Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
1.388 views
13. Aceeaşi distincţie este pertinentă şi pentru dreptul românesc. Cele două alineate ale art. 1.534 C. civ. reunesc sub titlul Prejudiciul imputabil creditorului două concepte familiare în primul rând juriştilor de common law – fapta/culpa victimei (Contributory negligence) şi „obligaţia” minimizării prejudiciului (Duty to mitigate damages). La fel ca în common law şi la fel ca în dreptul italian, deşi regula minimizării este legată de aceea a culpei concurente a creditorului, realităţile acoperite sunt diferite. În cazul primului alineat, creditorul contribuie personal şi culpabil la realizarea prejudiciului, împreună cu „autorul” principal (situaţie care este mai degrabă rară în plan contractual[33]). Pentru cel de-al doilea alineat, comportamentul creditorului prezintă relevanţă într-un plan secund, după ce a intervenit neexecutarea efectivă din partea debitorului, susceptibilă să ocazioneze un prejudiciu[34]. Decizia subsecventă a acestuia pentru un anumit demers este un act voluntar, care poate antrena agravarea acelui prejudiciu; astfel, de exemplu, comportamentul cumpărătorului unor piese defecte, pe care, în loc să le repare, decide cu bună ştiinţă să le folosească, stă la baza prejudiciului suferit atunci când recolta este pierdută, atunci când construcţia în care sunt încorporate se prăbuşeşte sau atunci când linia de producţie în care sunt incluse se defectează, iar activitatea este întreruptă. În numele bunei-credinţe şi al loialităţii contractuale, acesta trebuia să acţioneze pentru reducerea prejudiciului şi a cuantumului despăgubirilor ce îi sunt datorate[35]. Opţiunea creditorului pentru un anume comportament, dacă este nerezonabilă/contrară bunei-credinţe, este una dintre cauzele prejudiciului şi acest lucru explică decizia legiuitorului de a-l obliga la suportarea unei părţi din despăgubiri, prin transferarea răspunderii.
14. Obiectul „obligaţiei”[36] de minimizare. În condiţiile în care art. 1.534 alin. (2) C. civ. evocă vag „prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita”, o discuţie poate să apară în legătură cu semnificaţia noţiunii de minimizare, care este susceptibilă să acopere acte cu grade diferite de intensitate, în funcţie de scopul urmărit: neagravarea prejudiciului sau reducerea prejudiciului deja materializat.
Neagravarea prejudiciului este structural diferită de reducerea/limitarea acestuia. Neagravarea presupune respectarea sferei juridice a altuia, prin inacţiune: creditorul se abţine de la comportamente care ar amplifica prejudiciul de bază; dacă nu o face, răspunderea pentru prejudiciul ulterior, care reprezintă o agravare a prejudiciului de bază, ar exista ca efect al propriului lui comportament (pozitiv). Dimpotrivă, reducerea/limitarea prejudiciului presupune pentru creditor un comportament activ, de intervenţie, de imixtiune în sfera juridică a altuia; răspunderea creditorului ar fi generată de omisiunea atenuării de către el a prejudiciului de bază, care este urmarea faptei originare a debitorului.
15. Trebuie deci clarificat dacă, în conformitate cu art. 1.534 alin. (2) C. civ., creditorului i se cere doar un comportament pasiv (să nu facă nimic de natură a-şi agrava prejudiciul) sau dacă acesta este ţinut de un comportament activ, destinat a limita sau a neutraliza cel puţin o parte din prejudiciul care nu este încă realizat, dar a cărui producere este iminentă, având în vedere neexecutarea din partea debitorului.
În dreptul comparat, doar Codul civil Quebec vorbeşte de neagravare[37]; în celelalte legislaţii sau texte supranaţionale tendinţa este una mai severă, vizând inclusiv atenuarea/reducerea/diminuarea prejudiciului[38]. BGB german permite direct „sancţionarea” creditorului care se abţine atât să reducă prejudiciul, cât şi să evite agravarea. În Italia, jurisprudenţa urmează amplu aceeaşi poziţie. Iniţial, Curtea de casaţie afirma doar că nu i se pot cere creditorului comportamente pozitive, care ar antrena pentru el riscuri importante sau cheltuieli semnificative[39]; acest lucru însemna însă, per a contrario, că victima (creditorul) este ţinută de comportamente active, atunci când evitarea sau reducerea prejudiciului pot fi obţinute cu măsuri preventive care nu sunt foarte oneroase. Interpretarea este confirmată de jurisprudenţa mai recentă, ce afirmă cu claritate că norma de la art. 1227 alin. (2) C. civ. it. este de natură să impună creditorului nu doar o inerţie (abţinerea de la realizarea unor comportamente care ar propaga ulterior consecinţele negative ale neexecutării), ci şi acte pozitive, de natură să conturneze, cel puţin în parte, efectele negative ale comportamentului debitorului[40].
Spre deosebire de art. 1.534 alin. (1), textul art. 1.534 alin. (2) C. civ. român nu distinge între aceste două ipoteze, dar formularea textului este suficient de largă încât să permită sancţionarea creditorului atât în cazul neluării unor măsuri rezonabile, de natură să reducă daunele, cât şi în cazul perpetuării unor măsuri nerezonabile, care ar putea să le agraveze[41].
16. Diligenţă minimală/rezonabilă. Conform textului legal, pentru a obţine o reparare integrală, creditorul trebuie să se comporte diligent, făcând eforturi rezonabile de minimizare a prejudiciului. Noţiunea de diligenţe rezonabile/minimale trebuie clarificată, pentru că ea influenţează direct caracterul reparabil sau nu al prejudiciului suferit.
17. Deşi în dreptul comparat sau transnaţional se utilizează criteriul „diligenţei rezonabile”[42], apreciem că nu ar trebui să existe diferenţe de fond în raport cu „minima diligenţă” prevăzută de art. 1.534 alin. (2) C. civ. român[43] [inspirat de art. 1227 alin. (2) C. civ. it., ce vorbeşte de „ordinaria diligenza”]. Este adevărat, formularea folosită de legiuitorul român sugerează o oarecare indulgenţă în aprecierea comportamentului creditorului. Acest lucru nu ar trebui însă să însemne laxism, pentru că riscul este acela al transformării art. 1.534 alin. (2) C. civ., în ciuda utilităţii lui indubitabile, într-o simplă clauză de stil, fără consecinţe juridice, şi al contrarierii voinţei legiuitorului, care a făcut eforturi de aliniere cu soluţiile larg partajate pe plan internaţional. În acelaşi timp, aşa cum am menţionat, fundamentul obligaţiei de minimizare este reprezentat de principiul bunei-credinţe, iar acesta implică, în mod normal, un comportament diligent şi rezonabil; de aceea, vom folosi ca interschimbabile, în cele ce urmează, expresiile diligenţă minimală şi diligenţă rezonabilă.
18. Evaluarea caracterului rezonabil al diligenţelor depuse este o chestiune de fapt, pentru care instanţele se bucură de o marjă importantă de apreciere. Criteriul trebuie să fie interpretat de la caz la caz, în funcţie de interesele ambelor părţi, de practicile comerciale, de principiul bunei-credinţe[44]. Soluţia reţinută de legiuitorul român de a sancţiona doar creditorul care nu a depus diligenţe minime/rezonabile stabileşte un nivel moderat de constrângere, art. 1.534 alin. (2) operand, în general, în cazuri evidente, în care comportamentul creditorului a fost incoerent sau arbitrar.
19. Pentru că regula de la art. 1.534 alin. (2) C. civ. nu este una prospectivă, este dificil de stabilit exact un standard de comportament (ne)rezonabil. Doctrina consideră că o măsură este rezonabilă dacă, având în vedere circumstanţele specifice ale cazului, ea poate fi aşteptată de la o persoană ce acţionează cu bună-credinţă sau dacă măsura este adecvată şi de natură să prevină pierderea[45]. Diligenţa minimală/rezonabilă trebuie, astfel, înţeleasă ca un efort al creditorului de a evita prejudiciul printr-o activitate personală uşoară sau printr-un sacrificiu economic relativ scăzut, normal şi curent în cursul activităţii de afaceri; corelativ, activităţile care sunt împovărătoare sau excepţionale ori care presupun riscuri sau sacrificii semnificative nu sunt incluse în sfera noţiunii de diligenţă ordinară[46].
20. Deşi stabilirea diligenţei minimale este o operaţiune complexă, jurisprudenţa nu oferă indicaţii foarte relevante, prevăzând uneori general că gradul de diligenţă cerut creditorului în minimizarea prejudiciului nu poate fi identic celui cerut debitorului în executarea obligaţiei de bază[47]. Dacă interpretarea criteriului se pretează mai degrabă unei abordări ilustrative, iar nu generalizante, trei criterii ar putea fi totuşi avute în vedere pentru un plus de sistematizare: sacrificiile ce ar trebui făcute, măsura riscurilor asumate sau cuantumul plăţilor ce ar trebui realizate de creditor în demersurile de minimizare a prejudiciului.
21. Obligaţia de minimizare a prejudiciului impune părţii vătămate o conduită aptă să concilieze interesul propriu cu interesul debitorului la limitarea prejudiciului; aceasta trebuie să fie considerată încălcată atunci când partea vătămată neglijează să adopte o asemenea conduită, deşi aceasta ar fi putut fi făcută fără prea mari sacrificii. În acest sens, instanţa supremă italiană a decis, de exemplu, că nu poate fi acoperit prejudiciul suferit de beneficiar, care nu a acţionat, pe motiv că ar fi existat dificultăţi în probarea neexecutării din partea antreprenorului, din urmă cu opt ani, dacă ar fi eliminat defectele cauzate de acesta în construirea imobilului fără să fi făcut în prealabil o evaluare tehnică[48].
22. Corelativ, creditorului nu îi este impus să facă tot posibilul pentru evitarea prejudiciului. El nu este obligat să ia măsuri care sunt excesive în lumina circumstanţelor şi care generează riscuri semnificative[49]. De asemenea, el nu este obligat să întreprindă măsuri ce ar presupune costuri exorbitante sau afectarea propriei lui reputaţii comerciale doar pentru a reduce cuantumul despăgubirilor plătibile de către debitor[50]. Creditorul care se abţine să ia măsuri excesive nu încalcă obligaţia minimizării prejudiciului şi este îndreptăţit la o reparare integrală[51].
Astfel, în Italia, jurisprudenţa precizează expres că victimei nu i se poate cere o activitate extraordinară, anormală sau mai oneroasă decât aceea pe care o presupune o diligenţă ordinară[52]. De exemplu, în 2007, Curtea de casaţie a apreciat că nu i se poate reproşa unui asigurător care a făcut o plată nedatorată unui terţ, în temeiul unei poliţe, faptul că nu a introdus o acţiune în instanţă în vederea restituirii acelei sume (restituire legal posibilă); diligenţa impusă creditorului nu poate fi extinsă încât să-l oblige pe acesta din urmă să desfăşoare o activitate grea sau riscantă, precum iniţierea unui proces[53]. În mod similar, în cazul unei acţiuni care privea răspunderea chiriaşului pentru returnarea cu întârziere a bunului închiriat, Curtea a considerat că diligenţa obişnuită menţionată de art. 1227 alin. (2) C. civ. it. nu implică obligaţia proprietarului-creditor de a realiza activităţi riscante sau împovărătoare, precum introducerea unei acţiuni în evacuare sau în revendicare, pentru a obţine restituirea bunului şi a-şi minimiza astfel prejudiciul[54].
23. Concretizarea măsurilor destinate a minimiza prejudiciul rezultat al neexecutării necesită şi ea o serie de precizări. Textul art. 1.534 alin. (2) C. civ. nu impune comportamente specifice, concrete; creditorul este liber să le aleagă pe acelea ce implică afectarea cea mai redusă a intereselor lui.
24. Tipologia măsurilor posibile este foarte variată; acestea depind de circumstanţele concrete ale cazului, de tipul de prejudiciu (pagubă suferită sau beneficiu nerealizat[55]), respectiv de exigenţa diligenţelor minime. Exemplele sunt doar indicative: rezilierea ori cesiunea unui contract, abţinerea de la folosirea bunurilor defecte[56], realizarea unei operaţiuni substitutive, precum achiziţionarea altor bunuri în locul celor nelivrate, subcontractarea sau angajarea unui transportator alternativ atunci când cel angajat de cumpărător este indisponibil (sau, corelativ, preluarea mărfurilor de la vânzător, atunci când acesta nu reuşeşte să le predea transportatorului), repararea defectelor bunurilor de către cumpărător/de către beneficiarul lucrării[57].
[33] Pentru o ilustrare specifică, a se vedea totuşi soluţiile de la art. 1.510 şi art. 1.511 C. civ., ce permit sancţionarea creditorului care refuză în mod nejustificat plata oferită în mod corespunzător sau îndeplinirea actelor pregătitoare fără de care debitorul nu îşi poate executa obligaţia.
[34] Excepţional, ar putea fi totuşi acceptat că, atunci când producerea prejudiciului este previzibilă ca urmare a comportamentului debitorului, obligaţia de minimizare se naşte chiar dacă acel comportament nu reprezintă o încălcarea gravă a contractului, ce dă dreptul la rezilierea sau rezoluţiunea contractului.
[35] În Belgia, în hot. Cass., 1, 17.05.2001, citată supra, instanţa supremă a considerat că reclamantul a încălcat obligaţia de loialitate, rezultat al bunei-credinţe, neluând măsuri rezonabile pentru minimizarea prejudiciului, fapt de natură să rupă legătura de cauzalitate între fapta debitorului şi prejudiciul ce ar fi putut fi evitat.
[36] Deşi expresia este încetăţenită în limbajul curent (a se vedea Gh. Piperea, op. cit.), obligaţia de minimizare a prejudiciului nu există ca atare (ca o obligaţie în sensul propriu-zis al termenului), ci doar indirect, având în vedere decizia legiuitorului de a atribui creditorului o parte a răspunderii, dacă acesta nu a acţionat rezonabil. În cele ce urmează, vom folosi expresia în sensul de datorie/incombance/obliegenheit, descris supra.
[37] Chiar şi în dreptul quebecoaz însă, jurisprudenţa a aplicat art. 1479 C. civ. Q. nu doar în cazuri propriu-zise de agravare, ci şi în cazuri de nereducere a prejudiciului – a se vedea B. Lehaire, op. cit., pp. 2-4.
[38] G.H. Treitel, op. cit., p. 180, no. 146.
[39] Cass. civ. it., hot. nr. 114 din 25 mai 1967.
[40] Cass. civ. it., hot. nr. 12439 din 20 noiembrie 1991; Cass. civ. it., hot. nr. 11230 din 31 mai 2016: „1. L’art. 1227 c.c., comma 2, non si limita a prescrivere al danneggiato un comportamento meramente negativo, consistente nel non aggravare con la propria attività il danno già prodottosi, ma richiede un intervento attivo e positivo, volto non solo a limitare, ma anche ad evitare le conseguenze dannose. La norma che onera il danneggiato ad uniformarsi ad un comportamento attivo ed attento dell’altrui interesse, rientra tra le fonti di integrazione del regolamento contrattuale, per cui la stessa “evitabilità” del danno è coordinata con i principi di correttezza e di buona fede oggettiva, contenuti nell’art. 1175 c.c., applicabile ad entrambe le parti del rapporto obbligatorio e non al solo debitore, nel senso che costituisce onere sia del debitore che del creditore di salvaguardare l’utilità dell’altra parte nei limiti in cui ciò non comporti un’apprezzabile sacrificio a suo carico. 2. Il limite alla esigibilità del comportamento attivo di cui all’art. 1227 c.c. è costituito dalla “ordinaria” e non “straordinaria” diligenza, nel senso che le attività che il creditore avrebbe dovuto porre in essere al fine dell’evitabilità del danno, non siano gravose o straordinarie, come esborsi apprezzabili di denaro, assunzione di rischi, apprezzabili sacrifici”.
[41] A se vedea, în acelaşi sens, J. Goicovici, Obligaţia creditorului de limitare a prejudiciului…, op. cit., p. 143. De asemenea, J. Goicovici, Executarea coactivă…, op. cit., p. 192 şi p. 193.
[42] Chiar şi în common law, se recunoaşte că măsurile prin care creditorul trebuie să intervină pentru minimizarea prejudiciului ţin de „ordinary course of business” (a se vedea hot. British Westinghouse Electric Co Ltd, citată supra – „the rule does not impose on the plaintiff to take any steps which a reasonable and prudent man would not ordinarily take in the course of his business”).
[43] Contra, Gh. Piperea, op. cit., care consideră ca legiuitorul a optat pentru varianta redusă la minimum, favorabilă creditorului, dar precizează totuşi că acesta ar trebui să se comporte ca un bonus pater familias în raport cu bunurile, inclusiv creanţele sale. Aceeaşi diferenţiere între diligenţa minimă şi diligenţa rezonabilă este afirmată şi de B. Oglindă (Remedii anti-pasivitate în arbitrajul comercial internaţional. Obligaţia creditorului de a-şi limita prejudiciul, 4 decembrie 2015, https://www.juridice.ro/411726/remedii-anti-pasivitate-in-arbitrajul-comercial-international-obligatia-creditorului-de-a-si-limita-prejudiciul.html).
[44] E. Opie, Commentary on the manner in which the UNIDROIT Principles may be used to interpret or supplement Article 77 of the CISG (no. III, Reasonableness). (https://www.cisg.law.pace.edu/cisg/biblio/opie.html).
[45] E. Opie, op. cit.; D. Saidov, op. cit., p. 354 – autorul citează în acest sens şi o decizie a Curţii supreme austriece (Austria Oberster Gerichtshof, 10 Ob 518/95, 06.02.1996, disponibilă la adresa http://www.cisg.law.pace.edu/cisg/wais/db/cases2/960206a3.html: „[a] possible measure to reduce damages is reasonable, if it could have been expected as bona fides conduct from a reasonable person in the position of the claimant under the same circumstances”.
[46] Gh. Piperea, op. cit.
[47] Cass. it., hot. nr. 6430 din 13 decembrie 1980: punctul de echilibru nu trebuie să denatureze poziţia originară a părţilor în raportul obligaţional. A se vedea şi infra (nota 58), pentru Marea Britanie, extrasul din hotărârea Banco de Portugal vs Waterlow [1932] AC 452, at 506.
[48] Cass. civ. it., sez. II, hot. nr. 7771 din 5 aprilie 2011.
[49] Cass. civ. it., ordonanţa nr. 20146 din 30 iulie 2018: „Ai fini della concreta risarcibilità dei danni subiti dal creditore, l’art. 1227, comma 2, c.c., nel porre la condizione dell’inevitabilità dei danni attraverso l’uso dell’ordinaria diligenza, impone al creditore anche una condotta attiva o positiva diretta a limitare le conseguenze dannose di tale comportamento; tuttavia, nell’ambito dell’ordinaria diligenza richiesta, sono ricomprese soltanto quelle attività che non siano gravose o eccezionali o tali da comportare notevoli rischi o rilevanti sacrifici”. A se vedea. şi Cass. civ. it., sez. III, hot. nr. 2855 din 11 februarie 2005.
[50] O. Lando, H. Beale, op. cit., p. 446. A se vedea şi London & South of England Building Society vs Stone [1983] 1 WLR 1242 (ce afirmă că nu există o obligaţie de minimizare a prejudiciului prin acţionarea în instanţă a clientului-debitor, fapt de natură să afecteze negativ imaginea publică a creditorului).
[51] V. Knapp, op. cit., pp. 559-560.
[52] Cass. civ. it., hot. nr. 320 din 14 ianuarie 1992; Cass. civ. it., hot. nr. 5035 din 7 mai 1991.
[53] Cass. civ. it., sez. III, hot. nr. 14853 din 27 iunie 2007. A se vedea, în acelaşi sens, în Marea Britanie, Pilkington vs Wood [1953] Ch 770 (în care instanţele au precizat că creditorul nu este obligat să iniţieze un proces complicat şi dificil pentru a realiza această minimizare); a se vedea, de asemenea, Williams v Glyn Owen & Co [2004] PNLR 20. Poziţia cu privire la acţiunile în justiţie nu este însă una cu totul unitară. De exemplu, într-un litigiu în care clientul-creditor a încercat angajarea răspunderii unei case de avocatură, căreia îi reproşa neglijenţa în redactarea unui testament, instanţele engleze au precizat că acesta nu şi-a minimizat prejudiciul prin promovarea unei acţiuni pentru rectificarea acelui testament, ceea ce ar fi fost simplu şi rezonabil – Walker vs Medlicott [1999] 1 WLR 27 CA.
[54] Cass. civ. it., sez. III, hot. nr. 19139 din 29 septembrie 2005.
[55] Spre deosebire de CVIM, unde ideea este menţionată expres, art. 1.534 C. civ. nu precizează direct că prejudiciul acoperă şi beneficiul nerealizat; cu toate acestea, soluţia este neîndoielnică, în condiţiile în care textul de principiu cu privire la prejudiciu, art. 1.531 C. civ., prevede în alin. (2) că „Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit”.
[56] A se vedea, în SUA, af. Daley vs Irwin [Court of Appeal of California, First District, Division One, Jan. 27, 1922, 56 Cal. App. 325 (Cal. Ct. App. 1922) (https://casetext.com/case/daley-v-irwin)]: cumpărătorul unor seminţe a căror calitate a fost defectuoasă nu poate obţine reparare pentru recolta pierdută, pentru că el şi-a agravat prejudiciul atunci când le-a plantat cunoscând defectele acestora.
[57] V. Knapp, op. cit., p. 559.
