Observaţii privind minimizarea prejudiciului în materie contractuală

De Elena Alina Oprea

16 oct. 2023

Vizualizari: 603

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

25. Odată ce a ales, creditorul trebuie să acționeze consecvent în vederea minimizării prejudiciului. Opțiunea pentru una sau alta dintre variante nu poate fi considerată culpabilă și nu se poate susține că acesta a greșit doar pentru că a ales o anume măsură în locul alteia^[58]. Cu toate acestea, nu există o libertate deplină a creditorului; instanța se va putea pronunța asupra pertinenței sau rezonabilității măsurilor luate (sau neluate), iar dacă acțiunea acestuia a fost insuficientă, art. 1.534 alin. (2) C. civ. poate fi totuși operant pentru partea de prejudiciu neevitată. Cu alte cuvinte, ceea ce sancționează, de fapt, regula de la art. 1.534 alin. (2) C. civ. este comportamentul nerezonabil al creditorului. Debitorul nu va trebui să demonstreze că existau alte moduri mai eficiente de minimizare, ci că ceea ce s-a făcut s-a înscris în sfera nerezonabilului; dacă reușește să facă acest lucru, despăgubirile pe care este obligat să le plătească vor fi reduse în mod corespunzător. Judecătorul nu trebuie să verifice comportamentul care în abstract este apt să diminueze sau să agraveze prejudiciul, ci comportamentul care excedează limitele diligenței ordinare ținând cont de tipul de contract, de circumstanțele speței și de situația părților^[59].

26. Art. 1.534 alin. (2) C. civ. nu obligă creditorul să-l informeze pe debitor cu privire la măsurile pe care intenționează să le ia și acestea pot fi luate (în principiu) independent de poziția debitorului. Excepțional, dacă creditorul optează pentru o operațiune substitutivă, în condițiile art. 1.528 C. civ. sau art. 1.726 C. civ., exigențele de notificare a debitorului, prevăzute de aceste texte, rămân operante. De asemenea, acest lucru nu dispensează creditorul de obligația de a-l notifica pe debitor, de exemplu, în cazul unui contract de vânzare, cu privire la lipsa de conformitate a bunurilor vândute^[60]. Explicația pentru aceste ultime soluții rezidă în aceea că art. 1.534 alin. (2) C. civ. operează doar în ceea ce privește întinderea despăgubirilor; el nu afectează condițiile răspunderii și nici celelalte remedii de care se poate prevala creditorul în cazul unei neexecutări din partea debitorului, astfel că exigențele legale aferente acestora sunt perfect operante.

27. Realizarea unei operațiuni substitutive. Substituirea unei prestații în locul celei neobținute sau substituirea altei persoane în locul celei care nu a executat este soluția cea mai la îndemână, iar nerealizarea ei este văzută adesea ca o încălcare a obligației de minimizare a prejudiciului^[61]. Creditorul poate să contracteze cu un terț, în vederea obținerii prestației datorate, și apoi să se întoarcă împotriva debitorului pentru acoperirea prejudiciului suferit.

28. Soluția are un corespondent expres, în ceea ce privește contractul de vânzare, în art. 1.726 C. civ. (executarea directă) sau, pentru vânzările internaționale, în art. 75 CVIM. Astfel, în cazul unui contract de vânzare, există mai multe alternative pentru realizarea acestei operațiuni substitutive: fie se urmează procedura de la art. 1.726 C. civ.^[62], fie se recurge la o vânzare/cumpărare liberă, fie se reziliază contractul și vânzătorul nu livrează marfa (atunci când neexecutarea aparține cumpărătorului), fie cumpărătorul nu primește marfa (atunci când neexecutarea îi este imputabilă vânzătorului). În mod similar, pentru contractele ce implică obligații de a face, neexecutate, creditorul poate să recurgă la soluțiile de la art. 1.528 C. civ. (executarea de către el însuși sau prin intermediul unui terț).

Dincolo de aceste categorii particulare, regula de la art. 1.534 alin. (2) C. civ. se poate aplica însă pentru orice tip de contract în care una dintre părți nu își îndeplinește una sau mai multe obligații, iar o operațiune substitut este aptă să procure creditorului o prestație cât mai apropiată (dacă nu identică) celei avute în vedere în contractul de bază, neexecutat de către debitor.

29. Art. 1.534 alin. (2) C. civ. are un domeniu de aplicare mai amplu decât art. 1.528 sau art. 1.726 C. civ.; aceste ultime două texte configurează precis comportamentul creditorului, în timp ce art. 1.534 alin. (2), interpretat per a contrario, permite mult mai suplu sancționarea acestuia atunci când comportamentul lui a fost nerezonabil în raport cu buna-credință și cu loialitatea în derularea contractului. În același timp, nimic nu se opune ca măsurile de minimizare să îmbrace forma acelor operațiuni substitutive preconizate de textele legale speciale. Doctrina și practica occidentală sunt, în mod clar, în acest sens. Dacă creditorul a intervenit activ, urmărind reducerea prejudiciului în conformitate cu art. 1.528 sau art. 1.726 C. civ., el nu mai poate fi sancționat suplimentar în baza art. 1.534 alin. (2) C. civ. pentru neefectuarea unor demersuri diligente de minimizare. Această sancționare ar fi totuși posibilă în mod excepțional, dacă comportamentul lui în realizarea operațiunilor substitutive a fost nerezonabil, de exemplu, pentru că a optat pentru o operațiune ce presupune costuri exagerate sau care privește doar o parte dintre bunurile defecte.

30. Soluția realizării unei operațiuni substitutive are și o serie de limite, pentru că nu întotdeauna piața oferă o astfel de prestație substitut disponibilă (și rezonabilă). De exemplu, cel care a produs o serie de bunuri în conformitate cu specificațiile cumpărătorului va găsi cu greu un cumpărător pentru acestea; sau, în caz de supraproducție pe piață, găsirea unui cumpărător alternativ nu este evidentă, după cum, corelativ, nu este evidentă găsirea unui alt vânzător în caz de penurie. De asemenea, antreprenorul care a construit o piscină pentru clientul care a decis rezilierea contractului atunci când lucrările erau avansate va putea găsi cu greu o soluție substitut; sau, corelativ, atunci când constructorul nu a respectat specificațiile clientului (în loc să amplaseze piscina în locul indicat, a amplasat-o pe locația viitoarei case), operațiunea substitutivă nu este una la îndemână (în niciun caz nu este rezonabilă distrugerea construcției și edificarea ei în locul inițial stabilit sau vânzarea proprietății și achiziționarea unui nou lot de teren pe care să fie edificate construcțiile în conformitate cu nevoile beneficiarului).

31. De asemenea, pentru că regula minimizării nu presupune totuși neglijarea interesului creditorului, existența pe piață a prestației substitut ar trebui stabilită având în vedere mai multe criterii: un criteriu calitativ (ar trebui să existe o echivalență calitativă între prestația contractuală neexecutată și aceea disponibilă), un criteriu valoric (ar trebui să existe o echivalență între avantajul căutat prin prestația contractuală și acela obținut prin prestația substitut), un criteriu temporal (operațiunea substitut ar trebui să poată fi încheiată și executată într-un interval de timp rezonabil) și, în fine, un criteriu geografic (operațiunea substitut ar trebui să poată fi obținută pe o piață geografică rezonabil stabilită). Având în vedere aceste repere, atunci când creditorul nu reușește încheierea unei operațiuni substitutive, el ar trebui sancționat pe temeiul art. 1.534 alin. (2) C. civ. doar după o analiză atentă a circumstanțelor cazului și cu respectarea limitei diligenței minimale/rezonabile impuse direct de legiuitor.

32. Acceptarea unei oferte din partea debitorului. Practica arbitrală internațională a considerat uneori că acceptarea unei oferte rezonabile de executare din partea cocontractantului, făcută cu bună-credință, este o măsură de minimizare care, dacă nu este luată, poate conduce instanța la reducerea despăgubirilor la care este îndreptățit creditorul^[63].

33. O soluție similară este avansată și în comentariile oficiale ale art. 9:505 PECL^[64]: atunci când, din cauza culpei proprii, debitorul nu poate executa (nu poate pune la dispoziția clientului mașina rezervată de acesta), dar procură creditorului un produs similar (o mașină similară oferită de o altă companie, la un preț ușor mai ridicat, pe care clientul trebuie să se deplaseze să o ridice), refuzul creditorului (concretizat în rezilierea contractului de închiriere și anularea ulterioară a vacanței) este considerat a fi nerezonabil, cu consecința că prejudiciul reparabil acoperă doar diferența dintre prejudiciul efectiv suferit și acela care ar fi putut fi evitat (în speță, este vorba de diferența dintre prețurile celor două mașini, la care se adaugă costurile eventuale cu recuperarea/ridicarea celei de-a doua mașini).

34. Dacă exemplul oferit este funcțional și legitim, prudența se impune totuși în raport cu generalizarea acestei soluții, de natură să desconsidere principiul forței obligatorii a contractului. Un creditor care nu a acceptat o ofertă de executare modificată din partea debitorului nu ar trebui să fie prea ușor sancționat pentru încălcarea obligației de minimizare. Pe de o parte, el este îndreptățit să aștepte și să primească în primul rând executarea conformă a contractului de către debitor; el nu ar trebui să fie privat de dreptul lui de a obține prestația convenită (sau despăgubirile corelative) doar pentru că debitorul a oferit altceva și nici nu ar trebui penalizat pentru că a încercat să obțină ceea ce și-a dorit de la început^[65]. În același timp, regula bunei-credințe ar justifica cel puțin analizarea acestei oferte (respingerea ei brutală putând fi analizată, în funcție de circumstanțele cazului, ca o încălcare a obligației de minimizare – ca, de exemplu, atunci când cumpărătorul unor bunuri care s-au dovedit a fi defecte refuză oferta vânzătorului de preluare a lor și de restituire a prețului și procedează la vânzarea lor în pierdere către un terț, solicitând ulterior diferența de la vânzător^[66]).

35. În toate cazurile, oferta de executare modificată venind din partea debitorului ar trebui să aibă un caracter rezonabil, apreciat în funcție de economia contractului (care nu ar trebui bulversată, prin intermediul ei), respectiv de situația creditorului, care nu ar trebui să fie agravată, și să nu implice măsuri care ar genera riscuri serioase sau care ar depăși posibilitățile lui economice^[67]. În lipsa acestui caracter rezonabil, creditorului nu ar trebui să-i fie reproșată respingerea ei.

36. Momentul intervenției creditorului. Intervenția creditorului/momentul în care creditorul acționează în vederea minimizării prejudiciului trebuie să fie, de asemenea, rezonabil, în conformitate cu circumstanțele^[68]. Stabilirea exactă a acestui moment poate ridica dificultăți în practică.

37. Pentru ca obligația de minimizare să fie operantă, creditorul trebuie să aibă cunoștință de neexecutarea contractului de către debitor, neexecutare susceptibilă să genereze un prejudiciu; obligația de minimizare nu se poate naște deci (în principiu) anterior acestei neexecutări^[69]. Ulterior, creditorul nu trebuie să intervină prea rapid, căutând, eventual, o soluție substitut și desconsiderând prea ușor relația contractuală; prima lui reacție ar trebui să fie așteptarea executării din partea debitorului (sau cel puțin inițierea unor discuții cu acesta, în vederea facilitării executării). Dacă debitorul are un comportament de natură să inducă creditorului speranța că va executa contractul (de exemplu, cerând termene suplimentare sau promițând remedierea defectelor), acesta nu va putea pretinde ulterior că creditorul nu a ieșit din pasivitate^[70].

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

38. Conform doctrinei celei mai avizate, regula minimizării se poate aplica totuși și atunci când debitorul anunță că nu va executa contractul, în conformitate cu termenii conveniți^[71]. Într-un asemenea caz, creditorul ar trebui să acționeze în așa fel încât să nu-și agraveze prejudiciul, respectiv să încerce o reducere a prejudiciului deja preconizat. O soluție similară este promovată în contextul Convenției de la Viena, în condițiile în care art. 72 vorbește de dreptul unei părți de a rezilia contractul atunci când este evident că cealaltă parte nu-și va executa obligațiile. În ipotezele în care neexecutarea este certă (chiar dacă nu s-a materializat încă), creditorul ar trebui să încerce, în măsura posibilului, să intervină cu măsuri apte să minimizeze prejudiciul; unii autori consideră că rezilierea unilaterală a contractului (urmată de încheierea unei operațiuni substitut) este o modalitate de minimizare a prejudiciului, inclusă în sfera diligenței minimale a creditorului^[72].

39. Sarcina probei. O serie de precizări sunt, de asemenea, necesare în ceea ce privește proba. Conform jurisprudenței italiene, judecătorul de fond este autorizat să verifice folosirea sau nu de către creditor a diligenței ordinare doar dacă debitorul a solicitat expres acest lucru^[73], iar nu din oficiu; debitorul trebuie, de asemenea, să prezinte dovezi în sensul că creditorul ar fi putut evita o parte din prejudiciul a cărui reparare o solicită, folosind diligența obișnuită^[74]. Soluția poate fi transpusă fără probleme în dreptul românesc, iar justificarea rezidă în caracterul de excepție al art. 1.534 alin. (2) C. civ.; principiul fiind acela al îndreptățirii creditorului la repararea integrală a prejudiciului, debitorul care solicită o diminuare în conformitate cu art. 1.534 alin. (2) C. civ. trebuie să dovedească îndeplinirea exigențelor prevăzute de acesta (faptul că prejudiciul era evitabil și nerezonabilitatea comportamentului creditorului)^[75].

^[58] A se vedea, în Marea Britanie, hotărârea Banco de Portugal vs Waterlow [1932] AC 452 at 506: „Where the sufferer from a breach of contract finds himself in consequence of that breach placed in a position of embarrassment the measures which he may be driven to adopt in order to extricate himself ought not to be weighed in nice scales at the instance of the party whose breach of contract has occasioned the difficulty. It is often easy after an emergency has passed to criticize the steps which have been taken to meet it, but such criticism does not come well from those who have themselves created the emergency. The law is satisfied if the party placed in a difficult situation by reason of the breach of a duty owed to him has acted reasonably in the adoption of remedial measures, and he will not be held disentitled to recover the cost of such measures merely because the party in breach can suggest other measures less burdensome to him might have been taken”.

^[59] Sancțiunea reducerii despăgubirilor nu intervine neapărat atunci când creditorul nu a redus prejudiciul, ci atunci când comportamentul lui nu se încadrează în limitele rezonabilului, pentru că acesta nu a făcut eforturi în sensul reducerii/neagravării lui.

^[60] Ulterior, dacă vânzătorul este în măsură să înlăture el lipsa conformității, acesta va trebui să intervină, iar cumpărătorul (în temeiul obligației de cooperare) nu poate să-l priveze de acest drept, trecând automat la o operațiune substitutivă.

^[61] Sentința CCI, af. 12193/2004, în JDI, 2007, p. 1285, cu notă de E. Silva Romero: distrugând (în loc să revândă) stocurile rămase în urma rezilierii contractului de distribuție și nepreluate de comitent, distribuitorul și-a încălcat obligația de minimizare a prejudiciului.

^[62] Soluția de la art. 1.726 C. civ. (executarea directă) nu este o modalitate prin care se derogă de la art. 1.534 alin. (2); vânzarea-cumpărarea directă (sau soluția substitut) este doar una dintre alternativele ce pot fi avute în vedere pentru minimizare.

^[63] L. Thibierge, op. cit., pp. 379-380. A se vedea și sentința CCI nr. 5073/1986, YCA XVI (1991), p. 91.

^[64] O. Lando, H. Beale, op. cit., p. 445 (ilustrația 2). Situația trebuie diferențiată de aceea prevăzută la art. 1.524 C. civ., ce vizează oferta de executare a contractului în conformitate cu termenii conveniți. Ipoteza de lucru presupune mai întâi o neexecutare susceptibilă să genereze un prejudiciu și, subsecvent, o ofertă modificată de executare/remediere, din partea debitorului.

^[65] A se vedea, de exemplu, C. Ap. Cluj, s. a II-a civ., dec. civ. nr. 647 din 3 decembrie 2019: „Nici incidența prevederilor art. 1.534 alin. (2) Cod civil nu poate fi reținută, recurenta, ca și debitor al obligației neexecutate, neputând imputa intimaților că nu au acceptat sala de evenimente cu capacitate de 180 locuri, cât timp era obligată la îndeplinirea unei alte prestații – punerea la dispoziția intimaților a sălii mari –, iar prevederile art. 1.516 alin. (1) Cod civil dau dreptul creditorului unei obligații de a obține îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației și de a refuza să accepte o altă prestație decât cea asumată de debitor”.

^[66] A se vedea, în Marea Britanie, hotărârea Clegg vs Andersson [2002] EXWC 943 QB: în speță, C a cumpărat un iaht de la A; în urma descoperirii unor defecte, A s-a oferit să le remedieze gratis, dar C a refuzat, decizând să solicite daune-interese egale cu costul de piață al reparației. Instanțele engleze au stabilit că, procedând astfel, C și-a încălcat obligația de minimizare; era obligația lui să permită fabricantului remedierea defectelor.

^[67] B. Zeller, Comparison between the provisions of the CISG on mitigation of losses (Art. 77) and the counterpart provisions of PECL (Art. 9:505) (https://www.cisg.law.pace.edu/cisg/biblio/zeller77.html).

^[68] O. Lando, H. Beale, op. cit., pp. 445-446.

^[69] A se vedea ICCJ, s. a II-a civ., dec. nr. 1392 din 19 septembrie 2019 (disponibilă pe www.scj.ro).

^[70] Sentința CCI nr. 6840/1991, în JDI, 1992, p. 1031, cu obs. de Y. Derains.

^[71] O. Lando, H. Beale, op. cit., p. 445; V. Knapp, op. cit., pp. 565-566.

^[72] V. Knapp, op. cit., p. 566; D. Saidov, op. cit., pp. 357-359 și referințele suplimentare citate. A se vedea și B. Oglindă, op. cit.

^[73] Cass. civ. it., sez. III, hot. nr. 15750 din 27 iulie 2015: „in tema di concorso del fatto colposo del creditore, previsto dall’art. 1227, comma 2, c.c., al giudice del merito è consentito svolgere l’indagine in ordine all’omesso uso dell’ordinaria diligenza da parte del creditore solo se sul punto vi sia stata espressa istanza del debitore, la cui richiesta integra gli estremi di una eccezione in senso proprio, dato che il dedotto comportamento che la legge esige dal creditore costituisce autonomo dovere giuridico, espressione dell’obbligo di comportarsi secondo buona fede. Il debitore deve inoltre fornire la prova che il creditore avrebbe potuto evitare i danni, di cui chiede il risarcimento, usando l’ordinaria diligenza”. A se vedea și Cass. civ. it., sez. III, hot. nr. 14853 din 27 iunie 2007: excepția prevăzută la art. 1227 alin. (2) C. civ. it. nu este operantă din oficiu, iar partea care are interes trebuie să o ridice prompt, în mod analitic și circumstanțiat.

^[74] Cass. civ. it., sez. III, hot. nr. 9137 din 16 aprilie 2013: „In tema di esclusione, ai sensi dell’art. 1227, comma secondo, cod. civ., della risarcibilità di quei danni che il creditore avrebbe potuto evitare usando l’ordinaria diligenza, grava sul debitore responsabile del danno l’onere di provare la violazione, da parte del danneggiato, del dovere di correttezza impostogli dal citato art. 1227 e l’evitabilità delle conseguenze dannose prodottesi, trattandosi di una circostanza impeditiva della pretesa risarcitoria, configurabile come eccezione in senso stretto”. A se vedea și sentința CCI nr. 9187/1999: „Defendant has to prove that Claimant failed to comply with its obligation to mitigate its loss pursuant to Art. 77 CISG… However, Defendant by just generally arguing that it does not deem appropriate the procedure of reselling the (blended) coke, without offering any evidence whatsoever in order to support this argument, fails to sufficiently substantiate, let alone prove, its allegation. Consequently, since Defendant did not show any facts which would support that Claimant’s loss could have been – partially – avoided (e.g. by reference to a less expensive way of disposing of the coke) the Arbitral Tribunal concludes that Claimant’s way of disposing of the delivered coke which could not have been sold otherwise was accurate. Absent of any proof to the contrary; the Arbitral Tribunal, therefore, finds that Claimant did not violate its obligation to mitigate its damage”. A se vedea și E. Opie, op. cit., no. V (Burden of proof).

^[75] A se vedea și Gh. Piperea, op. cit. În doctrina românească a fost susținută și ideea că sarcina probei revine creditorului ținut de obligația de moderare a prejudiciului, argumentul fiind acela că nu i se poate solicita unei părți (debitorului) dovada unor fapte negative – J. Goicovici, Executarea coactivă…, op. cit., p. 195. Nu putem achiesa la această poziție, fiind necesară luarea în considerare a unei nuanțe suplimentare: în realitate, creditorul reclamant va dovedi (primul) condițiile angajării răspunderii debitorului, inclusiv cuantumul prejudiciului; subsecvent, debitorul ce dorește limitarea răspunderii lui va trebui să demonstreze caracterul nerezonabil al comportamentului creditorului [și, odată cu aceasta, operabilitatea art. 1.534 alin. (2) C. civ.] (dovadă ce va putea fi, eventual, combătută ulterior de creditor); această dovadă nu privește un fapt negativ, ci demonstrarea nerezonabilității unui comportament.

Observații privind minimizarea prejudiciului în materie contractuală was last modified: octombrie 13th, 2023 by Elena Alina Oprea