O anomalie a vieții politice: majoritatea politică parlamentară, expresie a voinței unei minorități

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

„A scăzut încrederea oamenilor în instituțiile democratice. Aceștia sunt tot mai puțin convinși că votul lor contează…”

Thorbjørn Jagland

          De la un timp, discuțiile din spațiul public legate de alegerile ce vor avea loc în anul viitor sunt tot mai aprinse. Predomină comentariile inspirate din informațiile ce apar pe surse, din sondaje – despre care ilustrul, dar incomodul, J.M. Domenach afirma că „sunt un element de manipulare și de intimidare –, sau din „scăpările” publice ale unor politicieni. Se află în atenție scorurile ce vor fi obținute de partide în confruntările electorale, nominalizările ce vor fi făcute de acestea pentru candidații la președinție, șansele acestora pentru accederea la cea mai înaltă magistratură a țării. Ele vor domina din plin viața politică, până la primele alegeri, europarlamentarele, fiind mai puțin de un an. Vor urma alegerile locale, cele parlamentare și prezidențialele (cu două tururi de scrutin). Din păcate aceste discuții au mai mult un caracter speculativ lipsind, cu unele excepții, preocupările referitoare la creșterea credibilității clasei politice. Credibilitate zdruncinată sensibil în ultimii ani de modul în care aleșii au gestionat crizele generate de provocările începutului de secol la nivel planetar sau zonal – „Marea recesiune”, criza pandemică, criza energetică, vecinătatea cu războiul din Ucraina – dar și de problemele politice, economice și sociale specifice României (unele dintre acestea cu un istoric mai vechi). Pierderea credibilității clasei politice este prezentă într-o măsură mai mare sau mai mică în majoritatea statelor europene și nu numai. Ea a condus, după cum afirma reputatul politician norvegian Thorbjørn Jagland – fost premier și ministru de Externe al țării sale și secretar general al Consiliului Europei – la scăderea încrederii electoratului în instituțiile democratice și a convingerii că votul lor contează. Afirmații cu deplină acoperire dacă avem în vedere că în numeroase state europene, dar și de pe alte continente, are loc o scădere constantă, de la un ciclu electoral la altul, a participării la alegeri a cetățenilor cu drept de vot. Fenomen care are profunde implicații și urmări în stabilitatea oricărui sistem democratic reprezentativ, chestiune pe care o vom dezvolta, nu înainte de a face câteva considerații de natură doctrinară.

Filosofia și știința politică au consacrat ideea că la temelia societății organizate de stat stă acordul dintre indivizi, un așa-numit „contract juridico-social”, manifestare a doctrinei filosofice contractualiste modernizată de James Buchanan – laureat al Premiului Nobel pentru contribuții la dezvoltarea teoriei contractuale și constituționale. Modernizarea are în vedere primatul deciziei constituționale (bazat pe legea fundamentală) și pe deciziile post-constituționale (care se „mișcă” în cadrul prevederilor constituției). Pe acest temei în guvernările democratice cetățenii consimt să fie guvernați de cei pe care îi aleg periodic, alegerile conferind puterii politice legitimitate. Nici un regim politic nu poate însă aspira la legitimitate dacă nu este asociat și cu respectul față de lege (bazată pe prevederile constituției), deținătorii puterii invocând legitimitatea, iar cei guvernați – corpul social – respectarea legalității. Respectiva relație l-a determinat pe Norberto Bobbio să afirme că „pentru cel condus legitimitatea puterii fundamentează necesitatea de a se supune celor pe care i-a ales, iar legalitatea puterii reprezintă garanția poporului de a nu fi oprimat”. Aceasta este de fapt cheia de boltă a echilibrului dintre guvernanți și guvernați, echilibru ce asigură funcționarea mecanismelor normale ale evoluției sociale și care previne o posibilă ruptură între puterea politică și corpul social. Referindu-se la democrația parlamentară Robert Dohl relevă, între altele, faptul că aceasta reclamă oficiali aleși prin vot, alegeri libere și corecte, cetățenie cuprinzătoare (care asigură cetățenilor dreptul la vot și cel de a candida pentru funcții publice elective). Observând aceste instituții politice vom constata importanța aparte pe care democrația parlamentar-reprezentativă o acordă alegerilor. Ele desemnează prin vot pe cei care vor ocupa în legislatura ce urmează funcții politice eligibile. Fiind însă realiști, trebuie să admitem că sistemul reprezentativ nu este perfect, că în exercitarea puterii politice există și tendința îngrădirii în anumite momente a exercitării pozitive a unor drepturi, a libertății politice. Practica a arătat totuși că organizarea politică modernă, întemeiată pe libertatea politică, care constă în a „putea face ceea ce permit legile”, este în măsură să contracareze, cu concursul unei clase politice responsabile și devotate intereselor țării, tendințele abuzive ale unor guvernanți.

Să revenim însă la elementele concrete ale demersului nostru. În ultimul deceniu al secolului trecut, participarea la vot la alegerile parlamentare din cele 15 state (la acea vreme) ale Uniunii Europene era de peste 75 la sută, în unele state chiar peste 90 la sută. În zilele noastre prezența la urne din cele 27 state ale Uniunii a scăzut semnificativ la alegerile parlamentare, dar și la celelalte scrutine, în unele state chiar sub 50 la sută. Un exemplu semnificativ în acest sens îl constituie chiar România, la alegerile parlamentare precedente prezența la vot fiind de numai o treime din alegătorii înscriși pe listele electorale. Ce consecințe are acest absenteism ridicat la urne? Numeroase. Ne vom referi însă numai la principala consecință și anume la faptul că majoritatea politică constituită după alegeri pentru a guverna a fost rezultatul unei minorități și, în consecință, o majoritate politică care a guvernat cu dificultăți și în parte neeficient. După alegeri s-au perindat la conducerea executivă a României două guverne. Primul a „căzut” după mai puțin de un an, generând o criză politică care a dus țara într-o fundătură. Cel de al doilea, constituit din trei partide de culori politice diferite, s-a format urmare unui compromis politic, necesar, răspunzând unei situații politice limită pentru a face față cât de cât urgențelor economice și sociale ale țării. Dar pentru cât timp? Recentele discuții cu privire la rotația premierilor și a unor miniștri – prevăzute în protocolul de guvernare al coaliției – au evidențiat existența unor jocuri de interese politice (mai degrabă politicianiste). Probabil că în anul alegerilor interesele de partid vor prevala, din nou, interesului național. Ne-ar bucura să nu fie așa. Situațiile de acest fel conduc de cele mai multe ori către pierderea legitimității puterii politice, la erodarea substanței „contractului juridico-social”, la pierderea încrederii în instituțiile fundamentale ale statului și a respectului față de lege. Dispare astfel, încet, dar sigur, „garanția poporului de a nu fi oprimat” la care făcea referire Bobbio, aflându-ne în pragul unei rupturi între guvernanți și corpul social. Vinovată de această situație este clasa politică românească, din motive pe care le vom supune atenției în continuare.

După înlăturarea regimului totalitar în România a început formarea unei noi clase politice. La respectivul moment societatea românească avea elite remarcabile în toate domeniile de activitate, dar în politică au acces puține dintre acestea. Și-au făcut loc însă în viața politică indivizi de factură îndoielnică din punct de vedere moral, precum posesorii unor averi dobândite în mod ilicit, lor adăugându-li-se persoane provenite din structuri ale vechiului regim, toți aceștia simțindu-se în largul lor să acționeze într-un cadru instituțional și juridic incert. În timp lucrurile s-au mai schimbat, dar modul precar în care a debutat formarea noii elite politice e resimțit și astăzi. Motiv pentru care și acum în viața noastră politică regăsim puține elite conducătoare veritabile care să aibă, după cum aprecia Max Weber, „pasiune, devotament, simțul responsabilității, intuiție”. Trecerea la democratizarea țării a impus și o reevaluare a dimensiunii morale a deciziilor politice. În ultimele două decenii însă au fost adoptate de guvernările aflate la conducerea statului o serie de decizii politice, devenite ulterior acte normative, care au fost în afara spiritului și chiar a literei Constituției, încălcându-se astfel principiul constituționalismului care, din punct de vedere doctrinar, stă la baza elaborării legislației noastre naționale. Aceste abateri au avut efecte nocive asupra corpului social în acest sens pledând argumente precum diminuarea constantă a clasei de mijloc, creșterea numărului de persoane aflate în pragul sărăciei, polarizarea bogăției. În consecință, România se află astăzi printre statele Uniunii Europene cu veniturile cele mai mici, cu toate că atât cadrul natural, bogățiile subsolului cât și forța de muncă încă existentă ne îndreptățesc la mai mult.

Suntem astăzi într-o situație dificilă și complicată, țara având o datorie publică imensă – peste 50 la sută din PIB față de 35 la sută în urmă cu trei ani. Situația a fost generată îndeosebi de o serie de guvernări neperformante din timpul pandemiei, care au avut dificultăți în a face față unor situații complexe. În consecință, au rămas nerezolvate o serie de probleme importante ce au fost „rostogolite” de la o guvernare la alta, ajungându-se la situații limită precum conflictul de muncă din învățământul preuniversitar, în condițiile în care de mai mulți ani se lucrează la proiectul „România educată” inițiat de actualul Președinte al României. Să ne amintim și de faptul că fostul premier a afirmat public la întocmirea bugetului că „învățământul și sănătatea nu se află printre prioritățile mele”, afirmație care nu i-a deranjat prea mult nici pe politicienii din opoziție și nici pe liderii sindicali. Lupta cu marea corupție a fost pierdută de instituțiile abilitate să o facă, iar statul, ca principală instituție a societății își protejează tot mai anevoios cetățenii. Sunt multe lucruri de reproșat și autorității judecătorești, care reunește instanțele, parchetele și Consiliul Superior al Magistraturii, frământările din cadrul acestuia reflectându-se în mod negativ asupra înfăptuirii actului de justiție. Pe de altă parte, statul paralel este și el o realitate a societății românești, în spațiul public existând numeroase dezbateri și controverse pe această temă. Interesele statului român pe plan extern nu au avut și nici nu au o reprezentare corespunzătoare. Fostul Președinte caracteriza statul pe care îl reprezenta ca fiind unul „mafiot”!, iar actualul Președinte se referea, într-un anumit context, la România ca fiind un stat „eșuat”. Nu dorim să comentăm aceste aprecieri care până la urmă sunt o reflectare a modului de lucru și al comportamentului politicienilor. Vom constata numai că tot mai mulți analiști, oameni politici lucizi, segmente ale mass-media și ale societății civile aduc în discuție necesitatea unor schimbări de fond în conduita față de interesele țării, așteptările îndreptându-se cu precădere către reformarea clasei politice, momentul anului electoral 2024 putând fi un început deoarece toți politicienii care urmează să dețină funcții eligibile vor trece prin filtrul alegerilor. Rolul hotărâtor în realizarea acestui demers revine partidelor politice, „ele îndeplinind o multitudine de sarcini politice pe care nici o altă organizație nu o poate și nici nu știe să le rezolve” (G. Pasquino).

Constituirea clasei politice prin sistemul electoral al democrației reprezentative depinde numai aparent de voința electoratului, nu alegătorii fiind cei care îi desemnează pe cei ce obțin mandatul reprezentativ, ci partidele. Ei au numai posibilitatea de a influența asupra ponderii pe care o dobândește o grupare sau alta a clasei politice în raport cu influența politică a unor partide în momentul alegerilor. În consecință, promovarea pe listele electorale a propunerilor de candidați numai pe baza unor CV-uri și eventual o vizionare superficială „la centru” a viitorilor candidați este complet insuficientă și păguboasă pentru a intra în competiția politică. La unele eșaloane inferioare care constituie „baza piramidei electorale” – comune, orașe, eventual unele municipii – candidații pot fi cât de cât cunoscuți, cunoaștere care nu este însă în relație directă cu tipul de competență pe care îl implică activitatea de conducere politică (această cunoaștere rezumându-se în general la notorietatea publică sau abilitatea în comunicare). Cu cât ne apropiem de vârful piramidei electorale – consilii județene, Parlamentul României – această cunoaștere, chiar și superficială, dispare aproape complet. În aceste condiții „partidele poartă în primă și ultimă instanță răspunderea pentru performanțele și eșecurile clasei politice” (A. Cioabă). Este o realitate pe care știința politică românească a clarificat-o pe deplin, realitate ignorată în spațiul politic (în special în perioadele premergătoare alegerilor) datorită unor interese la nivel local dar și central (care ar merita o analiză aparte), fapt ce afectează responsabilitățile democratice ale clasei politice. Este unul dintre motivele importante care au generat situația descrisă sintetic, dar realist, de Th. Jagland. Desigur, partidele care promovează politicieni „neperformanți” și care nu respectă promisiunile cuprinse în programele electorale decontează, în general, lipsa de moralitate și performanță politică la următoarele alegeri, dar această sancțiune este tardivă într-o societate care evoluează cu repeziciune, iar pierderea unui ciclu electoral are urmări economice și sociale greu de recuperat. După precedentele alegeri locale și parlamentare – ca să ne referim numai la această legislatură – am avut prilejul să urmărim „la lucru” în spațiul public o serie de edili de municipii reprezentative ale țării, pe edilul Capitalei și ai unor sectoare ale acesteia, precum și parlamentari (unii devenind ulterior miniștri) a căror prestație este mai mult decât jenantă, unele alegeri având și conotații penale încă nerezolvate. Este numai o parte din întregul promovat de partide și liderii acestora, conduită ce a contribuit la accentuarea decredibilizării clasei politice.

Fără îndoială că în sistemul democrației reprezentative alegerile la toate eșaloanele au o importanță și un loc aparte în viața politică a oricărei țări. Fără a face ierarhii credem că alegerile pentru legislativ au o importanță de excepție atunci când ne referim la majoritatea constituită în jurul instituției reprezentative naționale, Parlamentul, așa cum s-a consacrat acesta în statul modern de inspirație liberal-democratică. Majoritatea politică parlamentară ce rezultă din alegerile pentru legislativul românesc este constituită din reprezentanții aleși din partea tuturor partidelor politice care au depășit în respectivele alegeri pragul de cinci la sută din voturile valabil exprimate separat pentru Camera Deputaților și Senat. Cu cât prezența la vot este mai consistentă, cu atât majoritatea parlamentară va fi mai reprezentativă, iar executivul constituit pe temeiul acestei majorități va avea o legitimitate sporită. De ce este important acest lucru? Pentru că Parlamentul reprezintă, prin funcțiile pe care le îndeplinește, un element cheie în angrenajul funcțional al sistemului democratic românesc. Între aceste funcții amintim că acestuia i se conferă prin Constituție statutul de „organism reprezentativ suprem al poporului român”, dar și funcția decizional-legislativă concretizată în elaborarea deciziilor politice materializată în politici publice menite să satisfacă nevoile corpului social. Să nu omitem însă faptul că Parlamentul îndeplinește și funcții extralegislative referitoare la instituții și autorități din cadrul sistemului politic. Între acestea amintim numirea unor funcții de conducere la Consiliul Legislativ și Curtea de Conturi, numirea și revocarea conducătorilor serviciilor secrete, dar și altele. Importanța alegerilor parlamentare în stabilirea majorității politice care guvernează este relevată și de textul constituțional care prevede că „În exercitarea mandatului, deputații și senatorii sunt în serviciul poporului. Orice mandat imperativ este nul”. Această prevedere constituțională statuează faptul că aleșii au calitatea de a fi reprezentanți politici ai întregii națiuni, calitate ce își are sorgintea în principiul esențial al funcționării sistemului reprezentativ, cel al despărțirii reprezentantului de reprezentat. Acest tip de mandat permite metamorfozarea voinței „majorității politice” în „voință generală” prin acomodarea intereselor majorității la interesele celorlalte forțe sociale, liantul fiind destinul comun transformat în „voință națională”. Sunt elemente prin care știința politică pune la îndemâna elitelor politice argumente științifice – politica „fiind o vocație și o profesie” – prin care să îi determine pe aceștia să aducă în Parlamentul Țării politicieni corecți și bine pregătiți. Fapt care nu este deloc ușor pentru că dintotdeauna lumea reală a fost extrem de diversă, cu tendințe și interese contradictorii. Aceste interese au făcut ca, în mod inerent, să apară la nivel macrosocial starea de conflict, cea chemată să înfrunte și să soluționeze aceste conflicte fiind politica. Anticii considerau politica ca fiind o „dimensiune naturală a omului, nici o societate neputând exista în afara politicii” (Aristotel). Referindu-ne la relația dintre politică și conflict în epoca modernă, Raymond Aron apreciază că „politica fără conflict este o iluzie periculoasă putând conduce la manifestări de natură totalitară”, relevând totodată că „politica nu poate ființa nici fără consens”, conflictul și consensul presupunând existența actorilor politici, a partidelor politice care este rezultatul evoluției parlamentarismului și a procesului de democratizare al societății, dimensiunea lor electorală fiind esențială. În consecință, recentele afirmații ale unui fost lider de partid (provenit din societatea civilă) și premier (al unui guvern tehnocrat neperformant) precum că societatea civilă ar putea prelua unele atribuții ale partidelor politice este, ca să folosim exprimarea lui R. Aron, „o iluzie periculoasă”. Motivul este acela că societatea civilă – care are desigur un rol important în societate, aceasta având nevoie de persoane active din punct de vedere social – nu este omogenă și nici unitară din punct de vedere cultural și ideologic. Problema nu este a partidelor politice ci a politicienilor care populează aceste partide, a elitelor în special. Partidele politice sunt reprezentate în viața publică de politicieni care pun în operă doctrina și programele partidelor pe care le reprezintă. Uneori aceste programe răspund așteptărilor electoratului cu rezultate notabile în plan economic și social. Alteori programe politice generoase sfârșesc lamentabil din cauza faptului că politicienii nu au capacitatea sau sunt mânați de alte interese decât de a pune în practică respectivele programe (situații de care România a avut parte nu de puține ori în anii ce au trecut de la înlăturarea totalitarismului).

Astăzi, în lume, îndeosebi în Europa, opinia publică își manifestă tot mai mult nemulțumirea în legătură cu modul în care clasa politică gestionează puterea pe care corpul social i-a încredințat-o. Oamenii sunt tot mai convinși, inclusiv românii, că revendicările lor sunt ignorate, motiv pentru care în ultimii ani manifestările de nesupunere civică s-au înmulțit, în unele țări devenind chiar violente. Prin aceste manifestări o parte a opiniei publice „contestă puterea, îi critică ideologia și instalează neîncrederea în politicieni” (Claude Lefort), solicitând o nouă abordare a conceptului de putere politică. Chestiunea este dacă opinia publică este capabilă să realizeze această nouă abordare. Vom cita în acest sens părerea reputatului politolog Michael Roskin care afirma că „Opinia publică joacă în mod clar un rol major în democrația modernă”, punând însă o întrebare retorică la care tot el și răspunde: „Dar poate ea sau ar trebui să joace un rol de frunte? Puțini politologi și-ar dori asta – și motivele sunt întemeiate”. Cam în același sens s-au exprimat în timp și personalități precum James Madison, Gustave Le Bon, Fareed Zakaria. Cel mai tranșant a fost însă filosoful spaniol Ortega Y. Gasset care, în cartea „Revolta maselor”, afirmă că „masele doresc să-și impună opiniile cu orice preț și să conducă societatea fără a fi în stare să o facă”. Explicația pe care știința politică o dă în legătură cu această problemă are în vedere faptul că opinia publică nu oferă soluții viabile, ea fiind caracterizată prin eterogenitate și volatilitate, existând și pericolul ca să fie manipulată. În acest sens, teoria puterii politice relevă că periodic se impune „reamenajarea” ordinii sociale, fapt care presupune nu numai regândirea unor concepte ci și modernizarea unor instituții publice și exercitarea de către stat a monopolului constrângerii fizice legitime. Aceste preocupări trebuie puse în legătură directă cu schimbările din viața socială ale cărei realități evoluează mult mai rapid decât sunt ele percepute. În România, o astfel de reamenajare poate avea loc în primul rând prin diminuarea sensibilă a „manifestărilor de neloialitate” față de democrație a puterii politice – manifestări precum corupția la nivelul puterii sau abuzurile de putere – care în bună măsură sunt efectul „slăbiciunilor” clasei politice la care ne-am referit. Desigur, așa cum am mai afirmat, nu se pot face minuni peste noapte, dar eliminarea „balastului” care se regăsește astăzi în toate partidele politice trebuie cât mai mult diminuat cu prilejul alegerilor ce urmează (ar fi o utopie să credem că acest balast poate fi eliminat). Este o obligație a conducerilor partidelor, de la centru și din teritoriu. Un Parlament cu mai mulți politicieni preocupați de buna funcționare a mecanismelor economiei de piață, dar și de promovarea unor valori menite să asigure protejarea proprietății private, instituției familiei, libertății individuale și a celei religioase ar putea aduce o recredibilizare, chiar și parțială, a clasei politice. Ar putea fi un început pentru revigorarea interesului corpului social pentru viața politică și ceea ce este mai important, ca obiectiv pe termen scurt, constituirea unei majorități parlamentare bazată pe voința majorității electoratului, cu efecte benefice pentru climatul politic și în ultimă instanță pentru viața oamenilor.

Într-o lume înclinată către excese și în continuă transformare, liderii noștri politici trebuie să renunțe la vanități și interese partizane, să țină seama de greșelile comise de-a lungul anilor și să treacă la reînnoirea treptată a clasei politice. O reînnoire reală, nu declarativă așa cum s-a mai întâmplat în ultimele legislaturi când au apărut noi partide parlamentare pe scena politică. Unul a infirmat așteptările, altul se remarcă, deocamdată, prin agresivitatea discursului politic, prin patosul acestuia care suspendă judecata și impune adeziunea. Politicienii vin și pleacă, dar țara rămâne. Nu putem să așteptăm de la alții, care au propriile lor interese, rezolvarea problemelor cu care societatea românească se confruntă. Trebuie eliminate din viața publică episoadele de „democrație neliberală” pe care politicienii le generează ignorând limitele constituționale ale puterii lor în detrimentul respectării legii și să depună eforturi pentru ca dintr-o formă de guvernământ democrația să devină și un mod de viață. România merită acest lucru, iar partidele politice sunt obligate să o facă prin promovarea meritocrației, a unor politicieni capabili să practice politica cu curaj, onestitate și din vocație, care vădesc realism și echilibru în lupta politică. Altfel țara va rămâne printre codașele Europei, iar bogățiile sale vor fi spoliate în continuare de unii și de alții.