Observaţii privind minimizarea prejudiciului în materie contractuală

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

40. Măsura limitării despăgubirilor. Conform textului legal, sancțiunea nerespectării obligației de minimizare se traduce în limitarea despăgubirilor la care este îndreptățit creditorul.

Partea răspunzătoare este îndreptățită să obțină diminuarea cuantumului despăgubirii la care este obligată cu contravaloarea acelei părți din prejudiciu pe care victima neexecutării nu a reușit să o reducă, deși acest lucru ar fi fost posibil^[76]. Formula de calcul este simplă^[77]: se stabilesc, mai întâi, cuantumul total al despăgubirii datorate (a) și cuantumul prejudiciului care a fost efectiv evitat^[78] sau care ar fi putut fi înlăturat cu diligențe minimale (b); diferența dintre cele două (a minus b) reprezintă cuantumul despăgubirii la care este îndreptățit creditorul (c).

De exemplu, în cazul în care demersul de minimizare rezonabil este reprezentat de încheierea unei operațiuni substitutive, despăgubirile vor fi calculate după cum urmează: dacă operațiunea a fost contractată, despăgubirile sunt egale cu diferența dintre prețul contractului și prețul acestei operațiuni substitutive, plus eventuale alte daune; dacă aceasta nu a fost realizată, despăgubirile sunt egale cu diferența dintre prețul contractului și valoarea de piață a acestei operațiuni, dacă s-ar fi realizat, la momentul rezilierii contractului, plus eventuale alte daune. Reparația la care este îndreptățit creditorul este deci calculată ca și când acesta ar fi făcut eforturi rezonabile de minimizare.

41. Perspectiva Codului civil român, la fel ca și a aceluia italian, este destul de fermă: prejudiciul evitabil, deși s-a produs în urma neexecutării din partea debitorului, este imputat integral creditorului care nu a luat măsuri rezonabile pentru evitarea lui. Nu se realizează o împărțire a prejudiciului neevitat între debitor și creditor; creditorul suportă toată partea din prejudiciu pe care ar fi putut-o evita cu diligențe minime, dar nu a făcut-o. Două justificări pot fi avansate în susținerea acestei soluții. Pe de o parte, în urma neexecutării, producerea prejudiciului se află în sfera de influență a creditorului, care este cel mai bine plasat să acționeze pentru reducerea sau neagravarea acestuia. Pe de altă parte, o partajare a acestui prejudiciu între debitor și creditor ar diminua motivația acestuia din urmă pentru o intervenție activă și eficientă, ceea ce nu este de dorit^[79]. Soluția corespunde practicii engleze și este avansată, de asemenea, de doctrina majoritară, în interpretarea art. 77 CVIM^[80].

42. Demersuri insuficiente. Dacă măsurile luate de creditor sunt insuficiente pentru reducerea/neagravarea prejudiciului, acesta nu este îndreptățit la o reparare integrală atunci când el a avut posibilitatea să ia măsuri care erau rezonabil să fie luate, dar pe care el nu le-a luat^[81]. De exemplu, în ceea ce privește Convenția de la Viena, se consideră că, dacă demersurile au condus la evitarea doar a unei părți din prejudiciu (de exemplu, vânzătorul a înstrăinat doar jumătate din produsele nepreluate de cumpărător), art. 77 CVIM poate primi aplicare în ceea ce privește restul de prejudiciu (creditorul fiind îndreptățit să primească despăgubiri doar pentru diferența dintre prejudiciul efectiv suferit și prejudiciul ce ar fi putut fi evitat).

43. Problema recuperării cheltuielilor ocazionate de demersurile de minimizare a prejudiciului. Măsurile luate de creditor pentru prevenirea survenirii prejudiciului sau prevenirea agravării lui sau pentru limitarea consecințelor lui pot antrena costuri (precum sumele avansate în vederea încheierii sau executării unei operațiuni substitutive, sumele plătite pentru repararea sau înlocuirea bunurilor sau a unor părți ale acestora, comisioanele pentru intermediere, publicitate, depozitarea bunurilor). Problema de a ști dacă victima este îndreptățită să obțină și restituirea cheltuielilor avansate în vederea minimizării prejudiciului este clarificată expres de legiuitorul român, nu în art. 1.534 alin. (2), ci în cuprinsul art. 1.531 alin. (2) fraza a doua C. civ., ce dispune că „La stabilirea întinderii prejudiciului se ține seama și de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului”. Soluții similare sunt prevăzute expres în dreptul transnațional: art. 7.4.8 alin. (2) din Principiile UNIDROIT, art. 9:505 alin. (2) PECL, art. III. – 3:705 alin. (2) DCFR, art. 163 alin. (2) CESL^[82]. Aceeași poziție este susținută și în ceea ce privește art. 77 CVIM^[83].

44. Soluția recuperării inclusiv a cheltuielilor avansate de creditor, dacă acestea au avut un caracter rezonabil, este pe deplin justificată. În fapt, rambursarea cheltuielilor duce la o alocare mai eficientă a resurselor, chiar și atunci când comportamentul cerut creditorului implică o serie de cheltuieli. De altfel, soluția are și o funcție preventivă: prin obligativitatea rambursării se evită ca regula minimizării să transfere obligația/riscul de precauție de la debitor la creditor. Rambursarea cheltuielilor împiedică debitorul (autorul neexecutării) să se îmbogățească pe seama creditorului (victima prejudiciului); astfel, ea apare ca o modalitate adecvată prin care se evită ca debitorul să profite în mod oportunist și injust de regula de la art. 1.534 C. civ. în detrimentul creditorului.

45. Cheltuieli rezonabile. Singura exigență prevăzută de legiuitor în cuprinsul textului legal este aceea a caracterului rezonabil al cheltuielilor, care decurge, de altfel, din aceea de la art. 1.534 alin. (2) C. civ. Acesta va fi stabilit nu în raport cu prețul contractului (cu valoarea obligației neexecutate), ci în raport cu prejudiciul și cu rolul lor în minimizarea prejudiciului. Astfel, într-o cauză decisă pe baza Convenției de la Viena, instanța supremă austriacă a precizat, de exemplu, că cumpărătorul are dreptul la rambursarea cheltuielilor ocazionate de repararea bunurilor defecte (atunci când această reparare nu a putut fi făcută de vânzător) dacă acestea nu sunt nerezonabile, iar ceea ce contează în acest sens este nu atât prețul contractului (în speță, cu mult inferior costului reparației), cât beneficiul ocazionat cumpărătorului, având în vedere situația lui^[84].

46. În practică, este posibil ca creditorul să se afle în fața unor alternative diferite de minimizare, ce pot antrena cheltuieli diferite; atunci când diferența dintre aceste cheltuieli posibile este una suficient de mare, este probabil ca opțiunea pentru alternativa mai scumpă să fie apreciată ca nerezonabilă. Așa pot sta lucrurile atunci când costul reparației unui produs este, de exemplu, de 1.000 de unități, în timp ce un produs echivalent, perfect funcțional, ar putea fi procurat de pe piață pentru 500 de unități. Chiar și în acest caz însă, caracterul rezonabil trebuie stabilit pe baza tuturor circumstanțelor speței, inclusiv a celor legate de persoana sau situația creditorului, de particularitățile și preferințele lui legitime; dacă, de exemplu, bunul ce face obiectul contractului are o valoare sentimentală deosebită pentru creditor sau răspunde unor necesități particulare ale lui (greu de realizat de alte bunuri), opțiunea lui pentru alternativa mai costisitoare ar putea totuși să fie considerată rezonabilă^[85]

47. Cheltuieli pentru demersuri infructuoase. O problemă discutată este aceea de a ști dacă creditorul are sau nu dreptul la rambursarea cheltuielilor ocazionate de demersurile de minimizare a prejudiciului atunci când acestea nu au fost eficiente. Comentariul oficial aferent art. 9:505 alin. (2) PECL oferă un răspuns afirmativ, precizând că rambursarea cheltuielilor rezonabile este datorată chiar dacă demersurile de minimizare au condus nu la rezultatul așteptat, ci la o agravare a prejudiciului^[86]. Un răspuns similar a fost oferit și în common law^[87]. Poziția poate fi urmată și în dreptul românesc: în măsura în care cheltuielile rezonabile sunt rezultatul eforturilor diligente ale creditorului de minimizare a prejudiciului, nu vedem de ce acestea nu ar fi rambursate; textul art. 1.531 alin. (2) C. civ. vorbește de cheltuieli făcute pentru limitarea sau evitarea prejudiciului și nu condiționează în niciun fel rambursarea acestora de atingerea rezultatului căutat.

48. Cheltuieli potențiale. Uneori, pot să apară dificultăți de calcul, atunci când paguba suferită se produce în alt plan sau este de altă natură decât aceea care s-ar fi produs dacă creditorul ar fi luat măsuri rezonabile de minimizare. De exemplu, dacă pentru repararea produsului defect achiziționat cumpărătorul a plătit 1.000 de lei, deși achiziționarea unui alt bun de aceeași natură, perfect funcțional, ar fi fost posibilă prin plata a doar 500 de lei, se pune întrebarea ce sumă va primi creditorul ca despăgubiri sau, mai precis, dacă costul bunului substitut (care nu a fost suportat niciodată, dar care ar reprezenta un cost legitim pentru o măsură de minimizare rezonabilă) ar putea fi totuși rambursat creditorului care și-a minimizat prejudiciul, dar cu un cost excesiv. Sau, într-un alt exemplu, atunci când vânzătorul a vândut marfă ambalată prost, iar cumpărătorul a realizat transportul acesteia fără să realizeze o reambalare (ceea ce a fost nerezonabil din perspectiva obligației de minimizare, marfa fiind distrusă ulterior acelui transport), se pune problema de a ști dacă creditorul ar putea sau nu primi despăgubiri și pentru cheltuielile pe care le-ar fi putut face, dar nu le-a făcut. În common law, jurisprudența a oferit un răspuns afirmativ^[88], care credem că ar putea fi acceptat și în dreptul românesc, în condițiile în care poziția de principiu este aceea că despăgubirile trebuie calculate ca și când creditorul ar fi făcut eforturi rezonabile de minimizare (ce pot antrena, evident, cheltuieli).

49. Cheltuieli rezonabile, ce generează un plus de eficiență. O altă chestiune controversată este aceea de a ști cum trebuie procedat în stabilirea despăgubirilor atunci când eforturile de minimizare au implicat pentru creditor o serie de costuri, care au permis ulterior nu doar reducerea prejudiciului, ci, în fapt, și o serie de beneficii suplimentare pentru el. Acesta a fost, de altfel, unul dintre aspectele discutate în cauza British Westinghouse, în care cumpărătorul a avansat o serie de sume pentru înlocuirea turbinelor nefuncționale livrate de vânzător cu unele noi, care au adus un plus de eficiență în activitatea lui; judecătorii englezi au decis că și acest plus de eficiență ar trebui să fie avut în vedere în calcularea despăgubirilor plătite de debitor. Soluția este perfect rezonabilă și credem că poate fi acceptată și în dreptul nostru: pe de o parte, ar fi inechitabil ca debitorul să fie ținut de cheltuielile avansate de creditor în contul reparării prejudiciului, dar avantajele produse de acestea să fie cu totul desconsiderate; pe de altă parte, a desconsidera aceste avantaje înseamnă a permite creditorului să obțină o soluție mai bună decât aceea în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi intervenit neexecutarea (ceea ce, din nou, nu poate fi acceptat).

50. Concluzii. Regula minimizării prejudiciului, nou consacrată în dreptul românesc la art. 1.534 alin. (2) C. civ., este o concretizare bine-venită a principiului bunei-credințe în ceea ce privește comportamentul așteptat de la creditor în cazul unei neexecutări din partea debitorului. Creditorul care a realizat demersuri minimale/rezonabile pentru a preveni agravarea sau pentru a reduce amploarea prejudiciului este îndreptățit la o reparație integrală, inclusiv pentru eventualele sume avansate pentru susținerea demersurilor lui, chiar dacă acestea au fost lipsite de succes. Dacă aceste demersuri nu au fost realizate, despăgubirea va fi diminuată în mod corespunzător.

Chiar dacă practica autohtonă este încă insuficient stabilită în materie, regula minimizării este larg urmată în dreptul comparat și internațional și face obiectul unei jurisprudențe generoase. Aceasta a clarificat în timp o serie de probleme suscitate de aplicarea ei practică, iar consultarea rezolvărilor oferite nu poate decât să fie utilă și practicienilor autohtoni.

Prin soluția de la art. 1.534 alin. (2) C. civ., legiuitorul înțelege să realizeze un echilibru mai echitabil între drepturile și obligațiile părților. Funcția compensatorie a despăgubirilor este respectată, dar acestea nu sunt văzute ca un instrument de pedepsire a debitorului; debitorul nu va fi obligat să suporte o serie de consecințe pecuniare care ar fi putut fi prevenite cu o diligență minimă de către creditor, de altfel, frecvent, cel mai în măsură să controleze nivelul acestora. Corelativ, creditorul este responsabilizat să acționeze, este determinat să iasă din pasivitate pentru a se preocupa de interesele lui, atunci când știe că repararea prejudiciului, respectiv cuantumul despăgubirii sunt influențate nu doar de comportamentul debitorului, ci și de eforturile proprii. Reglementarea actuală nu mai este, astfel, focalizată exclusiv pe interesele părții prejudiciate, ci și pe acelea ale părții responsabile, și este deci bine-venită Rămâne însă de văzut și cum se va orienta practica autohtonă în materie, ceea ce așteptăm cu interes.