Observaţii privind minimizarea prejudiciului în materie contractuală

16 oct. 2023
Vizualizari: 846
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

1. Aspecte introductive. Unul dintre remediile aflate la dispoziția creditorului atunci când partenerul contractual nu-și îndeplinește obligațiile este reprezentat de dreptul acestuia de a solicita daune-interese pentru acoperirea prejudiciului suferit[1]. În asigurarea funcțiilor răspunderii contractuale – stabilirea unui raport de încredere între părți, stimularea debitorului să execute, facilitarea realizării drepturilor și intereselor creditorului – soluțiile de principiu consacrate de legiuitor în materie sunt similare celor existente sub imperiul Codului civil de la 1864 (repararea integrală a prejudiciului, cu despăgubiri pentru paguba efectiv suferită și pentru beneficiul nerealizat, repararea prejudiciului cert și previzibil, repararea prejudiciului material și a celui moral, repararea prejudiciului cauzat de neexecutarea culpabilă sau fără justificare din partea debitorului, dar cu limitări în cazul culpei eventuale a creditorului în producerea acestuia). Un element de noutate în reglementarea noului Cod civil în materia răspunderii contractuale este reprezentat de obligația creditorului de a-și minimiza prejudiciul, textul legal – art. 1.534 alin. (2) C. civ. – prevăzând că „Debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligență”.

2. Drept comparat. Optând pentru această soluție, legiuitorul român nu a făcut decât să se alinieze unui trend urmat cu claritate în sistemele de drept moderne. Pentru dreptul continental, sunt reprezentative, de exemplu, art. 1227 alin. (2) din Codul civil italian, ce a inspirat fără urmă de dubiu soluția reținută de legiuitorul român, art. 254 alin. (2) BGB german[2], art. 44 alin. (1) și art. 99 alin. (3) din Codul elvețian al obligațiilor[3], art. 6:101 BW în Olanda[4]. Și în Ungaria, Portugalia, Grecia, Rusia, Finlanda sau Belgia există soluții similare[5]. În reforma din 2016, legiuitorul francez păstrează tăcerea cu privire la această obligație a creditorului de minimizare a prejudiciului, deși atât proiectul Catala[6], cât și Proiectul Terré[7] se arătau favorabile consacrării ei[8].

3. În dreptul britanic, unde hotărârea reper este British Westinghouse Electric Co Ltd v Underground Electric Rys (1912)[9], minimizarea prejudiciului are la bază trei idei: partea prejudiciată nu poate cere compensarea pentru prejudiciul ocazionat de fapta debitorului, dar care ar fi putut fi evitat cu acțiune rezonabilă (avoidable loss rule); victima este îndreptățită la despăgubiri inclusiv în ceea ce privește pierderile sau cheltuielile ocazionate de eforturile de reducere a prejudiciului (reasonable expenses rule); dacă victima își reduce prejudiciul, partea responsabilă va răspunde doar pentru prejudiciul rămas neacoperit (avoided loss rule)[10].

4. În afara continentului european, principiul minimizării este consacrat în Codul civil din Louisiana[11] sau în Codul civil Quebec[12], dar și în § 350 din US Second Restatement of Contracts[13].

5. Drept internațional. Și în dreptul supranațional se regăsesc soluții similare. Principiul minimizării este consacrat expres în art. 77 din Convenția de la Viena privind vânzarea internațională de mărfuri[14], dar și în art. 85 și 86, care privesc conservarea bunurilor de către partea care le are în posesie sau care are controlul asupra lor. De asemenea, principiul minimizării este considerat a fi o parte componentă a lex mercatoria[15], arbitrii dând efect ideii că victima unei neexecutări contractuale trebuie să ia măsuri rezonabile pentru limitarea consecințelor negative ale acesteia[16]. În fine, principiul minimizării prejudiciului se regăsește și în art. 9:505 din Principiile dreptului european al contractelor, art. 163 alin. (1) CESL, art. III. – 3:705 DCFR sau în art. 7.4.8 (Mitigation of harm) din Principiile UNIDROIT[17].

6. Plan. În cele ce urmează, ne propunem o analiză a art. 1.534 alin. (2) C. civ., urmând o perspectivă comparativă. Ne vom opri pe rând asupra fundamentului regulii nou instituite, asupra condițiilor ei de punere în aplicare și, în fine, asupra sancțiunii pe care o atrage, în încercarea de a clarifica conținutul și modul ei de operare în materie contractuală. Analiza prevederilor legale autohtone și prin prisma interpretărilor oferite de doctrinarii sau de instanțele din alte sisteme de drept pentru reglementări similare este de natură să scoată în evidență aspectele ce pot suscita dificultăți, dar și să aducă un plus de certitudine și de previzibilitate cu privire la soluțiile posibile pentru acestea.

7. Natura obligației de minimizare. În raport cu art. 77 din Convenția de la Viena, al cărui text este formulat mult mai strict („.. trebuie să ia măsuri rezonabile…”) decât art. 1.534 alin. (2) C. civ., s-a discutat dacă creditorului îi revine sau nu o obligație propriu-zisă[18]. Răspunsul oferit a fost unul negativ[19]: „obligația” pe care o are creditorul conform art. 77 CVIM nu are ca și corelativ un drept al debitorului de a cere executarea ei și nici nu antrenează răspunderea celui care nu o execută. Funcția acestei obligații este aceea de a împiedica creditorul să obțină o reparație integrală de la debitor, atunci când, la rândul lui, nu a acționat corespunzător[20].

8. Aceeași soluție poate fi reținută și în ceea ce privește art. 1.534 alin. (2) C. civ.: obligația de minimizare a prejudiciului nu este o obligație propriu-zisă[21], ci o „datorie” în sens de „incombance”[22] sau „Obliegenheit”[23]; aceasta justifică și formularea negativă utilizată de textul legal, care menționează doar consecința neluării unor măsuri diligente[24]. Încălcarea „obligației” prevăzute de legiuitor la art. 1.534 alin. (2) C. civ. nu este susceptibilă de executare silită, nu poate fi înțeleasă ca un temei pentru încetarea contractului și nu este sancționată prin angajarea răspunderii creditorului în sensul propriu al termenului; acesta doar își va vedea limitat dreptul la reparare integrală, în măsura prejudiciului evitabil (despăgubirea fiind redusă cu partea din prejudiciu ce ar fi putut fi evitată)[25].

9. De fapt, regula minimizării nu este prospectivă, ci doar atributivă: ea nu obligă creditorul la un comportament determinat, dar transferă acestuia răspunderea pentru prejudiciul ce ar fi putut fi înlăturat sau prevenit printr-un comportament adecvat. Ea pune în sarcina creditorului prejudiciul ce ar fi putut fi evitat cu o serie de demersuri rezonabile, fără să-i impună o obligație corelativă, propriu-zisă, de a acționa într-un anume sens.

10. Legiuitorul recunoaște faptul că este nejustificat să se obțină despăgubiri pentru un prejudiciu a cărui concretizare creditorul a așteptat-o în mod pasiv, deși acesta ar fi putut fi prevenit sau evitat[26]. Repararea integrală chiar și în aceste cazuri ar descuraja contractarea și ar determina creșterea prețurilor, astfel încât acestea să acopere și riscurile legate de pasivitatea cocontractantului care cu bună știință permite agravarea prejudiciului; corelativ, și costul asigurărilor de răspundere ar crește în mod semnificativ[27]. Astfel, regula minimizării este de natură să susțină eficiența economică, evitând pierderea unor resurse și susținând bunăstarea[28].

11. Deși a fost exprimată și opinia contrară[29], nu credem că fundamentul acestei reguli a minimizării este reprezentat de culpă; în opinia noastră, aceasta poate opera independent de culpa creditorului. De exemplu, creditorul nu are o obligație să meargă în călătoria planificată atunci când mașina rezervată nu este disponibilă la data stabilită, ci doar ulterior (poate că acea călătorie nu are niciun sens două zile mai târziu); dar, dacă alege să renunțe la aceasta, în loc să caute, eventual, o soluție substitut, de minimizare, el nu va fi îndreptățit la repararea integrală a prejudiciului. Creditorul este liber să decidă dacă acționează sau nu, dar va suporta consecințele opțiunii; pentru că nu va avea dreptul la repararea prejudiciului integral în lipsa eforturilor de limitare a acestuia, el este ținut să folosească o diligență ordinară mai degrabă pentru apărarea propriilor interese, iar nu pentru apărarea intereselor altuia (așa cum pare la prima vedere).

12. Regula minimizării decurge din principiul bunei-credințe, care inspiră dreptul contractelor, și din obligația părților de loialitate și cooperare în executarea contractului[30]. Această referire la buna-credință se regăsește direct în jurisprudența italiană mai recentă. De exemplu, în decizia nr. 19218/2018, Casația italiană a distins, din perspectiva raportului de cauzalitate, între cele două ipoteze reglementate în cuprinsul art. 1227 C. civ.[31], oprindu-se asupra consecințelor lor. În primul caz, instanța trebuie să verifice din oficiu, pe baza tuturor elementelor de fapt, culpa concurentă reținută în sarcina părții vătămate. În schimb, al doilea caz formează obiectul unei excepții în sens strict de la regula rambursării integrale a prejudiciului: comportamentul de minimizare este așteptat de la creditor în mod autonom, ca expresie a obligației acestuia de a se comporta în conformitate cu regulile bunei-credințe[32].


* Este extras din Revista română de drept privat nr. 2/2020.

[1] Referitor la discuția existentă în doctrină cu privire la problema de a ști dacă daunele-interese reprezintă doar o formă de executare prin echivalent a obligațiilor contractuale sau dacă ele se datorează ca efect al angajării răspunderii contractuale a debitorului culpabil, a se vedea P. Vasilescu, Drept civil. Obligații, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2017, pp. 545-546. Legiuitorul român, deși include regulile speciale în capitolul dedicat executării silite a obligațiilor, tranșează disputa în favoarea celei de-a doua alternative, precizând clar în art. 1.350 alin. (2) C. civ. că, atunci când, fără justificare, debitorul nu își îndeplinește obligațiile pe care le-a contractat, acesta este răspunzător de prejudiciul cauzat creditorului și este obligat să repare acest prejudiciu, în condițiile legii.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

[2] Art. 254 BGB: „1. Atunci când cel care a suferit prejudiciul a contribuit prin culpa sa la survenirea acestuia, obligația de reparare și întinderea despăgubirii depind de circumstanțe și, în special, de problema de a ști în ce măsură prejudiciul a fost cauzat în mod preponderent de una sau alta dintre părți. 2. La fel stau lucrurile atunci când culpa victimei se limitează la faptul de a nu avertiza debitorul cu privire la pericolul unui prejudiciu extrem de ridicat, pericol care nu era sau nu trebuia în mod necesar să fie cunoscut de către debitor, sau la faptul de a nu înlătura sau diminua prejudiciul”.

[3] Art. 44 alin. (1) din Codul elvețian al obligațiilor prevede că instanțele pot reduce cuantumul despăgubirilor (sau pot chiar să nu le acorde) atunci când victima a consimțit la producerea prejudiciului sau atunci când faptele de care este responsabilă au contribuit la producerea sau la agravarea prejudiciului sau au agravat situația debitorului. Art. 99 alin. (3) C.O. dispune că regulile privind răspunderea pentru fapte ilicite [prevăzute la art. 44 alin. (1) C.O.] se aplică prin analogie efectelor ilicitului contractual.

[4] Art. 6:101 BW: „Dacă prejudiciul este datorat în parte unei circumstanțe care poate fi atribuită victimei, obligația de reparare se reduce sau încetează, în măsura rezonabilului”.

[5] A se vedea O. Lando, H. Beale, Principles of European Contract Law, Part. 1 and Part II, Kluwer Law International, 2000, p. 447. În Belgia, în privința răspunderii contractuale, a se vedea Cass. 17.05.2001, Pas. 2001, 889 („[…] articolul 1134 alin. (3) C. civ. obligă la executarea cu bună-credință a convențiilor […]; dacă această regulă nu-i impune creditorului să-și limiteze prejudiciul în toată măsura posibilului, ea îi impune totuși să ia, cu loialitate, măsuri rezonabile care permit moderarea sau limitarea prejudiciului”. Hotărâri mai vechi consacrau însă regula pentru răspundere în general: Cass. 08.05.1952, Pas. 1952, I, (570) p. 577 („evaluarea judiciară a întinderii reparației poate fi influențată de circumstanța că victima, în urma carenței autorului responsabil, a procedat ea însăși, anterior hotărârii, la înlocuirea bunului de care a fost privată sau că s-a comportat neglijent, nerealizând această înlocuire”).

[6] Proiectul Catala, art. 1373: „Atunci când victima avea posibilitatea, prin mijloace sigure, rezonabile și proporționate, să reducă întinderea prejudiciului sau să evite agravarea acestuia, se va ține cont de abținerea acesteia, printr-o reducere a despăgubirii, mai puțin atunci când măsurile respective ar fi fost de natură să aducă atingere integrității ei fizice”.

[7] Proiectul Terré, art. 121 alin. (2): „Se va proceda la fel dacă creditorul nu a luat măsurile sigure și rezonabile, apte să evite, să limiteze sau suprime prejudiciul. Creditorului îi vor fi rambursate toate cheltuielile rezonabile făcute în acest scop”.

[8] Deși autori renumiți din secolele trecute – Domat și Pothier – susțineau existența acestei obligații a creditorului de moderare a prejudiciului cauzat de neexecutarea contractului de către partener, jurisprudența modernă a fost reticentă în consacrarea acestei soluții – a se vedea S. Le Pautremat, Mitigation of damage: a french perspective, în ICLQ, 2006, vol. 55, pp. 205-218.

[9] British Westinghouse Electric Co Ltd v Underground Electric Rys [1912] AC 673, 689: „The fundamental basis is thus compensation for pecuniary loss naturally flowing from the breach; but this first principle is qualified by a second, which imposes on a plaintiff the duty of taking all reasonable steps to mitigate the loss consequent on the breach, and debars him from claiming in respect of any part of the damage which is due to his neglect to take such steps”. A se vedea și Sale of Goods Act, 1979.

[10] G.H. Treitel, Remedies for Breach of Contract. A Comparative Account, OUP, 1988, p. 179, no. 145.

[11] Art. 2002 C. civ. Louisiana: „Creditorul trebuie să facă eforturi rezonabile de minimizare a prejudiciului cauzat de neexecutarea imputabilă debitorului. Când creditorul nu face asemenea eforturi, debitorul poate solicita reducerea corespunzătoare a despăgubirilor”.

[12] Art. 1479 C. civ. Q.: „Persoana ținută să repare un prejudiciu nu răspunde de agravarea pe care victima ar fi putut-o evita”. Cu privire la acest text, a se vedea, de exemplu, B. Lehaire, Analyse tridimensionnelle de l’obligation de minimiser son dommage en droit civil québécois, în Bulletin de droit économique, 2013, pp. 1-6 (http://www.droit-economique.org/wp-content/uploads/2013/12/Benjamin_Lehaire_2013_2.pdf).

[13] § 350 US Second Restatement of Contracts: „Nu se datorează despăgubiri pentru prejudiciul pe care partea prejudiciată l-ar fi putut evita fără riscuri, costuri sau umilințe/oprobriu”.

[14] Art. 77 CVIM: „Partea care invocă contravenția la contract trebuie să ia măsuri rezonabile, ținând seama de împrejurări, pentru a limita pierderea, inclusiv câștigul nerealizat, rezultat al contravenției. Dacă ea neglijează să o facă, partea în culpă poate cere o reducere a daunelor-interese egală cu mărimea pierderii care ar fi trebuit evitată”. V. Knapp, în C.M. Bianca, M.J. Bonell, Commentary on the International Sales Law, Giuffrè, Milan, 1987, pp. 559-567, în special p. 559, consideră că art. 77 CVIM este o expresie a principiului prevenției consacrat în diferite sisteme de drept.

[15] B. Goldman, La Lex mercatoria dans les contrats et l’arbitrage international: réalités et perspectives, în JDI, 1979, p. 480 și urm.; Y. Derains, L’obligation de minimiser le dommage dans la jurisprudence arbitrale, în RDAI, 1987, p. 375 și urm. (https://www.trans-lex.org/120100/_/derains-yves-l-obligation-de-minimiser-le-dommage-dans-la-jurisprudence-arbitrale-rdai-1987-at-375-et-seq/); a se vedea și K.P. Berger, Principiile TransLex, ce consideră că minimizarea prejudiciului este unul dintre principiile ferm stabilite în dreptul comerțului internațional (Principiul VII.4, Duty to mitigate: „A party who relies on a breach of contract by the other party must take such measures as are reasonable in the circumstances to mitigate its loss, including loss of profit, resulting from the breach. If it fails to take such measures, the party in breach may claim a reduction in the damages in the amount at which the loss should have been mitigated” (https://www.trans-lex.org/949000/_/duty-to-mitigate/).

[16] L. Thibierge, L’obligation de minimiser son préjudice, în Revue de droit des affaires internationales/International Business Law Journal, Sweet & Maxwell, 2016, no. 4, pp. 365-390.

[17] Art. 7.4.8: „(1) The non-performing party is not liable for harm suffered by the aggrieved party to the extent that the harm could have been reduced by the latter party’s taking reasonable steps. (2) The aggrieved party is entitled to recover any expenses reasonably incurred in attempting to reduce the harm”.

[18] D. Saidov, Methods of Limiting Damages under the Vienna Convention on Contracts for the International Sale of Goods, în 14 Pace Int’l L. Rev., 2002, p. 307 și urm., în special p. 352.

[19] Cl. Witz, L’obligation de minimiser son propre dommage dans les conventions internationales: l’exemple de la Convention de Vienne sur la vente internationale, în „Faut-il moraliser le droit français de la réparation du dommage? (À propos des dommages et intérêts punitifs et de l’obligation de minimiser son propre dommage), Actes du Colloque du 21 mars 2002 – Centre de droit des affaires et de gestion (CEDAG) Paris, LPA”, no. 232 (noiembrie 2002), pp. 50-54: „conform opiniei dominante, obligația minimizării prejudiciului nu este o obligație în sensul strict al termenului”.

[20] D. Saidov, op. cit., p. 353.

[21] În consecință, discuția cu privire la natura specifică a obligației (de rezultat sau de mijloace) nu ar fi una adecvată. Ea se regăsește totuși în doctrină – L. Thibierge, op. cit., p. 368; J. Goicovici, Obligația creditorului de limitare a prejudiciului în reglementarea art. 1534 din Noul Cod civil, în C. Jud. nr. 3/2010, p. 141 și urm., în special p. 145.

[22] Ass. H. Capitant, (dir.) G. Cornu, Vocabulaire juridique, 10e éd., 2014, Incombance: „sarcină, datorie a cărei nerespectare expune autorul nu unei condamnări, ci pierderii avantajelor asociate îndeplinirii ei”. Pentru Belgia, a se vedea M. Fontaine, Obliegenheit, incombance?, în „Liber amicorum Hubert Claassens”, Anvers Louvain-La Neuve, Maklu-Academia Bruylant, 1998, p. 151 și urm., conform căruia a se conforma unei/unor Obliegenheiten nu înseamnă a executa obligații, ci a acționa în interes propriu, inclusiv în vederea evitării pierderii unui drept.

[23] Cl. Witz, Droit privé allemand, 1. Actes juridiques, droits subjectifs, Litec, Paris, 1992, n° 579: „Dreptul german cunoaște o formă edulcorată de obligații, Obliegenheiten, ce pot fi definite drept obligații (Pflichten) cu o mai mică intensitate. În timp ce dreptul francez cunoaște o singură noțiune, aceea de obligație, dreptul german recurge la două concepte – Pflichten și Obliegenheiten”.

[24] Formularea negativă presupune că art. 1.534 alin. (2) C. civ. operează atunci când comportamentul creditorului a fost nerezonabil; într-un asemenea caz, el va recupera mai puțin decât ar fi fost îndreptățit în baza principiului reparării integrale.

[25] A se vedea, mutatis mutandis, R. Zimmermann, Limitation of Liability for Damages in European Contract Law, în Edinburgh Law Review, 2014, pp. 193-224, în special p. 219.

[26] Gh. Piperea, Obligația de minime diligențe în evitarea sau diminuarea prejudiciului sau De ce frica nu este mereu cel mai bun paznic al bostănăriei…, 18 iunie 2017, nr. 1, disponibil la adresa: https://www.juridice.ro/essentials/1240/obligatia-de-minime-diligente-in-evitarea-sau-diminuarea-prejudiciului-sau-de-ce-frica-nu-este-mereu-cel-mai-bun-paznic-al-bostanariei.

[27] L. Thibierge, op. cit., p. 373.

[28] H. Muir-Watt, La modération des dommages en droit anglo-américain, în LPA, 2002, n° 232, p. 45, ce afirmă că un contract nu are valoare decât prin prisma interesului pe care îl reprezintă pentru piață, iar moderarea prejudiciului (în common law) exprimă singură o alegere ideologică sau de politică juridică, referitoare la locul ce trebuie recunoscut căutării eficienței economice sau nevoilor pieței, în regimul juridic al schimburilor.

[29] J. Goicovici, op. cit., pp. 142-143.

[30] P. Vasilescu, op. cit., p. 560; I.F. Popa, în L. Pop. I.F. Popa, S.I. Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 241; L. Pop, Executarea contractului sub autoritatea principiului solidarismului contractual, în Dreptul nr. 7/2011, p. 72 și urm., în special p. 99 și urm.; Gh. Piperea, op. cit.; L. Thibierge, op. cit., p. 372 și referințele suplimentare citate. A se vedea și Ph. Khan, Les principes généraux du droit devant les arbitres, în JDI, 1989, p. 305, p. 307 și urm.

[31] Deși art. 1227 C. civ. it. are o formulare extrem de apropiată de aceea a art. 1.534 C. civ. român, între cele două texte există o deosebire fundamentală din perspectiva sferei lor de aplicare: art. 1227 C. civ. it. este aplicabil atât în materie de răspundere contractuală, cât și în materie de răspundere extracontractuală, în timp ce art. 1534 alin. (2) C. civ. român vizează exclusiv răspunderea contractuală. Cu toate că și în dreptul romanesc a fost exprimată și o opinie diferită – aplicarea art. 1.534 alin. (2) C. civ. atât în materie contractuală, cât și extracontractuală (J. Goicovici, Executarea coactivă, buna-credință versus culpa creditorului în materia obligației de moderare a prejudiciului, în RRDP nr. 3/2019, p. 189) –, apreciem că această soluție nu poate fi reținută. Art. 1.534 C. civ. este inclus într-un set de reguli speciale care privesc în mod particular răspunderea contractuală (P. Vasilescu, op. cit., p. 547), iar voința legiuitorului ar trebui respectată. Pentru răspunderea extracontractuală interesează art. 1.371 C. civ., ce nu face obiectul analizei aici.

[32] Cass. civ., hot. nr. 19218 din 19 iulie 2018: „In tema di risarcimento del danno, l’ipotesi del fatto colposo del creditore che abbia concorso al verificarsi dell’evento dannoso (di cui al primo comma dell’art. 1227 c.c.) va distinta da quella (disciplinata dal secondo comma della medesima norma) riferibile ad un contegno dello stesso danneggiato che abbia prodotto il solo aggravamento del danno senza contribuire alla sua causazione, giacché – mentre nel primo caso il giudice deve procedere d’ufficio all’indagine in ordine al concorso di colpa del danneggiato, sempre che risultino prospettati gli elementi di fatto dai quali sia ricavabile la colpa concorrente, sul piano causale, dello stesso – la seconda di tali situazioni forma oggetto di un’eccezione in senso stretto, in quanto il dedotto comportamento del creditore costituisce un autonomo dovere giuridico, posto a suo carico dalla legge quale espressione dell’obbligo di comportarsi secondo buona fede”. A se vedea, în același sens, în Italia, și: Cass. civ. it., sez. III, hot. nr. 12714 din 25 mai 2010; Cass. civ. it., sez. III, hot. nr. 1213 din 23 ianuarie 2006. Toate aceste hotărâri, la fel ca și cele ce vor fi citate subsecvent în prezentul articol, sunt disponibile la adresa https://www.brocardi.it/codice-civile/libro-quarto/titolo-i/capo-iii/art1227.html.

Observații privind minimizarea prejudiciului în materie contractuală was last modified: octombrie 13th, 2023 by Elena Alina Oprea

Jurisprudență

Vezi tot

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice