Observaţii privind minimizarea prejudiciului în materie contractuală

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

40. Măsura limitării despăgubirilor. Conform textului legal, sancţiunea nerespectării obligaţiei de minimizare se traduce în limitarea despăgubirilor la care este îndreptăţit creditorul.

Partea răspunzătoare este îndreptăţită să obţină diminuarea cuantumului despăgubirii la care este obligată cu contravaloarea acelei părţi din prejudiciu pe care victima neexecutării nu a reuşit să o reducă, deşi acest lucru ar fi fost posibil^[76]. Formula de calcul este simplă^[77]: se stabilesc, mai întâi, cuantumul total al despăgubirii datorate (a) şi cuantumul prejudiciului care a fost efectiv evitat^[78] sau care ar fi putut fi înlăturat cu diligenţe minimale (b); diferenţa dintre cele două (a minus b) reprezintă cuantumul despăgubirii la care este îndreptăţit creditorul (c).

De exemplu, în cazul în care demersul de minimizare rezonabil este reprezentat de încheierea unei operaţiuni substitutive, despăgubirile vor fi calculate după cum urmează: dacă operaţiunea a fost contractată, despăgubirile sunt egale cu diferenţa dintre preţul contractului şi preţul acestei operaţiuni substitutive, plus eventuale alte daune; dacă aceasta nu a fost realizată, despăgubirile sunt egale cu diferenţa dintre preţul contractului şi valoarea de piaţă a acestei operaţiuni, dacă s-ar fi realizat, la momentul rezilierii contractului, plus eventuale alte daune. Reparaţia la care este îndreptăţit creditorul este deci calculată ca şi când acesta ar fi făcut eforturi rezonabile de minimizare.

41. Perspectiva Codului civil român, la fel ca şi a aceluia italian, este destul de fermă: prejudiciul evitabil, deşi s-a produs în urma neexecutării din partea debitorului, este imputat integral creditorului care nu a luat măsuri rezonabile pentru evitarea lui. Nu se realizează o împărţire a prejudiciului neevitat între debitor şi creditor; creditorul suportă toată partea din prejudiciu pe care ar fi putut-o evita cu diligenţe minime, dar nu a făcut-o. Două justificări pot fi avansate în susţinerea acestei soluţii. Pe de o parte, în urma neexecutării, producerea prejudiciului se află în sfera de influenţă a creditorului, care este cel mai bine plasat să acţioneze pentru reducerea sau neagravarea acestuia. Pe de altă parte, o partajare a acestui prejudiciu între debitor şi creditor ar diminua motivaţia acestuia din urmă pentru o intervenţie activă şi eficientă, ceea ce nu este de dorit^[79]. Soluţia corespunde practicii engleze şi este avansată, de asemenea, de doctrina majoritară, în interpretarea art. 77 CVIM^[80].

42. Demersuri insuficiente. Dacă măsurile luate de creditor sunt insuficiente pentru reducerea/neagravarea prejudiciului, acesta nu este îndreptăţit la o reparare integrală atunci când el a avut posibilitatea să ia măsuri care erau rezonabil să fie luate, dar pe care el nu le-a luat^[81]. De exemplu, în ceea ce priveşte Convenţia de la Viena, se consideră că, dacă demersurile au condus la evitarea doar a unei părţi din prejudiciu (de exemplu, vânzătorul a înstrăinat doar jumătate din produsele nepreluate de cumpărător), art. 77 CVIM poate primi aplicare în ceea ce priveşte restul de prejudiciu (creditorul fiind îndreptăţit să primească despăgubiri doar pentru diferenţa dintre prejudiciul efectiv suferit şi prejudiciul ce ar fi putut fi evitat).

43. Problema recuperării cheltuielilor ocazionate de demersurile de minimizare a prejudiciului. Măsurile luate de creditor pentru prevenirea survenirii prejudiciului sau prevenirea agravării lui sau pentru limitarea consecinţelor lui pot antrena costuri (precum sumele avansate în vederea încheierii sau executării unei operaţiuni substitutive, sumele plătite pentru repararea sau înlocuirea bunurilor sau a unor părţi ale acestora, comisioanele pentru intermediere, publicitate, depozitarea bunurilor). Problema de a şti dacă victima este îndreptăţită să obţină şi restituirea cheltuielilor avansate în vederea minimizării prejudiciului este clarificată expres de legiuitorul român, nu în art. 1.534 alin. (2), ci în cuprinsul art. 1.531 alin. (2) fraza a doua C. civ., ce dispune că „La stabilirea întinderii prejudiciului se ţine seama şi de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului”. Soluţii similare sunt prevăzute expres în dreptul transnaţional: art. 7.4.8 alin. (2) din Principiile UNIDROIT, art. 9:505 alin. (2) PECL, art. III. – 3:705 alin. (2) DCFR, art. 163 alin. (2) CESL^[82]. Aceeaşi poziţie este susţinută şi în ceea ce priveşte art. 77 CVIM^[83].

44. Soluţia recuperării inclusiv a cheltuielilor avansate de creditor, dacă acestea au avut un caracter rezonabil, este pe deplin justificată. În fapt, rambursarea cheltuielilor duce la o alocare mai eficientă a resurselor, chiar şi atunci când comportamentul cerut creditorului implică o serie de cheltuieli. De altfel, soluţia are şi o funcţie preventivă: prin obligativitatea rambursării se evită ca regula minimizării să transfere obligaţia/riscul de precauţie de la debitor la creditor. Rambursarea cheltuielilor împiedică debitorul (autorul neexecutării) să se îmbogăţească pe seama creditorului (victima prejudiciului); astfel, ea apare ca o modalitate adecvată prin care se evită ca debitorul să profite în mod oportunist şi injust de regula de la art. 1.534 C. civ. în detrimentul creditorului.

45. Cheltuieli rezonabile. Singura exigenţă prevăzută de legiuitor în cuprinsul textului legal este aceea a caracterului rezonabil al cheltuielilor, care decurge, de altfel, din aceea de la art. 1.534 alin. (2) C. civ. Acesta va fi stabilit nu în raport cu preţul contractului (cu valoarea obligaţiei neexecutate), ci în raport cu prejudiciul şi cu rolul lor în minimizarea prejudiciului. Astfel, într-o cauză decisă pe baza Convenţiei de la Viena, instanţa supremă austriacă a precizat, de exemplu, că cumpărătorul are dreptul la rambursarea cheltuielilor ocazionate de repararea bunurilor defecte (atunci când această reparare nu a putut fi făcută de vânzător) dacă acestea nu sunt nerezonabile, iar ceea ce contează în acest sens este nu atât preţul contractului (în speţă, cu mult inferior costului reparaţiei), cât beneficiul ocazionat cumpărătorului, având în vedere situaţia lui^[84].

46. În practică, este posibil ca creditorul să se afle în faţa unor alternative diferite de minimizare, ce pot antrena cheltuieli diferite; atunci când diferenţa dintre aceste cheltuieli posibile este una suficient de mare, este probabil ca opţiunea pentru alternativa mai scumpă să fie apreciată ca nerezonabilă. Aşa pot sta lucrurile atunci când costul reparaţiei unui produs este, de exemplu, de 1.000 de unităţi, în timp ce un produs echivalent, perfect funcţional, ar putea fi procurat de pe piaţă pentru 500 de unităţi. Chiar şi în acest caz însă, caracterul rezonabil trebuie stabilit pe baza tuturor circumstanţelor speţei, inclusiv a celor legate de persoana sau situaţia creditorului, de particularităţile şi preferinţele lui legitime; dacă, de exemplu, bunul ce face obiectul contractului are o valoare sentimentală deosebită pentru creditor sau răspunde unor necesităţi particulare ale lui (greu de realizat de alte bunuri), opţiunea lui pentru alternativa mai costisitoare ar putea totuşi să fie considerată rezonabilă^[85]

47. Cheltuieli pentru demersuri infructuoase. O problemă discutată este aceea de a şti dacă creditorul are sau nu dreptul la rambursarea cheltuielilor ocazionate de demersurile de minimizare a prejudiciului atunci când acestea nu au fost eficiente. Comentariul oficial aferent art. 9:505 alin. (2) PECL oferă un răspuns afirmativ, precizând că rambursarea cheltuielilor rezonabile este datorată chiar dacă demersurile de minimizare au condus nu la rezultatul aşteptat, ci la o agravare a prejudiciului^[86]. Un răspuns similar a fost oferit şi în common law^[87]. Poziţia poate fi urmată şi în dreptul românesc: în măsura în care cheltuielile rezonabile sunt rezultatul eforturilor diligente ale creditorului de minimizare a prejudiciului, nu vedem de ce acestea nu ar fi rambursate; textul art. 1.531 alin. (2) C. civ. vorbeşte de cheltuieli făcute pentru limitarea sau evitarea prejudiciului şi nu condiţionează în niciun fel rambursarea acestora de atingerea rezultatului căutat.

48. Cheltuieli potenţiale. Uneori, pot să apară dificultăţi de calcul, atunci când paguba suferită se produce în alt plan sau este de altă natură decât aceea care s-ar fi produs dacă creditorul ar fi luat măsuri rezonabile de minimizare. De exemplu, dacă pentru repararea produsului defect achiziţionat cumpărătorul a plătit 1.000 de lei, deşi achiziţionarea unui alt bun de aceeaşi natură, perfect funcţional, ar fi fost posibilă prin plata a doar 500 de lei, se pune întrebarea ce sumă va primi creditorul ca despăgubiri sau, mai precis, dacă costul bunului substitut (care nu a fost suportat niciodată, dar care ar reprezenta un cost legitim pentru o măsură de minimizare rezonabilă) ar putea fi totuşi rambursat creditorului care şi-a minimizat prejudiciul, dar cu un cost excesiv. Sau, într-un alt exemplu, atunci când vânzătorul a vândut marfă ambalată prost, iar cumpărătorul a realizat transportul acesteia fără să realizeze o reambalare (ceea ce a fost nerezonabil din perspectiva obligaţiei de minimizare, marfa fiind distrusă ulterior acelui transport), se pune problema de a şti dacă creditorul ar putea sau nu primi despăgubiri şi pentru cheltuielile pe care le-ar fi putut face, dar nu le-a făcut. În common law, jurisprudenţa a oferit un răspuns afirmativ^[88], care credem că ar putea fi acceptat şi în dreptul românesc, în condiţiile în care poziţia de principiu este aceea că despăgubirile trebuie calculate ca şi când creditorul ar fi făcut eforturi rezonabile de minimizare (ce pot antrena, evident, cheltuieli).

49. Cheltuieli rezonabile, ce generează un plus de eficienţă. O altă chestiune controversată este aceea de a şti cum trebuie procedat în stabilirea despăgubirilor atunci când eforturile de minimizare au implicat pentru creditor o serie de costuri, care au permis ulterior nu doar reducerea prejudiciului, ci, în fapt, şi o serie de beneficii suplimentare pentru el. Acesta a fost, de altfel, unul dintre aspectele discutate în cauza British Westinghouse, în care cumpărătorul a avansat o serie de sume pentru înlocuirea turbinelor nefuncţionale livrate de vânzător cu unele noi, care au adus un plus de eficienţă în activitatea lui; judecătorii englezi au decis că şi acest plus de eficienţă ar trebui să fie avut în vedere în calcularea despăgubirilor plătite de debitor. Soluţia este perfect rezonabilă şi credem că poate fi acceptată şi în dreptul nostru: pe de o parte, ar fi inechitabil ca debitorul să fie ţinut de cheltuielile avansate de creditor în contul reparării prejudiciului, dar avantajele produse de acestea să fie cu totul desconsiderate; pe de altă parte, a desconsidera aceste avantaje înseamnă a permite creditorului să obţină o soluţie mai bună decât aceea în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi intervenit neexecutarea (ceea ce, din nou, nu poate fi acceptat).

50. Concluzii. Regula minimizării prejudiciului, nou consacrată în dreptul românesc la art. 1.534 alin. (2) C. civ., este o concretizare bine-venită a principiului bunei-credinţe în ceea ce priveşte comportamentul aşteptat de la creditor în cazul unei neexecutări din partea debitorului. Creditorul care a realizat demersuri minimale/rezonabile pentru a preveni agravarea sau pentru a reduce amploarea prejudiciului este îndreptăţit la o reparaţie integrală, inclusiv pentru eventualele sume avansate pentru susţinerea demersurilor lui, chiar dacă acestea au fost lipsite de succes. Dacă aceste demersuri nu au fost realizate, despăgubirea va fi diminuată în mod corespunzător.

Chiar dacă practica autohtonă este încă insuficient stabilită în materie, regula minimizării este larg urmată în dreptul comparat şi internaţional şi face obiectul unei jurisprudenţe generoase. Aceasta a clarificat în timp o serie de probleme suscitate de aplicarea ei practică, iar consultarea rezolvărilor oferite nu poate decât să fie utilă şi practicienilor autohtoni.

Prin soluţia de la art. 1.534 alin. (2) C. civ., legiuitorul înţelege să realizeze un echilibru mai echitabil între drepturile şi obligaţiile părţilor. Funcţia compensatorie a despăgubirilor este respectată, dar acestea nu sunt văzute ca un instrument de pedepsire a debitorului; debitorul nu va fi obligat să suporte o serie de consecinţe pecuniare care ar fi putut fi prevenite cu o diligenţă minimă de către creditor, de altfel, frecvent, cel mai în măsură să controleze nivelul acestora. Corelativ, creditorul este responsabilizat să acţioneze, este determinat să iasă din pasivitate pentru a se preocupa de interesele lui, atunci când ştie că repararea prejudiciului, respectiv cuantumul despăgubirii sunt influenţate nu doar de comportamentul debitorului, ci şi de eforturile proprii. Reglementarea actuală nu mai este, astfel, focalizată exclusiv pe interesele părţii prejudiciate, ci şi pe acelea ale părţii responsabile, şi este deci bine-venită Rămâne însă de văzut şi cum se va orienta practica autohtonă în materie, ceea ce aşteptăm cu interes.