului.)

Acceptând, de principiu, că obiect al recursului îl constituie chestiunile de drept analizate și soluționate de către instanțele de fond, în raport de limitele învestirii, Înalta Curte constată că problema împărțirii sarcinii reparației între pârâta F. și si S.C. H. S.R.L. nu a făcut obiect al judecății în fața instanțelor de fond.

Potrivit lucrărilor dosarului, instanțele de fond au avut a analiza doar calitatea procesuală pasivă a pârâtei S.C. F., chestiune care presupune verificarea identității între persoana pârâtului și persoana celui obligat în raportul de drept substanțial (soluție care nu face obiectul criticilor din recurs), apreciindu-se, eronat, de către pârâtă, că o atare statuare ar avea drept consecință înlăturarea răspunderii sale pentru prejudiciile suferite de reclamante prin articolele publicate ulterior datei de 15 iunie 2015 (când se pretinde că a încetat colaborarea între pârâtele F. și S.C. H. SRL).

Aceasta, întrucât, legitimarea procesuală pasivă a părții pârâte nu se confundă cu repartizarea sarcinii reparației între persoanele chemate în proces, în solidar, în calitate de pârâte, chestiune care se verifică în raport de dispozițiile art. 1383 C. civ.

Așa fiind, cum, însă, repartizarea sarcinii reparației S.C. F. S.R.L. și S.C. H., nu a făcut obiectul învestirii instanțelor de fond, care nu au analizat și nu s-au pronunțat cu privire la o atare chestiune (ci doar cu privire la legitimarea procesuală pasivă a pârâtei recurente în raportul juridic dedus judecății), ea nu poate face obiectul analizei pentru prima oară în recurs.

Printr-o ultimă critică, pârâta S.C. F. S.R.L. a susținut și că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 253 alin. (2) C. civ. și ale art. 30 (2) din Constituția României care, în opinia sa, nu pot constitui temei pentru interzicerea publicării pe pagina de internet www.x.ro a unor articole viitoare, întrucât o astfel de măsură ia forma unei veritabile cenzuri instituite asupra mass media, în general, și a site-ului H., în particular.

Mai întâi este de observat că interdicția stabilită prin hotărârea recurată a fost dispusă în ceea ce o privește pe pârâta S.C. H., care nu a înțeles să exercite calea de atac a recursului și, respectiv, că interdicția vizează doar un anumit tip de documente, anume: fotografii, înregistrări video și comentarii în care reclamanții sunt prezentați în cadrul unor activități private.

Reținând, pentru argumentele mai sus arătate, că între pârâta recurentă S.C. F. și pârâta S.C. H. S.R.L. operează solidaritatea, Înalta Curte, analizând această critică, constată că este nefondată.

Dispozițiile art. 253 alin. (2) C. civ. prevăd, în mod expres, că în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanța poate dispune măsura prevăzută la alin. (1) lit. b) și anume: încetarea încălcării și interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă.

Dispozițiile legale menționate nu contravin prevederilor art. 30 din Constituția României care reglementează libertatea de exprimare și care, prin alin. (2), statuează în sensul interzicerii cenzurii de orice fel, în înțelesul de control exercitat de stat asupra conținutului editorial al unei publicații.

Interzicând pârâtei S.C. H. S.R.L. să publice pe pagina de internet www.x.ro fotografii, înregistrări video și comentarii în care reclamanții sunt prezentați în cadrul unor activități private, instanța de apel nu a instituit o cenzură (un control) asupra respectivei publicații ci a făcut aplicarea, în acord cu soluția dată asupra cererii principale de judecată, a prevederilor art. 253 alin. (2) C. civ., caz în care critica formulată nu este fundamentată.

Așa fiind, pentru considerentele arătate, în raport de dispozițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de pârâta S.C. F. S.R.L., ca nefondat.

Sursa informației: www.scj.ro.