Observaţii privind minimizarea prejudiciului în materie contractuală

De Elena Alina Oprea

16 oct. 2023

Vizualizari: 607

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

13. Aceeași distincție este pertinentă și pentru dreptul românesc. Cele două alineate ale art. 1.534 C. civ. reunesc sub titlul Prejudiciul imputabil creditorului două concepte familiare în primul rând juriștilor de common law – fapta/culpa victimei (Contributory negligence) și „obligația” minimizării prejudiciului (Duty to mitigate damages). La fel ca în common law și la fel ca în dreptul italian, deși regula minimizării este legată de aceea a culpei concurente a creditorului, realitățile acoperite sunt diferite. În cazul primului alineat, creditorul contribuie personal și culpabil la realizarea prejudiciului, împreună cu „autorul” principal (situație care este mai degrabă rară în plan contractual^[33]). Pentru cel de-al doilea alineat, comportamentul creditorului prezintă relevanță într-un plan secund, după ce a intervenit neexecutarea efectivă din partea debitorului, susceptibilă să ocazioneze un prejudiciu^[34]. Decizia subsecventă a acestuia pentru un anumit demers este un act voluntar, care poate antrena agravarea acelui prejudiciu; astfel, de exemplu, comportamentul cumpărătorului unor piese defecte, pe care, în loc să le repare, decide cu bună știință să le folosească, stă la baza prejudiciului suferit atunci când recolta este pierdută, atunci când construcția în care sunt încorporate se prăbușește sau atunci când linia de producție în care sunt incluse se defectează, iar activitatea este întreruptă. În numele bunei-credințe și al loialității contractuale, acesta trebuia să acționeze pentru reducerea prejudiciului și a cuantumului despăgubirilor ce îi sunt datorate^[35]. Opțiunea creditorului pentru un anume comportament, dacă este nerezonabilă/contrară bunei-credințe, este una dintre cauzele prejudiciului și acest lucru explică decizia legiuitorului de a-l obliga la suportarea unei părți din despăgubiri, prin transferarea răspunderii.

14. Obiectul „obligației”^[36] de minimizare. În condițiile în care art. 1.534 alin. (2) C. civ. evocă vag „prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita”, o discuție poate să apară în legătură cu semnificația noțiunii de minimizare, care este susceptibilă să acopere acte cu grade diferite de intensitate, în funcție de scopul urmărit: neagravarea prejudiciului sau reducerea prejudiciului deja materializat.

Neagravarea prejudiciului este structural diferită de reducerea/limitarea acestuia. Neagravarea presupune respectarea sferei juridice a altuia, prin inacțiune: creditorul se abține de la comportamente care ar amplifica prejudiciul de bază; dacă nu o face, răspunderea pentru prejudiciul ulterior, care reprezintă o agravare a prejudiciului de bază, ar exista ca efect al propriului lui comportament (pozitiv). Dimpotrivă, reducerea/limitarea prejudiciului presupune pentru creditor un comportament activ, de intervenție, de imixtiune în sfera juridică a altuia; răspunderea creditorului ar fi generată de omisiunea atenuării de către el a prejudiciului de bază, care este urmarea faptei originare a debitorului.

15. Trebuie deci clarificat dacă, în conformitate cu art. 1.534 alin. (2) C. civ., creditorului i se cere doar un comportament pasiv (să nu facă nimic de natură a-și agrava prejudiciul) sau dacă acesta este ținut de un comportament activ, destinat a limita sau a neutraliza cel puțin o parte din prejudiciul care nu este încă realizat, dar a cărui producere este iminentă, având în vedere neexecutarea din partea debitorului.

În dreptul comparat, doar Codul civil Quebec vorbește de neagravare^[37]; în celelalte legislații sau texte supranaționale tendința este una mai severă, vizând inclusiv atenuarea/reducerea/diminuarea prejudiciului^[38]. BGB german permite direct „sancționarea” creditorului care se abține atât să reducă prejudiciul, cât și să evite agravarea. În Italia, jurisprudența urmează amplu aceeași poziție. Inițial, Curtea de casație afirma doar că nu i se pot cere creditorului comportamente pozitive, care ar antrena pentru el riscuri importante sau cheltuieli semnificative^[39]; acest lucru însemna însă, per a contrario, că victima (creditorul) este ținută de comportamente active, atunci când evitarea sau reducerea prejudiciului pot fi obținute cu măsuri preventive care nu sunt foarte oneroase. Interpretarea este confirmată de jurisprudența mai recentă, ce afirmă cu claritate că norma de la art. 1227 alin. (2) C. civ. it. este de natură să impună creditorului nu doar o inerție (abținerea de la realizarea unor comportamente care ar propaga ulterior consecințele negative ale neexecutării), ci și acte pozitive, de natură să conturneze, cel puțin în parte, efectele negative ale comportamentului debitorului^[40].

Spre deosebire de art. 1.534 alin. (1), textul art. 1.534 alin. (2) C. civ. român nu distinge între aceste două ipoteze, dar formularea textului este suficient de largă încât să permită sancționarea creditorului atât în cazul neluării unor măsuri rezonabile, de natură să reducă daunele, cât și în cazul perpetuării unor măsuri nerezonabile, care ar putea să le agraveze^[41].

16. Diligență minimală/rezonabilă. Conform textului legal, pentru a obține o reparare integrală, creditorul trebuie să se comporte diligent, făcând eforturi rezonabile de minimizare a prejudiciului. Noțiunea de diligențe rezonabile/minimale trebuie clarificată, pentru că ea influențează direct caracterul reparabil sau nu al prejudiciului suferit.

17. Deși în dreptul comparat sau transnațional se utilizează criteriul „diligenței rezonabile”^[42], apreciem că nu ar trebui să existe diferențe de fond în raport cu „minima diligență” prevăzută de art. 1.534 alin. (2) C. civ. român^[43] [inspirat de art. 1227 alin. (2) C. civ. it., ce vorbește de „ordinaria diligenza”]. Este adevărat, formularea folosită de legiuitorul român sugerează o oarecare indulgență în aprecierea comportamentului creditorului. Acest lucru nu ar trebui însă să însemne laxism, pentru că riscul este acela al transformării art. 1.534 alin. (2) C. civ., în ciuda utilității lui indubitabile, într-o simplă clauză de stil, fără consecințe juridice, și al contrarierii voinței legiuitorului, care a făcut eforturi de aliniere cu soluțiile larg partajate pe plan internațional. În același timp, așa cum am menționat, fundamentul obligației de minimizare este reprezentat de principiul bunei-credințe, iar acesta implică, în mod normal, un comportament diligent și rezonabil; de aceea, vom folosi ca interschimbabile, în cele ce urmează, expresiile diligență minimală și diligență rezonabilă.

18. Evaluarea caracterului rezonabil al diligențelor depuse este o chestiune de fapt, pentru care instanțele se bucură de o marjă importantă de apreciere. Criteriul trebuie să fie interpretat de la caz la caz, în funcție de interesele ambelor părți, de practicile comerciale, de principiul bunei-credințe^[44]. Soluția reținută de legiuitorul român de a sancționa doar creditorul care nu a depus diligențe minime/rezonabile stabilește un nivel moderat de constrângere, art. 1.534 alin. (2) operand, în general, în cazuri evidente, în care comportamentul creditorului a fost incoerent sau arbitrar.

19. Pentru că regula de la art. 1.534 alin. (2) C. civ. nu este una prospectivă, este dificil de stabilit exact un standard de comportament (ne)rezonabil. Doctrina consideră că o măsură este rezonabilă dacă, având în vedere circumstanțele specifice ale cazului, ea poate fi așteptată de la o persoană ce acționează cu bună-credință sau dacă măsura este adecvată și de natură să prevină pierderea^[45]. Diligența minimală/rezonabilă trebuie, astfel, înțeleasă ca un efort al creditorului de a evita prejudiciul printr-o activitate personală ușoară sau printr-un sacrificiu economic relativ scăzut, normal și curent în cursul activității de afaceri; corelativ, activitățile care sunt împovărătoare sau excepționale ori care presupun riscuri sau sacrificii semnificative nu sunt incluse în sfera noțiunii de diligență ordinară^[46].

20. Deși stabilirea diligenței minimale este o operațiune complexă, jurisprudența nu oferă indicații foarte relevante, prevăzând uneori general că gradul de diligență cerut creditorului în minimizarea prejudiciului nu poate fi identic celui cerut debitorului în executarea obligației de bază^[47]. Dacă interpretarea criteriului se pretează mai degrabă unei abordări ilustrative, iar nu generalizante, trei criterii ar putea fi totuși avute în vedere pentru un plus de sistematizare: sacrificiile ce ar trebui făcute, măsura riscurilor asumate sau cuantumul plăților ce ar trebui realizate de creditor în demersurile de minimizare a prejudiciului.

21. Obligația de minimizare a prejudiciului impune părții vătămate o conduită aptă să concilieze interesul propriu cu interesul debitorului la limitarea prejudiciului; aceasta trebuie să fie considerată încălcată atunci când partea vătămată neglijează să adopte o asemenea conduită, deși aceasta ar fi putut fi făcută fără prea mari sacrificii. În acest sens, instanța supremă italiană a decis, de exemplu, că nu poate fi acoperit prejudiciul suferit de beneficiar, care nu a acționat, pe motiv că ar fi existat dificultăți în probarea neexecutării din partea antreprenorului, din urmă cu opt ani, dacă ar fi eliminat defectele cauzate de acesta în construirea imobilului fără să fi făcut în prealabil o evaluare tehnică^[48].

22. Corelativ, creditorului nu îi este impus să facă tot posibilul pentru evitarea prejudiciului. El nu este obligat să ia măsuri care sunt excesive în lumina circumstanțelor și care generează riscuri semnificative^[49]. De asemenea, el nu este obligat să întreprindă măsuri ce ar presupune costuri exorbitante sau afectarea propriei lui reputații comerciale doar pentru a reduce cuantumul despăgubirilor plătibile de către debitor^[50]. Creditorul care se abține să ia măsuri excesive nu încalcă obligația minimizării prejudiciului și este îndreptățit la o reparare integrală^[51].

Astfel, în Italia, jurisprudența precizează expres că victimei nu i se poate cere o activitate extraordinară, anormală sau mai oneroasă decât aceea pe care o presupune o diligență ordinară^[52]. De exemplu, în 2007, Curtea de casație a apreciat că nu i se poate reproșa unui asigurător care a făcut o plată nedatorată unui terț, în temeiul unei polițe, faptul că nu a introdus o acțiune în instanță în vederea restituirii acelei sume (restituire legal posibilă); diligența impusă creditorului nu poate fi extinsă încât să-l oblige pe acesta din urmă să desfășoare o activitate grea sau riscantă, precum inițierea unui proces^[53]. În mod similar, în cazul unei acțiuni care privea răspunderea chiriașului pentru returnarea cu întârziere a bunului închiriat, Curtea a considerat că diligența obișnuită menționată de art. 1227 alin. (2) C. civ. it. nu implică obligația proprietarului-creditor de a realiza activități riscante sau împovărătoare, precum introducerea unei acțiuni în evacuare sau în revendicare, pentru a obține restituirea bunului și a-și minimiza astfel prejudiciul^[54].

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

23. Concretizarea măsurilor destinate a minimiza prejudiciul rezultat al neexecutării necesită și ea o serie de precizări. Textul art. 1.534 alin. (2) C. civ. nu impune comportamente specifice, concrete; creditorul este liber să le aleagă pe acelea ce implică afectarea cea mai redusă a intereselor lui.

24. Tipologia măsurilor posibile este foarte variată; acestea depind de circumstanțele concrete ale cazului, de tipul de prejudiciu (pagubă suferită sau beneficiu nerealizat^[55]), respectiv de exigența diligențelor minime. Exemplele sunt doar indicative: rezilierea ori cesiunea unui contract, abținerea de la folosirea bunurilor defecte^[56], realizarea unei operațiuni substitutive, precum achiziționarea altor bunuri în locul celor nelivrate, subcontractarea sau angajarea unui transportator alternativ atunci când cel angajat de cumpărător este indisponibil (sau, corelativ, preluarea mărfurilor de la vânzător, atunci când acesta nu reușește să le predea transportatorului), repararea defectelor bunurilor de către cumpărător/de către beneficiarul lucrării^[57].

^[33] Pentru o ilustrare specifică, a se vedea totuși soluțiile de la art. 1.510 și art. 1.511 C. civ., ce permit sancționarea creditorului care refuză în mod nejustificat plata oferită în mod corespunzător sau îndeplinirea actelor pregătitoare fără de care debitorul nu își poate executa obligația.

^[34] Excepțional, ar putea fi totuși acceptat că, atunci când producerea prejudiciului este previzibilă ca urmare a comportamentului debitorului, obligația de minimizare se naște chiar dacă acel comportament nu reprezintă o încălcarea gravă a contractului, ce dă dreptul la rezilierea sau rezoluțiunea contractului.

^[35] În Belgia, în hot. Cass., 1, 17.05.2001, citată supra, instanța supremă a considerat că reclamantul a încălcat obligația de loialitate, rezultat al bunei-credințe, neluând măsuri rezonabile pentru minimizarea prejudiciului, fapt de natură să rupă legătura de cauzalitate între fapta debitorului și prejudiciul ce ar fi putut fi evitat.

^[36] Deși expresia este încetățenită în limbajul curent (a se vedea Gh. Piperea, op. cit.), obligația de minimizare a prejudiciului nu există ca atare (ca o obligație în sensul propriu-zis al termenului), ci doar indirect, având în vedere decizia legiuitorului de a atribui creditorului o parte a răspunderii, dacă acesta nu a acționat rezonabil. În cele ce urmează, vom folosi expresia în sensul de datorie/incombance/obliegenheit, descris supra.

^[37] Chiar și în dreptul quebecoaz însă, jurisprudența a aplicat art. 1479 C. civ. Q. nu doar în cazuri propriu-zise de agravare, ci și în cazuri de nereducere a prejudiciului – a se vedea B. Lehaire, op. cit., pp. 2-4.

^[38] G.H. Treitel, op. cit., p. 180, no. 146.

^[39] Cass. civ. it., hot. nr. 114 din 25 mai 1967.

^[40] Cass. civ. it., hot. nr. 12439 din 20 noiembrie 1991; Cass. civ. it., hot. nr. 11230 din 31 mai 2016: „1. L’art. 1227 c.c., comma 2, non si limita a prescrivere al danneggiato un comportamento meramente negativo, consistente nel non aggravare con la propria attività il danno già prodottosi, ma richiede un intervento attivo e positivo, volto non solo a limitare, ma anche ad evitare le conseguenze dannose. La norma che onera il danneggiato ad uniformarsi ad un comportamento attivo ed attento dell’altrui interesse, rientra tra le fonti di integrazione del regolamento contrattuale, per cui la stessa “evitabilità” del danno è coordinata con i principi di correttezza e di buona fede oggettiva, contenuti nell’art. 1175 c.c., applicabile ad entrambe le parti del rapporto obbligatorio e non al solo debitore, nel senso che costituisce onere sia del debitore che del creditore di salvaguardare l’utilità dell’altra parte nei limiti in cui ciò non comporti un’apprezzabile sacrificio a suo carico. 2. Il limite alla esigibilità del comportamento attivo di cui all’art. 1227 c.c. è costituito dalla “ordinaria” e non “straordinaria” diligenza, nel senso che le attività che il creditore avrebbe dovuto porre in essere al fine dell’evitabilità del danno, non siano gravose o straordinarie, come esborsi apprezzabili di denaro, assunzione di rischi, apprezzabili sacrifici”.

^[41] A se vedea, în același sens, J. Goicovici, Obligația creditorului de limitare a prejudiciului…, op. cit., p. 143. De asemenea, J. Goicovici, Executarea coactivă…, op. cit., p. 192 și p. 193.

^[42] Chiar și în common law, se recunoaște că măsurile prin care creditorul trebuie să intervină pentru minimizarea prejudiciului țin de „ordinary course of business” (a se vedea hot. British Westinghouse Electric Co Ltd, citată supra – „the rule does not impose on the plaintiff to take any steps which a reasonable and prudent man would not ordinarily take in the course of his business”).

^[43] Contra, Gh. Piperea, op. cit., care consideră ca legiuitorul a optat pentru varianta redusă la minimum, favorabilă creditorului, dar precizează totuși că acesta ar trebui să se comporte ca un bonus pater familias în raport cu bunurile, inclusiv creanțele sale. Aceeași diferențiere între diligența minimă și diligența rezonabilă este afirmată și de B. Oglindă (Remedii anti-pasivitate în arbitrajul comercial internațional. Obligația creditorului de a-și limita prejudiciul, 4 decembrie 2015, https://www.juridice.ro/411726/remedii-anti-pasivitate-in-arbitrajul-comercial-international-obligatia-creditorului-de-a-si-limita-prejudiciul.html).

^[44] E. Opie, Commentary on the manner in which the UNIDROIT Principles may be used to interpret or supplement Article 77 of the CISG (no. III, Reasonableness). (https://www.cisg.law.pace.edu/cisg/biblio/opie.html).

^[45] E. Opie, op. cit.; D. Saidov, op. cit., p. 354 – autorul citează în acest sens și o decizie a Curții supreme austriece (Austria Oberster Gerichtshof, 10 Ob 518/95, 06.02.1996, disponibilă la adresa http://www.cisg.law.pace.edu/cisg/wais/db/cases2/960206a3.html: „[a] possible measure to reduce damages is reasonable, if it could have been expected as bona fides conduct from a reasonable person in the position of the claimant under the same circumstances”.

^[46] Gh. Piperea, op. cit.

^[47] Cass. it., hot. nr. 6430 din 13 decembrie 1980: punctul de echilibru nu trebuie să denatureze poziția originară a părților în raportul obligațional. A se vedea și infra (nota 58), pentru Marea Britanie, extrasul din hotărârea Banco de Portugal vs Waterlow [1932] AC 452, at 506.

^[48] Cass. civ. it., sez. II, hot. nr. 7771 din 5 aprilie 2011.

^[49] Cass. civ. it., ordonanța nr. 20146 din 30 iulie 2018: „Ai fini della concreta risarcibilità dei danni subiti dal creditore, l’art. 1227, comma 2, c.c., nel porre la condizione dell’inevitabilità dei danni attraverso l’uso dell’ordinaria diligenza, impone al creditore anche una condotta attiva o positiva diretta a limitare le conseguenze dannose di tale comportamento; tuttavia, nell’ambito dell’ordinaria diligenza richiesta, sono ricomprese soltanto quelle attività che non siano gravose o eccezionali o tali da comportare notevoli rischi o rilevanti sacrifici”. A se vedea. și Cass. civ. it., sez. III, hot. nr. 2855 din 11 februarie 2005.

^[50] O. Lando, H. Beale, op. cit., p. 446. A se vedea și London & South of England Building Society vs Stone [1983] 1 WLR 1242 (ce afirmă că nu există o obligație de minimizare a prejudiciului prin acționarea în instanță a clientului-debitor, fapt de natură să afecteze negativ imaginea publică a creditorului).

^[51] V. Knapp, op. cit., pp. 559-560.

^[52] Cass. civ. it., hot. nr. 320 din 14 ianuarie 1992; Cass. civ. it., hot. nr. 5035 din 7 mai 1991.

^[53] Cass. civ. it., sez. III, hot. nr. 14853 din 27 iunie 2007. A se vedea, în același sens, în Marea Britanie, Pilkington vs Wood [1953] Ch 770 (în care instanțele au precizat că creditorul nu este obligat să inițieze un proces complicat și dificil pentru a realiza această minimizare); a se vedea, de asemenea, Williams v Glyn Owen & Co [2004] PNLR 20. Poziția cu privire la acțiunile în justiție nu este însă una cu totul unitară. De exemplu, într-un litigiu în care clientul-creditor a încercat angajarea răspunderii unei case de avocatură, căreia îi reproșa neglijența în redactarea unui testament, instanțele engleze au precizat că acesta nu și-a minimizat prejudiciul prin promovarea unei acțiuni pentru rectificarea acelui testament, ceea ce ar fi fost simplu și rezonabil – Walker vs Medlicott [1999] 1 WLR 27 CA.

^[54] Cass. civ. it., sez. III, hot. nr. 19139 din 29 septembrie 2005.

^[55] Spre deosebire de CVIM, unde ideea este menționată expres, art. 1.534 C. civ. nu precizează direct că prejudiciul acoperă și beneficiul nerealizat; cu toate acestea, soluția este neîndoielnică, în condițiile în care textul de principiu cu privire la prejudiciu, art. 1.531 C. civ., prevede în alin. (2) că „Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor și beneficiul de care acesta este lipsit”.

^[56] A se vedea, în SUA, af. Daley vs Irwin [Court of Appeal of California, First District, Division One, Jan. 27, 1922, 56 Cal. App. 325 (Cal. Ct. App. 1922) (https://casetext.com/case/daley-v-irwin)]: cumpărătorul unor semințe a căror calitate a fost defectuoasă nu poate obține reparare pentru recolta pierdută, pentru că el și-a agravat prejudiciul atunci când le-a plantat cunoscând defectele acestora.

^[57] V. Knapp, op. cit., p. 559.

Observații privind minimizarea prejudiciului în materie contractuală was last modified: octombrie 13th, 2023 by Elena Alina Oprea