Pretinderea greşitei stabiliri a circumstanţelor de fapt ale cauzei ca rezultat al aprecierii eronate a probatoriilor administrate, fapt pentru care instanţa a dat/nu a dat relevanţă anumitor probe. Recurs respins ca nefondat

• NCC: art 1349
• NCC: art. 1357
• NCC: art. 252
• NCC: art. 253
• NCPC: art. 180 alin. (1)
• NCPC: art. 22 alin. (6)
• NCPC: art. 254
• NCPC: art. 258
• NCPC: art. 311 alin. (2)
• NCPC: art. 315 alin. (1) pct. 3
• NCPC: art. 324
• NCPC: art. 453
• NCPC: art. 477 alin. (1)
• NCPC: art. 478 alin. (2)
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 5
• NCPC: art. 496 alin. (1)
• NCPC: art. 9 alin. (2)

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la data de 09.05.2018 sub nr. x/2018, astfel cum a fost precizată la 31.05.2018, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții C. și D., obligarea acestora la plata sumei de 1.000.000 euro cu titlu de daune morale pentru suferințele morale și psihice la care au fost supuși de căre pârâți datorită expresiilor insultătoare, calomniilor, defăimărilor și denigrărilor la adresa acestora făcute în fața unor autorități sau numai în fața celor din comunitate.

În drept, au fost invocate dispozitiile art. 252, art. 253 alin. (4), art. 1357, art. 1349 alin. (1) și alin. (2), art. 1381 alin. (1) C. civ.

Pârâții au formulat cerere reconventională prin care au solicitat obligarea reclamanților la plata sumei de 1.000.000 de euro, reprezentând prejudiciul moral cauzat ca urmare a suferintelor morale și psihice pe care le suportă în permanență, constând în umilință, frică, tristete, stări depresive, neliniște, stări emoționale cu impact negativ asupra acestora.

În drept, au fost invocate dispozitiile art. 58, art. 72, art. 74, art. 1349, art. 1357, art. 1358 C. civ.

Prin sentinta nr. 10837/23.10.2018, Judecătoria Constanța a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei către Tribunalul Constanța, secția I civilă, dosarul fiind înregistrat la data de 5.11.2018.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 704 din 3 mai 2023)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Analizând criticile formulate, prin prisma dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Cu titlu preliminar, se are în vedere că prin încheierea din 16 noiembrie 2022 s-a constatat că este neîntemeiată excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare și s-a dispus admiterea în principiu a recursului, în limita celor constatate prin raportul întocmit, respectiv încadrarea în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 procedură civilă a criticilor referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., încadrarea în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a argumentelor privind modalitatea de motivare a hotărârii în ce privește aspectele enumerate de către reclamant și, respectiv, încadrarea în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a criticilor privind greșita interpretare/aplicare a normelor de drept material, respectiv art. 252, art. 253 C. civ., precum și a dispozițiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală.

Pe cale de consecință, se impune a se stabili că, în ceea ce privește modalitatea de administrare și interpretare a probatoriilor deduse judecății invocate de către recurenți, aceasta nu poate forma obiect de verificare de către Înalta Curte, față de actuala structură a căii extraordinare cu care a fost învestită prezenta instanță, astfel cum este configurată în motivele de casare reglementate în art. 488 alin. (1) C. proc. civ., și care permite numai examinarea criticilor de nelegalitate a hotărârii, nu și a celor de netemeinicie.

II. 1. Analizând susținerile recurenților subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. referitoare la încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., se constată că sunt nefondate.

Norma instituită de art. 315 C. proc. civ. are caracter privat, protejând interesele părții împotriva căreia martorul este solicitat să depună mărturie, de aceea, interdicția are doar un caracter relativ, părțile putând conveni expres ori tacit la ascultarea martorilor care se află într-una dintre situațiile reglementate de această dispoziție legală.

Întrucât caracterul relativ al dispoziției imprimă un regim procesual limitat formulării opoziției la audiere de către partea interesată, rezultă că aceasta va fi formulată in limine litis, de îndată ce părții în drept să o invoce îi este cunoscută relația martorului cu partea.

Recurenții susțin că au formulat (la data de 15.02.2021, la 13.04.2021, la 10.06.2021) opoziție la audierea martorului I., iar instanțele de fond au aplicat eronat prevederile art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. în condițiile în care reclamanții nu au solicitat înlocuirea martorului, ci s-au opus audierii acestuia, iar martorul H. – cu privire la care s-a invocat, de asemenea, existența unei relații de dușmănie- a fost propus cu încălcarea dispozițiilor legale, în contextul în care nu a fost nominalizat în cuprinsul întâmpinării, respectiv al cererii reconvenționale.

Analizând susținerile recurenților prin raportare la considerentele hotărârii recurate și la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că proba testimonială a fost încuviințată de către Tribunalul Constanța la termenul din 2.04.2019, iar reclamanții au formulat opoziție cu privire la audierea martorului J., sens în care, la termenul din 16.09.2019 instanța a dispus înlocuirea acestui martor cu martorul I.. Prin încheierea din 25.11.2019, urmare a opoziției reclamanților privind audierea martorului I., instanța de fond a dispus citarea pârâților cu mențiunea de a indica, în termen de 5 zile de la primirea citației, numele și adresa unui alt martor ce urmează a fi citat, iar pârâții au indicat martorul H. prin cererea depusă la 27.11.2019. La termenul stabilit în vederea administrării probei testimoniale, 24.02.2020, reclamantul, prezent personal, a susținut cererea de amânare a cauzei în vederea angajării unui apărător ales, solicitare încuviințată de către instanță, iar cu privire la martori s-a dispus citarea martorului propus de reclamanți, având în vedere că pârâții, prin apărător, au învederat că vor asigura prezența martorului propus pentru termenul ce va fi acordat în cauză. Opoziția reclamanților privind audierea martorului H. a fost exprimată ulterior, respectiv la termenul din 2.11.2020, reiterată la termenul din 15.02.2021 și prin cererile depuse la 12.04.2021 și la 10.06.2021.

Prin încheierea din 14.06.2021 Tribunalul Constanța a admis excepția decăderii reclamanților din dreptul de a formula opoziție la audierea martorului H. și a decăzut părțile din dreptul de a formulat cererea.

Înalta Curte are în vedere că propunerea și administrarea probelor reprezintă etape net distincte în desfășurarea procesului, cărora li se asociază anumite obligații ale părților, a căror neaducere la îndeplinire poate atrage anumite sancțiuni, de asemenea, specific asociate fiecăreia dintre aceste etape.

Propunerea probelor, căreia ii corespunde și obligația de a dovedi sarcina probei, este succedată de încuviințarea lor de către instanță, respectiv de evaluarea admisibilității și a caracterului lor necesar în proces, fază care, la rândul său, este urmată de administrarea probelor, adică de confruntarea lor directă în fața instanței, pentru ca, în cele din urmă, aceasta să le poată interpreta, să delibereze asupra semnificației lor în proces.

Raportând aceste considerente teoretice la actele și lucrările dosarului reiese că este nefondată solicitarea recurenților de a cenzura raționamentul instanței de apel privind interpretarea și aplicarea prevederilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., pe de o parte, în raport de lipsa invocării unor motive de apel și, pe cale de consecință, a unor critici de nelegalitate privind decăderea reclamanților din dreptul de a mai formula opoziție la audierea martorului H. (astfel cum s-a reținut prin încheierea din 14.06.2021), iar pe de altă parte, față de lipsa invocării unor critici concrete în cuprinsul memoriului de recurs cu privire la dezlegările instanței de apel- relativ la existența unei erori materiale în cuprinsul încheierii de ședință și la parcurgerea procedurii prevăzute de art. 442 C. proc. civ.

Așadar, cum încheierea de amânare a pronunțării din data de 14.06.2021 (prin care instanța de fond s-a pronunțat inclusiv asupra momentului formulării opoziției de către reclamanți) face parte integrantă din sentința nr. 2683/2.07.2021, Înalta Curte constată că reclamanții nu au formulat motive de apel concrete cu privire la soluția instanței privind decăderea reclamanților din dreptul de a formula opoziție la audierea martorului H., ci au dezvoltat alte argumente, analizate de către Curtea de Apel Constanța, iar motivele de recurs s-au raportat, în parte, la dezlegările instanței de apel.

În contextul stabilirii limitelor învestirii instanței de recurs, Înalta Curte reține că recurenții au invocat interpretarea și aplicarea eronată a prevederilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. motivat de faptul că au formulat opoziție la audierea martorului H. întrucât se află în relații de dușmănie, astfel că depoziția este subiectivă- cererea reclamanților neavând ca obiect înlocuirea acestuia-, iar martorul nu a fost propus în condiții de legalitate întrucât nu a fost indicat în cuprinsul întâmpinării sau al cererii reconvenționale.

Înalta Curte reține că pârâții au solicitat administrarea probei cu martori- indicând 3 martori- în cuprinsul cererii reconvenționale, cu respectarea prevederilor art. 254 C. proc. civ., iar proba testimonială a fost încuviințată, pentru ambele părți, conform art. 258 C. proc. civ., iar la termenul din 14.06.2021 a fost administrată proba.

Potrivit art. 311 alin. (2) C. proc. civ., înlocuirea martorilor va putea fi dispusă din „motive bine întemeiate”, ipoteză ce se regăsește în cauză față de admiterea opoziției reclamanților.

În condițiile încuviințării probei testimoniale (apreciată ca fiind utilă, pertinentă și concludentă), efectul admiterii opoziției formulată de către reclamanți constă în posibilitatea pârâților de a înlocui martorul cu privire la care a fost formulată opoziția, în caz contrar fiind lipsită de efecte dispoziția instanței referitoare la încuviințarea probei testimoniale solicitată de pârâți.

Totodată, sunt nefondate criticile recurenților privind modalitatea de indicare a martorului H., întrucât acesta a fost propus cu respectarea termenului stabilit de instanță și în acord cu prevederile art. 180 alin. (1) coroborate cu art. 311 alin. (2) C. proc. civ., în condițiile în care instanța de fond a admis opoziția la termenul din 25.11.2019 și a dispus citarea pârâților cu mențiunea de a indica, în termen de 5 zile de la primirea citației, numele și adresa unui alt martor ce urmează a fi citat, iar pârâții au îndeplinit această obligație la data de 27.11.2019.

Referitor la argumentele recurenților privind lipsa obiectivității depoziției martorului H., Înalta Curte are în vedere că, potrivit prevederilor art. 324 C. proc. civ., în evaluarea obiectivității depoziției martorului, instanța are rolul de a aprecia asupra legăturile de interese dintre martor și vreuna dintre părți, de natură a justifica respingerea martorului propus, sinceritatea depoziției martorului fiind apreciată prin raportare la relațiile dintre părți și la interesul pe care l-ar avea față de rezultatul procesului. De altfel, din considerentele hotărârii recurate nu reiese că instanța de apel a valorificat, cu necesitate, depoziția martorului H., ci a reapreciat materialul probator administrat în cauză, inclusiv prin prisma soluției de încuviințare a probei cu înregistrările audio video, fiind valorificată depoziția martorului K. propus de reclamanți.

II.2. Analizând susținerile reclamanților subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu referire la carențele de motivare ale deciziei recurate și la existența unor motive contradictorii, se constată că sunt nefondate.

Față de argumentele din cuprinsul memoriului de recurs, Înalta Curte are a răspunde doar criticilor de nelegalitate, nu și celor de netemeinicie (prin care recurenții pretind greșita stabilire a circumstanțelor de fapt ale cauzei, rezultat al aprecierii eronate a probatoriilor administrate, faptul că instanța a dat/nu a dat relevanță anumitor probe), întrucât stabilirea situației de fapt este atributul exclusiv al instanțelor de fond.

Procedând la verificarea aspectelor de nelegalitate punctate de recurenții-reclamanți, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat susținerile părților, inclusiv criticile ce vizau opoziția reclamanților privind audierea martorilor I. și H., propuși de pârâți în fața instanței de fond. Luând în considerare starea de fapt în care s-a derulat conflictul dintre părți, instanța de apel a constatat că faptele imputate pârâților nu necesită sancționarea pentru prejudiciul pretins de reclamanți, ca element al răspunderii civile delictuale, expresiile uzitate de intimați neavând aptitudinea concretă de a leza onoarea sau demnitatea recurenților față de existența unei situații conflictuale anterioare, fapt ce nu a modificat percepția terțelor persoane cu privire la reputația reclamanților.

Recurenții pretind că ar exista o inconsecvență în argumentarea motivării, respectiv o motivare contradictorie cu privire la opoziția acestora la administrarea probei testimoniale, or aceste susțineri nu sunt verificate în cauză având în vedere că din considerentele hotărârii atacate -pagina 6- reies motivele pentru care instanța de apel a respins argumentele reclamanților.

Totodată, recurenții susțin că, pe de o parte, instanța de apel a reținut existența faptelor reclamate- ce nu au fost contestate în cauză-, iar, pe de altă parte, a analizat efectul acestor fapte prin prisma unui prezumat comportament al reclamantului care ar fi alimentat starea conflictuală, sens în care Curtea de Apel Constanța a reținut lipsa efectelor resimțite de recurenți.

În speță, considerentele hotărârii atacate, criticate ca fiind contradictorii, enunță precis argumentele pentru care instanța de apel a statuat asupra inexistenței legăturii de cauzalitate între faptele imputate pârâților și prejudiciul invocat de către recurenți.

Anume, instanța de apel a reținut că nu se identifică și nu se poate reține o schimbare a percepției terțelor persoane în privința reputației reclamantului, ulterior afirmațiilor intimaților, în raport de starea conflictuală preexistentă, cunoscută inclusiv de persoane străine cercului privat al părților, astfel încât „faptele dedusă judecății nu impun cu necesitate sancționarea pârâților”.

Recurenții susțin, totodată, că hotărârea cuprinde motive contradictorii cu privire la aprecierea instanței de apel „în sensul lipsei ofenselor adresate A.”. Din considerentele hotărârii atacate reiese că motivarea instanței de apel privește lipsa indicării în cuprinsul cererii de chemare în judecată a unor fapte ilicite ale pârâților cu privire la reclamanta A., aceste aspecte fiind complinite pe parcursul derulării litigiului, iar faptele reclamate nu au fost dovedite în cauză.

Raționamentul expus nu cuprinde concluzii contradictorii și nici nu i se poate asocia acestuia un viciu de nemotivare întrucât, față de circumstanțele reținute, ce valorează, fiecare în parte, factori cauzali în producerea deznodământului, instanța de apel a expus coerent și neechivoc motivele pentru care nu a putut stabili situația de fapt expusă de reclamanta A. privind acțiunile calificate de reclamanți ca fiind fapte ce ar fi contribuit la cauzarea prejudiciului invocat de recurentă.

Pe cale de consecință, contrar susținerilor recurenților, instanța de apel a argumentat, atât în fapt, cât și în drept soluția adoptată, în raport de starea de fapt constatată în cauză, de obiectul dedus judecății și de limitele învestirii instanței prin cererea de chemare în judecată.

În limitele impuse de motivele formulate de reclamanți în cererea introductivă și în calea de atac și în acord cu dispozițiile art. 477 alin. (1) și art. 478 alin. (2) C. proc. civ., Curtea a avut competența, dar și obligația, examinării apelului din perspectiva susținerilor prezentate de reclamanți în cerere, ca expresie a respectării principiului disponibilității părților, ce guvernează procesul civil, astfel cum este consacrat în art. 9 alin. (2) din același cod, precum și a principiului aflării adevărului, în condițiile art. 22 alin. (6) din cod, sens în care a și procedat. În esență, instanța de apel a avut a verifica îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, pretinsă de reclamanți în calea de atac față de soluția de respingere a acțiunii, pronunțată în primă instanță, raționamentul Curții expus în decizia atacată reflectând tocmai analiza acestor elemente.

În consecință, nu sunt întrunite cerințele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

II.3. O altă critică a recurenților-reclamanți circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează pronunțarea hotărârii cu greșita interpretare/aplicare a prevederilor art. 252, art. 253 C. civ., precum și a dispozițiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală.

Această critică este nefondată.

Reclamanții s-au adresat instanțelor cu o acțiune prin care, în esență, acuzând prejudicii de imagine, ale demnității și reputației acestora, aduse prin exprimările calomnioase formulate verbal și în scris de pârâți, au solicitat obligarea acestora la plata sumei de 1.000.000 euro cu titlu de daune morale. În motivarea cererii, reclamanții au indicat acțiuni de jignire repetată din partea pârâților, în prezența unor localnici, precum și a angajaților unor autorități publice locale.

Sub aspectul situației de fapt, instanța de apel a reținut, în esență, că nu s-a dovedit săvârșirea faptei ilicite în ceea ce o privește pe reclamantă, iar în ceea ce îl privește pe reclamant, deși s-a probat utilizarea unor expresii cu potențial generic ofensator, totuși, imaginea și percepția terțelor persoane în privința reputației reclamantului nu s-au schimbat în mod semnificativ, în contextul existenței unei stări conflictuale anterioare, menținută pe o perioadă îndelungată de timp.

În dezvoltarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții susțin faptul că instanța de apel nu a analizat viziunea și cultura reclamantei, precum și calitatea de membru al familiei agresate și nici nu a sancționat faptele pârâților ce au condus la încălcarea normelor de conviețuire socială.

Față de aceste argumente și de evaluarea instanței de apel circumstanțelor factuale ale cauzei (exclusă din analiza recursului, a cărui judecată este subordonată exclusiv aspectelor de legalitate), Înalta Curte, ca instanță de recurs, nu poate proceda la a cenzura sau modifica aceste rețineri, deoarece aceasta ar însemna să reaprecieze probele administrate pentru a stabili o altă stare de fapt, ceea ce legea nu îi îngăduie.

În acest context, procedând la verificarea analizei instanței de apel, prin prisma dispozițiilor legale pretins a fi încălcate (art. 252, art. 253 art. 1357 și art. 1349 C. civ. și art. 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale) și a criteriilor reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, Înalta Curte apreciază ca fiind corectă statuarea instanței de apel conform căreia faptele deduse judecății nu impun sancționarea pârâților.

Pentru a fi angajată răspunderea pârâților în temeiul art. 1357, art. 1349 C. civ., se impunea ca reclamanții să dovedească, în persoana fiecărui pârât, întrunirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale: săvârșirea faptei ilicite cu privire la fiecare reclamant, existența unui prejudiciu propriu, vinovăția celui care a provocat prejudiciul și existența raportului de cauzalitate între fapta produsă și prejudiciul pretins.

Instanța de apel a reținut că pentru a fi aplicabil art. 8 din Convenție atacul asupra reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să aducă atingere exercitării de către o persoană a dreptului la respectarea vieții sale private, iar acest raționament este susținut de jurisprudența CEDO [Axel Springer AG împotriva Germaniei (MC), pct. 83; Bédat împotriva Elveției (MC), pct. 72; Medžlis Islamske Zajednice Brčko și alții împotriva Bosniei și Herțegovinei (MC), pct. 76; Denisov împotriva Ucrainei (MC), pct. 112].

De asemenea, Curtea a hotărât că nu poate fi invocat art. 8 pentru a se plânge de o atingere adusă reputației care este o consecință previzibilă a propriilor acțiuni (Sidabras și Džiautas împotriva Lituaniei, nr. 55480/00 și 59330/00, pct. 49, CEDO 2004-VIII).

Cu referire la aprecierea prejudiciului invocat de recurenți prin faptele intimaților, instanța de apel a reținut că afirmațiile pârâților nu au afectat integritatea reclamantului și nu au influențat negativ imaginea acestuia în percepția comunității, reprezentanților autorităților, cunoștințelor și a prietenilor, având în vedere existența unei stări conflictuale prelungită în timp și alimentată de comportamentul reclamantului.

Potrivit jurisprudenței constante a CEDO (Cauza Tolstoy Miloslavsky c. Regatului Unit), daunele morale se stabilesc în raport de consecințele negative suferite de victimă, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care victimei i-a fost afectată situația profesională și socială. În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiții sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale.

În contextul în care prejudiciul real și efectiv invocat de către reclamanți nu a fost dovedit, se constată că raționamentul juridic expus în decizia contestată nu relevă o aplicare greșită a normelor invocate de recurenți și nici a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care să determine concluzia că poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală, astfel cum au susținut recurenții.

Cum criticile au fost găsite ca lipsite de fundament de instanța de control judiciar, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a se respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B. și A..

Reținând culpa procesuală a recurenților, conform art. 453 C. proc. civ., vor fi obligați recurenții-reclamanți B. și A. la plata sumei de 1.000 RON, către intimații-pârâți C. și D., cu titlul de cheltuieli de judecată, conform înscrisurilor aflate la filele x, apreciind că suma acordată cu acest titlu este rezonabilă față de complexitatea cauzei și activitatea prestată de avocat în faza procesuală a recursului.

Sursa informației: www.scj.ro.