Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
1.400 views
25. Odată ce a ales, creditorul trebuie să acţioneze consecvent în vederea minimizării prejudiciului. Opţiunea pentru una sau alta dintre variante nu poate fi considerată culpabilă şi nu se poate susţine că acesta a greşit doar pentru că a ales o anume măsură în locul alteia[58]. Cu toate acestea, nu există o libertate deplină a creditorului; instanţa se va putea pronunţa asupra pertinenţei sau rezonabilităţii măsurilor luate (sau neluate), iar dacă acţiunea acestuia a fost insuficientă, art. 1.534 alin. (2) C. civ. poate fi totuşi operant pentru partea de prejudiciu neevitată. Cu alte cuvinte, ceea ce sancţionează, de fapt, regula de la art. 1.534 alin. (2) C. civ. este comportamentul nerezonabil al creditorului. Debitorul nu va trebui să demonstreze că existau alte moduri mai eficiente de minimizare, ci că ceea ce s-a făcut s-a înscris în sfera nerezonabilului; dacă reuşeşte să facă acest lucru, despăgubirile pe care este obligat să le plătească vor fi reduse în mod corespunzător. Judecătorul nu trebuie să verifice comportamentul care în abstract este apt să diminueze sau să agraveze prejudiciul, ci comportamentul care excedează limitele diligenţei ordinare ţinând cont de tipul de contract, de circumstanţele speţei şi de situaţia părţilor[59].
26. Art. 1.534 alin. (2) C. civ. nu obligă creditorul să-l informeze pe debitor cu privire la măsurile pe care intenţionează să le ia şi acestea pot fi luate (în principiu) independent de poziţia debitorului. Excepţional, dacă creditorul optează pentru o operaţiune substitutivă, în condiţiile art. 1.528 C. civ. sau art. 1.726 C. civ., exigenţele de notificare a debitorului, prevăzute de aceste texte, rămân operante. De asemenea, acest lucru nu dispensează creditorul de obligaţia de a-l notifica pe debitor, de exemplu, în cazul unui contract de vânzare, cu privire la lipsa de conformitate a bunurilor vândute[60]. Explicaţia pentru aceste ultime soluţii rezidă în aceea că art. 1.534 alin. (2) C. civ. operează doar în ceea ce priveşte întinderea despăgubirilor; el nu afectează condiţiile răspunderii şi nici celelalte remedii de care se poate prevala creditorul în cazul unei neexecutări din partea debitorului, astfel că exigenţele legale aferente acestora sunt perfect operante.
27. Realizarea unei operaţiuni substitutive. Substituirea unei prestaţii în locul celei neobţinute sau substituirea altei persoane în locul celei care nu a executat este soluţia cea mai la îndemână, iar nerealizarea ei este văzută adesea ca o încălcare a obligaţiei de minimizare a prejudiciului[61]. Creditorul poate să contracteze cu un terţ, în vederea obţinerii prestaţiei datorate, şi apoi să se întoarcă împotriva debitorului pentru acoperirea prejudiciului suferit.
28. Soluţia are un corespondent expres, în ceea ce priveşte contractul de vânzare, în art. 1.726 C. civ. (executarea directă) sau, pentru vânzările internaţionale, în art. 75 CVIM. Astfel, în cazul unui contract de vânzare, există mai multe alternative pentru realizarea acestei operaţiuni substitutive: fie se urmează procedura de la art. 1.726 C. civ.[62], fie se recurge la o vânzare/cumpărare liberă, fie se reziliază contractul şi vânzătorul nu livrează marfa (atunci când neexecutarea aparţine cumpărătorului), fie cumpărătorul nu primeşte marfa (atunci când neexecutarea îi este imputabilă vânzătorului). În mod similar, pentru contractele ce implică obligaţii de a face, neexecutate, creditorul poate să recurgă la soluţiile de la art. 1.528 C. civ. (executarea de către el însuşi sau prin intermediul unui terţ).
Dincolo de aceste categorii particulare, regula de la art. 1.534 alin. (2) C. civ. se poate aplica însă pentru orice tip de contract în care una dintre părţi nu îşi îndeplineşte una sau mai multe obligaţii, iar o operaţiune substitut este aptă să procure creditorului o prestaţie cât mai apropiată (dacă nu identică) celei avute în vedere în contractul de bază, neexecutat de către debitor.
29. Art. 1.534 alin. (2) C. civ. are un domeniu de aplicare mai amplu decât art. 1.528 sau art. 1.726 C. civ.; aceste ultime două texte configurează precis comportamentul creditorului, în timp ce art. 1.534 alin. (2), interpretat per a contrario, permite mult mai suplu sancţionarea acestuia atunci când comportamentul lui a fost nerezonabil în raport cu buna-credinţă şi cu loialitatea în derularea contractului. În acelaşi timp, nimic nu se opune ca măsurile de minimizare să îmbrace forma acelor operaţiuni substitutive preconizate de textele legale speciale. Doctrina şi practica occidentală sunt, în mod clar, în acest sens. Dacă creditorul a intervenit activ, urmărind reducerea prejudiciului în conformitate cu art. 1.528 sau art. 1.726 C. civ., el nu mai poate fi sancţionat suplimentar în baza art. 1.534 alin. (2) C. civ. pentru neefectuarea unor demersuri diligente de minimizare. Această sancţionare ar fi totuşi posibilă în mod excepţional, dacă comportamentul lui în realizarea operaţiunilor substitutive a fost nerezonabil, de exemplu, pentru că a optat pentru o operaţiune ce presupune costuri exagerate sau care priveşte doar o parte dintre bunurile defecte.
30. Soluţia realizării unei operaţiuni substitutive are şi o serie de limite, pentru că nu întotdeauna piaţa oferă o astfel de prestaţie substitut disponibilă (şi rezonabilă). De exemplu, cel care a produs o serie de bunuri în conformitate cu specificaţiile cumpărătorului va găsi cu greu un cumpărător pentru acestea; sau, în caz de supraproducţie pe piaţă, găsirea unui cumpărător alternativ nu este evidentă, după cum, corelativ, nu este evidentă găsirea unui alt vânzător în caz de penurie. De asemenea, antreprenorul care a construit o piscină pentru clientul care a decis rezilierea contractului atunci când lucrările erau avansate va putea găsi cu greu o soluţie substitut; sau, corelativ, atunci când constructorul nu a respectat specificaţiile clientului (în loc să amplaseze piscina în locul indicat, a amplasat-o pe locaţia viitoarei case), operaţiunea substitutivă nu este una la îndemână (în niciun caz nu este rezonabilă distrugerea construcţiei şi edificarea ei în locul iniţial stabilit sau vânzarea proprietăţii şi achiziţionarea unui nou lot de teren pe care să fie edificate construcţiile în conformitate cu nevoile beneficiarului).
31. De asemenea, pentru că regula minimizării nu presupune totuşi neglijarea interesului creditorului, existenţa pe piaţă a prestaţiei substitut ar trebui stabilită având în vedere mai multe criterii: un criteriu calitativ (ar trebui să existe o echivalenţă calitativă între prestaţia contractuală neexecutată şi aceea disponibilă), un criteriu valoric (ar trebui să existe o echivalenţă între avantajul căutat prin prestaţia contractuală şi acela obţinut prin prestaţia substitut), un criteriu temporal (operaţiunea substitut ar trebui să poată fi încheiată şi executată într-un interval de timp rezonabil) şi, în fine, un criteriu geografic (operaţiunea substitut ar trebui să poată fi obţinută pe o piaţă geografică rezonabil stabilită). Având în vedere aceste repere, atunci când creditorul nu reuşeşte încheierea unei operaţiuni substitutive, el ar trebui sancţionat pe temeiul art. 1.534 alin. (2) C. civ. doar după o analiză atentă a circumstanţelor cazului şi cu respectarea limitei diligenţei minimale/rezonabile impuse direct de legiuitor.
32. Acceptarea unei oferte din partea debitorului. Practica arbitrală internaţională a considerat uneori că acceptarea unei oferte rezonabile de executare din partea cocontractantului, făcută cu bună-credinţă, este o măsură de minimizare care, dacă nu este luată, poate conduce instanţa la reducerea despăgubirilor la care este îndreptăţit creditorul[63].
33. O soluţie similară este avansată şi în comentariile oficiale ale art. 9:505 PECL[64]: atunci când, din cauza culpei proprii, debitorul nu poate executa (nu poate pune la dispoziţia clientului maşina rezervată de acesta), dar procură creditorului un produs similar (o maşină similară oferită de o altă companie, la un preţ uşor mai ridicat, pe care clientul trebuie să se deplaseze să o ridice), refuzul creditorului (concretizat în rezilierea contractului de închiriere şi anularea ulterioară a vacanţei) este considerat a fi nerezonabil, cu consecinţa că prejudiciul reparabil acoperă doar diferenţa dintre prejudiciul efectiv suferit şi acela care ar fi putut fi evitat (în speţă, este vorba de diferenţa dintre preţurile celor două maşini, la care se adaugă costurile eventuale cu recuperarea/ridicarea celei de-a doua maşini).
34. Dacă exemplul oferit este funcţional şi legitim, prudenţa se impune totuşi în raport cu generalizarea acestei soluţii, de natură să desconsidere principiul forţei obligatorii a contractului. Un creditor care nu a acceptat o ofertă de executare modificată din partea debitorului nu ar trebui să fie prea uşor sancţionat pentru încălcarea obligaţiei de minimizare. Pe de o parte, el este îndreptăţit să aştepte şi să primească în primul rând executarea conformă a contractului de către debitor; el nu ar trebui să fie privat de dreptul lui de a obţine prestaţia convenită (sau despăgubirile corelative) doar pentru că debitorul a oferit altceva şi nici nu ar trebui penalizat pentru că a încercat să obţină ceea ce şi-a dorit de la început[65]. În acelaşi timp, regula bunei-credinţe ar justifica cel puţin analizarea acestei oferte (respingerea ei brutală putând fi analizată, în funcţie de circumstanţele cazului, ca o încălcare a obligaţiei de minimizare – ca, de exemplu, atunci când cumpărătorul unor bunuri care s-au dovedit a fi defecte refuză oferta vânzătorului de preluare a lor şi de restituire a preţului şi procedează la vânzarea lor în pierdere către un terţ, solicitând ulterior diferenţa de la vânzător[66]).
35. În toate cazurile, oferta de executare modificată venind din partea debitorului ar trebui să aibă un caracter rezonabil, apreciat în funcţie de economia contractului (care nu ar trebui bulversată, prin intermediul ei), respectiv de situaţia creditorului, care nu ar trebui să fie agravată, şi să nu implice măsuri care ar genera riscuri serioase sau care ar depăşi posibilităţile lui economice[67]. În lipsa acestui caracter rezonabil, creditorului nu ar trebui să-i fie reproşată respingerea ei.
36. Momentul intervenţiei creditorului. Intervenţia creditorului/momentul în care creditorul acţionează în vederea minimizării prejudiciului trebuie să fie, de asemenea, rezonabil, în conformitate cu circumstanţele[68]. Stabilirea exactă a acestui moment poate ridica dificultăţi în practică.
37. Pentru ca obligaţia de minimizare să fie operantă, creditorul trebuie să aibă cunoştinţă de neexecutarea contractului de către debitor, neexecutare susceptibilă să genereze un prejudiciu; obligaţia de minimizare nu se poate naşte deci (în principiu) anterior acestei neexecutări[69]. Ulterior, creditorul nu trebuie să intervină prea rapid, căutând, eventual, o soluţie substitut şi desconsiderând prea uşor relaţia contractuală; prima lui reacţie ar trebui să fie aşteptarea executării din partea debitorului (sau cel puţin iniţierea unor discuţii cu acesta, în vederea facilitării executării). Dacă debitorul are un comportament de natură să inducă creditorului speranţa că va executa contractul (de exemplu, cerând termene suplimentare sau promiţând remedierea defectelor), acesta nu va putea pretinde ulterior că creditorul nu a ieşit din pasivitate[70].
38. Conform doctrinei celei mai avizate, regula minimizării se poate aplica totuşi şi atunci când debitorul anunţă că nu va executa contractul, în conformitate cu termenii conveniţi[71]. Într-un asemenea caz, creditorul ar trebui să acţioneze în aşa fel încât să nu-şi agraveze prejudiciul, respectiv să încerce o reducere a prejudiciului deja preconizat. O soluţie similară este promovată în contextul Convenţiei de la Viena, în condiţiile în care art. 72 vorbeşte de dreptul unei părţi de a rezilia contractul atunci când este evident că cealaltă parte nu-şi va executa obligaţiile. În ipotezele în care neexecutarea este certă (chiar dacă nu s-a materializat încă), creditorul ar trebui să încerce, în măsura posibilului, să intervină cu măsuri apte să minimizeze prejudiciul; unii autori consideră că rezilierea unilaterală a contractului (urmată de încheierea unei operaţiuni substitut) este o modalitate de minimizare a prejudiciului, inclusă în sfera diligenţei minimale a creditorului[72].
39. Sarcina probei. O serie de precizări sunt, de asemenea, necesare în ceea ce priveşte proba. Conform jurisprudenţei italiene, judecătorul de fond este autorizat să verifice folosirea sau nu de către creditor a diligenţei ordinare doar dacă debitorul a solicitat expres acest lucru[73], iar nu din oficiu; debitorul trebuie, de asemenea, să prezinte dovezi în sensul că creditorul ar fi putut evita o parte din prejudiciul a cărui reparare o solicită, folosind diligenţa obişnuită[74]. Soluţia poate fi transpusă fără probleme în dreptul românesc, iar justificarea rezidă în caracterul de excepţie al art. 1.534 alin. (2) C. civ.; principiul fiind acela al îndreptăţirii creditorului la repararea integrală a prejudiciului, debitorul care solicită o diminuare în conformitate cu art. 1.534 alin. (2) C. civ. trebuie să dovedească îndeplinirea exigenţelor prevăzute de acesta (faptul că prejudiciul era evitabil şi nerezonabilitatea comportamentului creditorului)[75].
[58] A se vedea, în Marea Britanie, hotărârea Banco de Portugal vs Waterlow [1932] AC 452 at 506: „Where the sufferer from a breach of contract finds himself in consequence of that breach placed in a position of embarrassment the measures which he may be driven to adopt in order to extricate himself ought not to be weighed in nice scales at the instance of the party whose breach of contract has occasioned the difficulty. It is often easy after an emergency has passed to criticize the steps which have been taken to meet it, but such criticism does not come well from those who have themselves created the emergency. The law is satisfied if the party placed in a difficult situation by reason of the breach of a duty owed to him has acted reasonably in the adoption of remedial measures, and he will not be held disentitled to recover the cost of such measures merely because the party in breach can suggest other measures less burdensome to him might have been taken”.
[59] Sancţiunea reducerii despăgubirilor nu intervine neapărat atunci când creditorul nu a redus prejudiciul, ci atunci când comportamentul lui nu se încadrează în limitele rezonabilului, pentru că acesta nu a făcut eforturi în sensul reducerii/neagravării lui.
[60] Ulterior, dacă vânzătorul este în măsură să înlăture el lipsa conformităţii, acesta va trebui să intervină, iar cumpărătorul (în temeiul obligaţiei de cooperare) nu poate să-l priveze de acest drept, trecând automat la o operaţiune substitutivă.
[61] Sentinţa CCI, af. 12193/2004, în JDI, 2007, p. 1285, cu notă de E. Silva Romero: distrugând (în loc să revândă) stocurile rămase în urma rezilierii contractului de distribuţie şi nepreluate de comitent, distribuitorul şi-a încălcat obligaţia de minimizare a prejudiciului.
[62] Soluţia de la art. 1.726 C. civ. (executarea directă) nu este o modalitate prin care se derogă de la art. 1.534 alin. (2); vânzarea-cumpărarea directă (sau soluţia substitut) este doar una dintre alternativele ce pot fi avute în vedere pentru minimizare.
[63] L. Thibierge, op. cit., pp. 379-380. A se vedea şi sentinţa CCI nr. 5073/1986, YCA XVI (1991), p. 91.
[64] O. Lando, H. Beale, op. cit., p. 445 (ilustraţia 2). Situaţia trebuie diferenţiată de aceea prevăzută la art. 1.524 C. civ., ce vizează oferta de executare a contractului în conformitate cu termenii conveniţi. Ipoteza de lucru presupune mai întâi o neexecutare susceptibilă să genereze un prejudiciu şi, subsecvent, o ofertă modificată de executare/remediere, din partea debitorului.
[65] A se vedea, de exemplu, C. Ap. Cluj, s. a II-a civ., dec. civ. nr. 647 din 3 decembrie 2019: „Nici incidenţa prevederilor art. 1.534 alin. (2) Cod civil nu poate fi reţinută, recurenta, ca şi debitor al obligaţiei neexecutate, neputând imputa intimaţilor că nu au acceptat sala de evenimente cu capacitate de 180 locuri, cât timp era obligată la îndeplinirea unei alte prestaţii – punerea la dispoziţia intimaţilor a sălii mari –, iar prevederile art. 1.516 alin. (1) Cod civil dau dreptul creditorului unei obligaţii de a obţine îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei şi de a refuza să accepte o altă prestaţie decât cea asumată de debitor”.
[66] A se vedea, în Marea Britanie, hotărârea Clegg vs Andersson [2002] EXWC 943 QB: în speţă, C a cumpărat un iaht de la A; în urma descoperirii unor defecte, A s-a oferit să le remedieze gratis, dar C a refuzat, decizând să solicite daune-interese egale cu costul de piaţă al reparaţiei. Instanţele engleze au stabilit că, procedând astfel, C şi-a încălcat obligaţia de minimizare; era obligaţia lui să permită fabricantului remedierea defectelor.
[67] B. Zeller, Comparison between the provisions of the CISG on mitigation of losses (Art. 77) and the counterpart provisions of PECL (Art. 9:505) (https://www.cisg.law.pace.edu/cisg/biblio/zeller77.html).
[68] O. Lando, H. Beale, op. cit., pp. 445-446.
[69] A se vedea ICCJ, s. a II-a civ., dec. nr. 1392 din 19 septembrie 2019 (disponibilă pe www.scj.ro).
[70] Sentinţa CCI nr. 6840/1991, în JDI, 1992, p. 1031, cu obs. de Y. Derains.
[71] O. Lando, H. Beale, op. cit., p. 445; V. Knapp, op. cit., pp. 565-566.
[72] V. Knapp, op. cit., p. 566; D. Saidov, op. cit., pp. 357-359 şi referinţele suplimentare citate. A se vedea şi B. Oglindă, op. cit.
[73] Cass. civ. it., sez. III, hot. nr. 15750 din 27 iulie 2015: „in tema di concorso del fatto colposo del creditore, previsto dall’art. 1227, comma 2, c.c., al giudice del merito è consentito svolgere l’indagine in ordine all’omesso uso dell’ordinaria diligenza da parte del creditore solo se sul punto vi sia stata espressa istanza del debitore, la cui richiesta integra gli estremi di una eccezione in senso proprio, dato che il dedotto comportamento che la legge esige dal creditore costituisce autonomo dovere giuridico, espressione dell’obbligo di comportarsi secondo buona fede. Il debitore deve inoltre fornire la prova che il creditore avrebbe potuto evitare i danni, di cui chiede il risarcimento, usando l’ordinaria diligenza”. A se vedea şi Cass. civ. it., sez. III, hot. nr. 14853 din 27 iunie 2007: excepţia prevăzută la art. 1227 alin. (2) C. civ. it. nu este operantă din oficiu, iar partea care are interes trebuie să o ridice prompt, în mod analitic şi circumstanţiat.
[74] Cass. civ. it., sez. III, hot. nr. 9137 din 16 aprilie 2013: „In tema di esclusione, ai sensi dell’art. 1227, comma secondo, cod. civ., della risarcibilità di quei danni che il creditore avrebbe potuto evitare usando l’ordinaria diligenza, grava sul debitore responsabile del danno l’onere di provare la violazione, da parte del danneggiato, del dovere di correttezza impostogli dal citato art. 1227 e l’evitabilità delle conseguenze dannose prodottesi, trattandosi di una circostanza impeditiva della pretesa risarcitoria, configurabile come eccezione in senso stretto”. A se vedea şi sentinţa CCI nr. 9187/1999: „Defendant has to prove that Claimant failed to comply with its obligation to mitigate its loss pursuant to Art. 77 CISG… However, Defendant by just generally arguing that it does not deem appropriate the procedure of reselling the (blended) coke, without offering any evidence whatsoever in order to support this argument, fails to sufficiently substantiate, let alone prove, its allegation. Consequently, since Defendant did not show any facts which would support that Claimant’s loss could have been – partially – avoided (e.g. by reference to a less expensive way of disposing of the coke) the Arbitral Tribunal concludes that Claimant’s way of disposing of the delivered coke which could not have been sold otherwise was accurate. Absent of any proof to the contrary; the Arbitral Tribunal, therefore, finds that Claimant did not violate its obligation to mitigate its damage”. A se vedea şi E. Opie, op. cit., no. V (Burden of proof).
[75] A se vedea şi Gh. Piperea, op. cit. În doctrina românească a fost susţinută şi ideea că sarcina probei revine creditorului ţinut de obligaţia de moderare a prejudiciului, argumentul fiind acela că nu i se poate solicita unei părţi (debitorului) dovada unor fapte negative – J. Goicovici, Executarea coactivă…, op. cit., p. 195. Nu putem achiesa la această poziţie, fiind necesară luarea în considerare a unei nuanţe suplimentare: în realitate, creditorul reclamant va dovedi (primul) condiţiile angajării răspunderii debitorului, inclusiv cuantumul prejudiciului; subsecvent, debitorul ce doreşte limitarea răspunderii lui va trebui să demonstreze caracterul nerezonabil al comportamentului creditorului [şi, odată cu aceasta, operabilitatea art. 1.534 alin. (2) C. civ.] (dovadă ce va putea fi, eventual, combătută ulterior de creditor); această dovadă nu priveşte un fapt negativ, ci demonstrarea nerezonabilităţii unui comportament.
