Reaprecierea materialului probator. Stabilirea unei situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală. Respingerea recursului ca nefondat

• Legea nr. 129/2019: art. 49 alin. (1) lit. b)
• Legea nr. 135/2010: art. 16 alin. (1) lit. h)
• Legea nr. 241/2005: art. 10 alin. (12)
• Legea nr. 241/2005: art. 8
• Legea nr. 241/2005: art. 9
• NCPP: art. 16 alin. (1) lit. h)
• NCPP: art. 275 alin. (2)
• NCPP: art. 433
• NCPP: art. 438 pct. 7
• NCPP: art. 448 alin. (1) pct. 1

Prin sentința penală nr. 123 din data de 9.07.2021 pronunțată de Tribunalul Bihor, în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitată inculpata A. pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplic, art. 41 alin. (2) C. pen., spălare de bani, prev. de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., delapidare, prev. de art. 2151 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

S-a constatat că inculpata a fost reținută pentru o durată de 24 ore (21/22.11.2012) și arestată preventiv de la 29.11.2012 la 11.12.2012 inclusiv și de la 29.03.2013 la 14.05.2013 inclusiv.

(I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 294/RC din 15 iunie 2022)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Analizând recursul în casație formulat de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 1448/A din data de 22 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în dosarul nr. x/2013 Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., scopul recursului în casație este acela de a supune Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Astfel, cazul de casare prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen. („inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”), se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.

De asemenea, cazul de casare menționat nu permite o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și stabilirea unei situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, examinarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt neputând fi cenzurate în niciun fel.

Critica potrivit cu care în mod greșit s-a reținut în sarcina inculpatei A. existența infracțiunilor de delapidare și spălare a banilor întrucât instanța de apel a stabilit existența faptelor de delapidare și spălare de bani pe baza împrejurării că inculpata A. ar fi virat sume de bani din conturile S.C. I. S.R.L. și S.C. E. S.R.L. în contul S.C. D. S.R.L. sub pretextul necorespunzător realității al plății unor facturi în pofida faptului că în ceea ce privește infracțiunea de evaziune fiscală instanța de apel a dispus încetarea procesului penal în temeiul art. 16 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., este apreciată de Înalta Curte ca fiind neîntemeiată și aceasta în baza următoarelor considerente:

Potrivit art. 10 alin. (12) din Legea nr. 241/2005, „în cazul în care prejudiciul produs prin comiterea faptelor de la art. 8 sau 9 nu depășește valoarea de 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale, iar în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, acesta, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, este acoperit integral, fapta nu se pedepsește, aplicându-se dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările și completările ulterioare”.

Este evident că prin textul legal mai sus reliefat se reglementează o cauză de nepedepsire, care se aplică dacă, în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, este acoperit integral; în acest caz, fapta nu se mai pedepsește, făcându-se aplicarea, în aceste condiții, a dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările și completările ulterioare, text care prevede că acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege. Cauza specială de aplicare a pedepsei principale a amenzii și cauza de nepedepsire se aplică tuturor inculpaților, chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului.

Cauzele speciale de nepedepsire prevăzute în Partea specială a C. pen. sau în legi speciale care conțin dispoziții penale sunt împrejurări, stări subiective care au în vedere conduita făptuitorului după săvârșirea faptei, astfel încât, în situația în care se constată incidența unor asemenea cauze, fapta este considerată infracțiune, fiind înlăturată doar consecința comiterii ei, respectiv răspunderea penală.

În consecință, cauze de nepedepsire (impunitate) sunt împrejurări, stări sau situații care au ca efect înlăturarea incidenței pedepsei, în cazuri anume prevăzute de lege; aceste cauze constituie iertări anticipate de pedeapsă pe care legea le acordă făptuitorului, fie pentru că a avut o anumită conduită în legătură cu infracțiunea săvârșită, fie că are o anumită calitate care justifică această iertare, având efect numai cu privire la infracțiunile pentru care sunt prevăzute.

Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt instituții de drept penal care fac ca incidența și funcționarea constrângerii juridice penale să corespundă scopului legii penale și scopului pedepsei. Ele sunt definite ca fiind acele stări, situații, împrejurări, posterioare săvârșirii infracțiunii, reglementate de lege, care conduc la stingerea raportului juridic penal de conflict.

Prin introducerea acestei cauze de nepedepsire în cazul comiterii infracțiunilor prevăzute de art. 8 și 9 din Legea nr. 241/2005, s-a urmărit facilitarea recuperării la bugetul statului a creanțelor rezultate prin săvârșirea faptelor de evaziune fiscală și, corelativ, înlăturarea regimului sancționator pentru persoanele care contribuie la recuperarea lor. În viziunea legiuitorului, recuperarea integrală a prejudiciului cauzat prin săvârșirea unei infracțiuni de evaziune fiscală este o împrejurare ulterioară săvârșirii infracțiunii și care are ca efect înlăturarea regimului sancționator.

Criteriul prejudiciului luat în considerare de legiuitor în evaluarea generică a pericolului social al faptelor de evaziune fiscală determină fie agravarea sa, atunci când prejudiciul depășește un anumit nivel, fie scăderea ori înlăturarea sa, în ipoteza recuperării prejudiciului, și explică, pe de o parte, caracterul tehnic, pecuniar al infracțiunii, iar, pe de altă parte, faptul că dincolo de considerentele de ordin general privind protejarea intereselor generale sunt avute în vedere creanța bugetară, valoarea acesteia și recuperarea ei.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 1196 din 30 septembrie 2010 s-a reținut că legiuitorul este liber să acorde anumite măsuri de favoare cu caracter penal, condiționat de repararea prejudiciului cauzat tocmai pentru a încuraja comportamentul activ al inculpatului/învinuitului/făptuitorului în sensul diminuării consecințelor periculoase ale faptei penale săvârșite și pentru a repune în circuitul bugetar sumele de bani ce au constituit obiectul prejudiciului. Rezultă că scopul cauzei de nepedepsire în materia infracțiunilor de evaziune fiscală este încurajarea comportamentului activ al făptuitorului în sensul diminuării consecințelor faptei.

Relevantă este și Decizia Curții Constituționale nr. 101 din 17 februarie 2021 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a Legii privind modificarea și completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale Publicată în Monitorul Oficial nr. 295 din 24.03.2021 prin care s-a reținut:

„Parag. 102. Curtea reține că ceea ce se critică în realitate este faptul că legea reglementează o cauză specială de nepedepsire înlocuind răspunderea penală cu una civilă în cazul acoperirii prejudiciului, majorat cu 20%, la care se adaugă dobânzile și penalitățile.

Parag. 103. Legiuitorul are competența exclusivă de a stabili taxele și impozitele, precum și de a configura regimul juridic al acestora, întemeiate pe dispozițiile art. 139 alin. (1) din Constituție, potrivit paragrafului 15 al Deciziei nr. 270 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 28 iulie 2014. În aceeași decizie, par. 16, Curtea a evocat și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit că statul, mai ales atunci când elaborează și pune în practică o politică în materie fiscală, se bucură de o marjă largă de apreciere, cu condiția existenței unui just echilibru între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului (a se vedea Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 23 februarie 2006, pronunțată în Cauza Stere și alții împotriva României, paragraful 50). Curtea a statuat că însăși existența statului și a instituțiilor sale este condiționată de disponibilitatea resurselor financiare și de interesul unei mai eficiente colectări a impozitelor, iar adoptarea unui regim juridic special în materia creanțelor bugetare își găsește fundamentul constituțional în dispozițiile art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituție, conform cărora statul trebuie să asigure, printre altele, protejarea intereselor naționale în activitatea financiară. [Decizia nr. 554 din 18 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 137 din 20 februarie 2019, par. 35 și 36].

Parag. 105. În cauza de față, obiectul juridic general al infracțiunilor de evaziune fiscală îl constituie relațiile sociale referitoare la corecta stabilire și realizare a veniturilor și cheltuielilor bugetului public. Cu alte cuvinte, acestea protejează integritatea și realitatea bugetului public. Bugetul public național își găsește reglementarea în corpul Constituției, iar veniturile acestuia sub forma impozitelor, taxelor și altor 17 contribuții își găsesc, de asemenea, un fundament constituțional. Prin urmare, relațiile sociale care se constituie și se formează în legătură cu acest concept constituțional reprezintă valori cu statut constituțional. Însă, prin înlocuirea răspunderii penale în cazul dat, nu se poate susține că s-a creat un vid de reglementare și că această valoare socială nu mai beneficiază de nicio formă de ocrotire juridică reală sau adecvată.

Parag. 106. Din contră, legiuitorul a reglementat o normă suplă, menită să atingă scopul urmărit prin însăși Legea nr. 241/2005. S-a reglementat un mecanism alternativ celui penal pentru a da posibilitatea reparării mai rapide a integrității deja afectate a bugetului public național. Legiuitorul a apreciat că o astfel de normă, care înlocuiește răspunderea penală cu una civilă, este mai adecvată pentru atingerea mai rapidă a finalității urmărite.

Parag. 107. Curtea nu poate să constate decât că norma criticată nu reprezintă o invitație la încălcarea legii, ci cuprinde în sine o formă de sancțiune civilă, astfel că cel care a afectat integritatea bugetului public va trebui să plătească paguba efectiv suferită de bugetul de stat, majorată cu 20%, la care se vor plăti dobânzi și penalități. Această majorare reprezintă o formă de sancțiune civilă care pedepsește abaterea de la normele de drept. Astfel, având în vedere natura relațiilor sociale încălcate, și anume cele care intervin în materia financiară fiscală, legiuitorul are o largă marjă de apreciere în a identifica soluțiile cele mai adecvate atât în combaterea fenomenului evazionist, cât și în recuperarea prejudiciilor suferite. Este opțiunea legiuitorului să aleagă mijloacele cele mai potrivite – de natură penală sau extrapenală – pentru a asigura alimentarea corectă și rapidă a bugetului de stat, în condițiile în care integritatea acestuia a fost afectată. În acest domeniu, care nu ține de drepturile și libertățile fundamentale, marja de apreciere a legiuitorului în folosirea sau nu a mijloacelor de drept penal sau în modul de configurare a infracțiunilor este foarte mare.

Parag. 109. Prin Decizia nr. 224 din 4 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 427 din 9 iunie 2017, par. 34, Curtea a statuat că prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție impun legiuitorului obligația de a lua măsuri în vederea apărării ordinii și siguranței publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul prevenirii stării de pericol și a fenomenului infracțional, cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen. Or, reglementarea unui caz special de nepedepsire și stabilirea, în mod corespunzător, a unei forme de răspundere civilă, ce constă în repararea prejudiciului și plata unei despăgubiri distincte raportate la valoarea prejudiciului sunt departe de a consacra o încălcare a statului de drept, fiind mai degrabă o expresie a necesității identificării unor forme de răspundere coerente care să prevină și să reparare integritatea bugetului public. În domeniul financiar, nu întotdeauna represiunea penală este soluția solomonică, ci îmbinarea diverselor forme de răspundere care să permită adaptarea acțiunii statului la provocările pe care le implică atât prevenirea și combaterea fenomenului evazionist, cât și necesitatea recuperării rapide a sumelor cu care bugetul public a fost fraudat”.

Cauzele de nepedepsire nu se confundă cu cauzele care înlătură caracterul penal al faptei care constau în anumite situații, stări, împrejurări existente în momentul săvârșirii faptei, care împiedică realizarea unei trăsături esențiale a infracțiunii și prin aceasta exclud caracterul penal al faptei, aceasta nu mai constituie infracțiune și nu mai putem vorbi de o răspundere penală, care nu poate avea alt temei decât săvârșirea unei infracțiuni.

În raport de aspectele prezentate este cert că instanța de apel, pentru a aplica cauza de nepedepsire avea obligația de a stabili existența infracțiunii de evaziune fiscală și vinovăția inculpatei A. în săvârșirea acesteia, ceea ce, de altfel a și făcut.

Înalta Curte reafirmă că, în procedura recursului în casație nu mai poate analiza fictivitatea relației comerciale a celor două societăți comerciale aflate în administrarea de fapt sau de drept a inculpatei A. (E. S.R.L., S.C. J. SRL) cu societatea S.C. D. S.R.L., administrată de inculpata C., societate privită ca furnizor de bunuri și servicii fictive pentru facturile menționate în rechizitoriu, acest aspect fiind stabilit definitiv de instanța de apel.

În condițiile menționate, toate aspectele învederare în apărare de recurenta inculpată A. privind inexistența infracțiunii de delapidare dar și a infracțiunii de spălare de bani, ca o consecință a imposibilității instanței de apel de a stabili comiterea de către inculpată a infracțiunii de evaziune fiscală, nu pot fi primite.

Pentru existența infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, subiectul activ al infracțiunii trebuie să evidențieze în actele contabile sau în alte documente legale, cheltuieli care nu au la bază operațiuni reale ori să evidențieze operațiuni fictive, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale.

Instanța de apel a stabilit cu titlu definitiv fictivitatea relației comerciale a celor două societăți comerciale aflate în administrarea de fapt sau de drept a inculpatei A. (E. S.R.L., S.C. J. SRL) cu societatea S.C. D. S.R.L., administrată de inculpata C., societate privită ca furnizor de bunuri și servicii fictive pentru facturile menționate în rechizitoriu, mai puțin factura referitoare la platforma autoridicătoare.

Înalta Curte reține că în cazul tipului de evaziune fiscală uzitat de inculpată, prin folosirea facturilor fictive, se urmărește atât fraudarea bugetului de stat cât și camuflarea unor circuite economice evazioniste în cadrul cărora sunt implicate și alte societăți de la care, în mod real, se achiziționează bunurile sau serviciile, însă la prețuri de achiziție mult reduse față de prețul pieței.

Observăm că, în speță, elementul material al infracțiunii de evaziune fiscală este diferit de elementul material al infracțiunii de delapidare.

Astfel, în cazul primei infracțiuni acesta s-a realizat prin înregistrarea în contabilitatea celor două societăți comerciale a unor facturi fictive în vederea producerii de consecințe din punct de vedere fiscal, spre deosebire de infracțiunea de delapidare care s-a realizat prin însușirea de către inculpată, din conturile S.C. E. S.R.L. și S.C. J. S.R.L., a sumelor de bani reprezentând contravaloarea facturilor fictive emise de S.C. D. S.R.L., sume de bani care au ajuns în final la inculpata A. și aceasta cu concursul inculpatei C., în calitatea sa de reprezentant legal al S.C. D. S.R.L., astfel cum, în mod definitiv a stabilit instanța de apel.

Însușirea, ca acțiune prin care se realizează elementul material al infracțiunii de delapidare, constă în scoaterea unui bun din posesia sau detenția unei persoane juridice și trecerea acestuia în stăpânirea făptuitorului care poate să dispună de el, ceea ce corespunde cu situația de fapt reținută și de instanța de apel în prezenta cauză.

Înalta Curte constată că, deși operațiunile comerciale sunt fictive, transferul sumelor de bani aferente acestora a fost efectiv realizat, mișcarea sumelor de bani fiind reală, aspect ce prezintă o deosebită importanță atât sub aspectul reținerii și individualizării infracțiunilor de delapidare și spălare de bani, astfel cum se va evidenția.

Latura obiectivă a infracțiunii de spălare de bani prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019, constă în ascunderea sau disimularea adevăratei naturi a provenienței, a situării, a dispoziției, a circulației sau a proprietății bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârșirea de infracțiuni. Atât acțiunea de ascundere, cât și acțiunea de disimulare a adevăratei naturi a provenienței bunului vizează în fapt un ansamblu de fapte concrete prin care cel care spală bani urmărește să confere o aparență de legalitate produsului infracțiunilor.

Acțiunile ce constituie element material al infracțiunii în această variantă se realizează prin operațiuni juridice, economice, financiare etc., care se raportează la natura, originea, situarea, circulația, dispoziția sau oricare drepturi asupra bunurilor, cunoscând că aceste bunuri provin din săvârșirea de infracțiuni.

Cele două acțiuni, de ascundere și de disimulare se referă la: – proveniența bunului (sursa, originea); – situația bunului (cui aparține acesta); – situarea bunului (locul unde se află acesta); – cine are puterea de dispoziție asupra bunului; – circulația bunului (circuitele, traseele pe care bunul le parcurge); – proprietarul bunului.

În general, operațiunile care asigură deghizarea originii ilegale a bunurilor pot îmbrăca forma convențiilor civile, cum ar fi, vânzarea-cumpărarea, împrumutul, gajarea, transferul, livrarea, orice altă dispunere de proprietate, scoaterea din depozit, schimbul valutei, prelungirea creditului, cumpărarea sau vânzarea de acțiuni, utilizarea depozitelor etc.

Înalta Curte reține că suma de bani însușită de inculpata A. aparținea celor două societăți comerciale reprezentate de aceasta însă, prin comiterea infracțiunii de delapidare, aceiași sumă de bani a intrat în patrimoniul inculpatei, fiind considerată bun personal și de care inculpata a dispus, în parte, prin creditarea propriilor societăți, act care reprezintă un împrumut al asociatului pentru propria societate cât și prin achiziționarea de bunuri în interes personal.

În această modalitate s-a ascuns și s-a disimulat adevărata proveniență și situație a sumei de bani aceasta fiind bun propriu al celor două societăți comerciale, de care puteau dispune numai acestea în scopul realizării obiectului de activitate și obținerii de profit, ajungându-se la situația ca suma de bani să fie înregistrată ca pasiv al societăților comerciale, pasiv reprezentat de împrumutul datorat inculpatei.

Având în vedere că activitatea comercială a celor două societăți comerciale a continuat și după momentul creditării este evident că suma de bani a fost reintrodusă în circuitul comercial dar nu ca sumă de bani aparținând societăților comerciale ci ca bun propriu al inculpatei.

Înalta Curte observă că, în speță, nu se reține o simplă folosire a sumelor de bani de către inculpata A. întrucât, aceasta, ulterior comiterii infracțiunii de delapidare, a încheiat un act de împrumut cu propriile societăți prin care le-a creditat, sumele de bani intrând în circuitul comercial cu o altă proveniență și situație decât cea reală.

În raport de considerentele reliefate, Înalta Curte nu poate primi criticile potrivit cu care nu ar exista o delimitare clară a infracțiunii predicat de infracțiunea de spălare a banilor și că, astfel faptele nu sunt prevăzute de legea penală.

Pentru considerentele expuse, potrivit art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 1448/A din data de 22 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în dosarul nr. x/2013.

Potrivit art. 275 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen. onorariile cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu pentru intimații inculpați S.C. D. S.R.L., S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L., C. și B., în cuantum de câte 627 RON, rămân în sarcina statului.

Sursa informației: www.scj.ro.