Democrația în regres. Vulnerabilități și slăbiciuni

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

„Fenomene precum corupția la nivelul puterii, populismul, abuzurile de putere, violența socială, toate reprezintă semne de slăbiciune și vulnerabilitate a democrației, constituind «manifestări de neloialitate» față de aceasta”.

Juan J. Linz

Pentru ca oamenii să se bucure de binefacerile democrației este necesar ca instituțiile specifice acesteia să și funcționeze. Și nu oricum, ci „pe baza legii”, sintagmă care acreditează ideea că într-o societate democratică trebuie să existe respect față de normele de drept emise de autoritățile statului, statul fiind principala instituție a societății și deținător al puterii politice. Ca deținător al acestei puteri el trebuie să o exercite în mod legitim (legitimitatea fiind generatoare de încredere socială și ordine instituțională dobândită în primul rând prin alegeri libere și corecte) și legal (conform legii). Din raportul acestor atribute ale puterii rezultă că guvernanții – clasa politică – invocă legitimitatea, în timp ce guvernații – corpul social – se supun deținătorilor puterii în schimbul respectării de către aceștia a legalității. Această relație l-a determinat pe Norberto Bobbio să afirme că „pentru cel condus legitimitatea puterii fundamentează necesitatea de a se supune celor pe care i-a ales, iar legalitatea puterii reprezintă garanția poporului de a nu fi oprimat”. Legitimitatea poate deveni însă vulnerabilă în fața unor provocări și a unor crize ce se ivesc în societate din varii motive. În asemenea situații apar nemulțumiri care îmbracă forma unor manifestări în care actorul principal este opinia publică și care prin lideri de opinie (sau agenți de influență) „contestă puterea, îi critică ideologia și instalează neîncrederea în politicieni” (Claude Lefort).

După disoluția unor regimuri totalitare la sfârșitul secolului trecut politica globală s-a reconfigurat, fiind subminate, contrar unor așteptări, „sistemele politice ale democrației liberale care funcționaseră bine după Al Doilea Război Mondial” (E. Hosbawn). În consecință, s-au ivit noi provocări la adresa democrației care s-au amplificat în era globalizării, proces multicauzal complex care are și numeroase efecte perverse. Unii politologi afirmă chiar că aceasta golește tot mai mult democrația de sens. După anul 2007 – anul de debut al „Marii Recesiuni” – la numai câțiva ani s-a declanșat criza pandemică care a marcat, și marchează încă, întreg mapamondul. Concomitent a devenit tot mai vizibil amestecul unor actori ai vieții economice – piețe de capital și societăți transnaționale – în sfera deciziilor politice. Nu sunt departe de adevăr cei ce apreciază că corporațiile au devenit mai puternice chiar decât statele! Această îngemănare de interese a determinat o serie de personalități să facă afirmații tranșante. În urmă cu câțiva ani cunoscutul economist Jacques Attali scria într-o carte consacrată crizelor că „Bogații transformă democrația în plutocrație (formă de guvernare în care puterea de stat este concentrată în mâinile celor mai bogați – s.n.): ei reușesc să facă în așa fel ca deciziile colective să fie luate exclusiv în funcție de interesele lor, chiar dacă ceilalți alegători consideră că și ei au în cuvânt de spus”. Astăzi este promovată ideea unei „Mari Resetări a Capitalismului” promotorul acestei idei fiind „Forumul de la Davos”, organizație la reuniunile căreia sunt invitați șefi de state și de guverne, lideri ai unor piețe de capital și ai unor multinaționale, alte persoane influente din sfera politică și economică. La recenta întâlnire anuală a „Forumului” au fost puse în discuție provocări majore cu care se confruntă în prezent omenirea. Unele din soluțiile avute în vedere, menite să diminueze efectele acestor provocări, au adus însă în actualitate afirmațiile lui Attali citate anterior. „Forumul” nu s-a constituit strict într-un spațiu al schimbului de idei și de opinii care să determine ulterior o analiză obiectivă și transparentă a subsistemelor sistemului instituțional – politic, economic, social-familial, cultural și moral, juridic. Analiză care să aibă și susținerea corpului social, susținere menită să prevină convulsiile sociale. În aceste condiții valorile democrației – aflate în directă relație cu drepturile și libertățile fundamentale – se află tot mai mult în dificultate, punând în evidență slăbiciunile și vulnerabilitățile ei. Foarte bine surprinde aceste probleme profesorul Juan J. Linz, citat în debutul prezentului demers publicistic, la care, desigur, putem adăuga și altele. „Manifestările de neloialitate” la care face referire profesorul au în prim plan puterea politică, putere care „controlează oameni, evenimente și resurse” (Max Weber), la temelia acestui control aflându-se deciziile politice. Datorită însă limitelor pe care le impune lumea reală, a faptului că aceasta este din ce în ce mai puțin armonioasă și rațională, se creează premisele ca prin decizii politice puterea să fie utilizată în scopuri imorale sau chiar ilegale. Ne întoarcem astfel la afirmația lui Bobbio cu privire la respectarea legalității ca atribut ce garantează corpului social protecția împotriva oprimării, orice decizie politică neconformă cu legea fiind un act ilegal al statului care afectează corpul social.

Continentul european a fost dintotdeauna o zonă extrem de frământată. Aici au izbucnit cele două războaie mondiale, iar în prezent o mare putere militară a lumii revendică, prin forța armelor, noi teritorii. În același timp însă pe continentul european funcționează astăzi o uniune politico-economică ce contribuie cu 25 de procente la formarea PIB-ului mondial global, precum și o parte importantă a unei puternice alianțe militare defensive. Putem vorbi și despre formarea unui autentic „drept european” cu două jurisdicții cu vocație continentală. Toate acestea își pun amprenta asupra modului în care democrația funcționează într-un număr important de state europene. În timp coeziunea Uniunii Europene a fost supusă unor încercări, reușind să le depășească. Ea parcurge în prezent o perioadă dificilă generată de o criză pandemică prelungită care încă nu s-a încheiat, de o criză energetică majoră urmare a războiului din Ucraina, de încetinirea ritmului de creștere a unor state cu pondere importantă în PIB-ul european. Perioadă care va putea fi depășită în primul rând prin întărirea solidarității europene în spiritul ideilor „părinților fondatori” ai Uniunii, dar și prin renunțarea de către unele state membre la orgolii și interese meschine pe care demnitari ai unor state europene le promovează, uneori cu succes, în Consiliul Uniunii, în defavoarea altor state, de regulă în curs de democratizare.

S-a reproșat României de către unii decidenți europeni, dar și de către unele state membre, existența corupției instituționalizate, dar și faptul că procesul democratizării a fost mai lent decât în alte state, ceea ce este o realitate, motiv pentru care vom reveni asupra acestei probleme. Dar corupția politico-economică nu este o invenție românească. Ea a fost importată din țări dezvoltate, cu democrații consolidate, unde există practici mai vechi în care grupuri de politicieni, oameni de afaceri și birocrați constituie „alianțe toxice” care împart beneficii corupte. Ea merge mână în mână cu abuzul de putere, infracțiune incriminată de codurile penale din țările democratice europene, soldându-se și ea cu aceleași beneficii corupte. Exemplele pot fi numeroase. Apelând însă la cele mai recente și relevante, este de reținut amplul scandal de corupție în care au fost implicate persoane marcante din Parlamentul European, fiind arestați un vicepreședinte, europarlamentari și funcționari europeni. Chiar și la nivelul Comisiei Europene există suspiciuni în legătură cu contractarea și livrarea către țările membre a vaccinului pentru combaterea pandemiei. Este drept însă că în țările cu democrații consolidate asemenea derapaje sunt ținute relativ bine sub control prin mijloace specifice între care un sistem judiciar consolidat, cu magistrați care stabilesc standarde în societate. În țările în curs de democratizare, cum este și România, „alianțele toxice” au pătruns și și-au consolidat poziția cu sprijinul și cu implicarea directă a noilor politicieni, criminalitatea căpătând astfel un caracter transfrontalier. Revenind la lentoarea procesului de democratizare românesc, la slăbiciunile și vulnerabilitățile sale, apreciem că această stare de lucruri a fost generată în principal de modul în care s-a format noua clasă politică, de modul în care aceasta a înțeles și a reușit să înfrunte conflictele din cadrul dimensiunii publice. Carență majoră la care se adaugă imperfecțiunea regimului politic semiprezidențial românesc, caracterizat de Giovanni Sartori ca fiind „un sistem semiprezidențial «slab», adică în mică măsură semiprezidențiabil” care diminuează unele din atribuțiile constituționale ale președintelui (cum ar fi, de pildă, numirea autonomă a premierului sau posibilitatea dizolvării parlamentului).

În democrația reprezentativă s-a instituit specializarea unei categorii de persoane care exercită concret puterea politică, denumită „ clasa politică”. Din cadrul acesteia se detașează cei care fac politică la vârf – parlamentari, miniștri, funcționari de rang înalt –, elitele politice. În noua clasă politică au acces inițial puține personalități intelectuale – de care România nu a dus niciodată lipsă – din rândul cărora să fie selectate noile elite politice. În consecință, în viața politică românească au promovat și indivizi lipsiți de trăsăturile unui politician de elită: pasiune, devotament, simțul responsabilității și intuiție (Max Weber). Pe lângă carențele de moralitate despre care tot discutăm în ultimele trei decenii (recent șeful DNA a comunicat public că s-au constituit peste 80 dosare penale „grele” în care sunt cercetate infracțiuni comise în legătură cu achiziționarea de materiale sanitare în timpul pandemiei), nici competența și performanța nu au fost prezente. Unii politicieni au intrat în politică cu o diplomă universitară obținută „în grabă”, lipsindu-le acea formație generală polivalentă de care are nevoie un politician într-o societate complexă și dinamică. În timp lucrurile s-au mai schimbat dar modul dezastruos în care a debutat formarea noii elite politice este resimțit și acum. Motiv pentru care și în ultimii ani am fost martorii unor guverne a căror existență a fost pasageră (între acestea „sarabanda” schimbării premierilor în guvernarea majoritară de stânga și formarea coaliției de dreapta după ultimele parlamentare), marcate, între altele, de măsuri păguboase (precum liberalizarea prețului la energie într-un moment neprielnic și renunțarea la capacități de producere a energiei pe cărbune în timp ce alții le reconsideră!). S-a practicat și se mai practică „intrarea laterală” în politică, ignorându-se faptul că „politica este o vocație și o profesie”. În timp ce în state în care autoritățile publice constituie elementul esențial al puterii executive sunt promovate persoane cu experiență politică și profesională, în exercitarea conducerii generale a administrației publice de la noi au fost promovate în cele mai multe demnități persoane ale căror merite nu sunt rodul competenței și al competiției. Exemplul „guvernului tehnocrat” este arhicunoscut, când, peste noapte, unii funcționari europeni au devenit deținători de portofolii ministeriale. Mai recent, un funcționar provenit din sistemul bancar, intrat conjunctural în politică, a avut un parcurs politic fulminant: senator, ministru, șef de partid, premier, președinte al Senatului!, lăsând urme nedorite ale trecerii sale prin unele din aceste funcții. Și în actualul cabinet de coaliție s-au regăsit titulari de portofolii care nu au răspuns exigențelor postului, unii plecând, alții fiind încă în funcție. În directă relație cu calitatea clasei politice se află și respectarea de către elite a legalității menite să „asigure poporului garanția că nu va fi oprimat”. Fundamentul acestei garanții este Constituția plasată în fruntea ierarhiei actelor politice și a celor normative, cărora le conferă legitimitate politică și implicit juridică și care se cere a fi aplicată și interpretată cu rigoare și bună credință. Cu totul altfel a înțeles să respecte legea fundamentală fostul președinte al statului care, chiar de la începutul primului său mandat, a declarat că „dorește să fie un președinte jucător”, ceea ce presupune o „prezidențializare” a Constituției – proces justificat datorită motivelor arătate anterior – dar și o revizuire corespunzătoare a acesteia. El a preferat însă să devină „jucător” fără modificarea Constituției materiale, cu toate că avea dreptul constituțional să inițieze această revizuire. Drept urmare, legea fundamentală a avut ulterior momente în care nu a mai funcționat ca instrument ce limitează, obligă și pune sub control exercițiul puterii politice, generând o serie de „manifestări de neloialitate” față de democrație (precum episodul„ protocoalelor secrete” – care au bulversat sistemul judiciar). Lucrurile s-au perpetuat urmare a faptului că politicienii, partidele politice, au continuat lupta politică sterilă, străină de regulile „jocului politic” care cultivă dialogul și compromisul, precum și actualului președinte al statului care nu a reușit să-și onoreze promisiunea făcută la începutul primului său mandat de a uni forțele politice parlamentare „care să lucreze în vederea obținerii unei Constituții mai bune”. Mai nou, unii judecători ai instanței supreme au ignorat textul constituțional referitor la aplicarea deciziilor Curții Constituționale (care sunt „general obligatorii”), creând astfel un precedent extrem de periculos. Lipsa unei clase politice credibile a avut efecte și în ceea ce privește poziția României în cadrul Uniunii Europene. Neexistând disponibilitate în rezolvarea conflictelor prin dialog și compromis – ca parte a jocului politic intern – acestea au fost exportate ducând la erodarea prestigiului țării noastre în forurile de decizie europene, dar și în poziționarea corectă și fermă în relațiile cu statele vecine. Exemplele în timp sunt numeroase. Plasându-ne însă în realitatea recentă vom aminti că, din nou, i-a fost refuzat României dreptul legitim de a adera la Spațiul Schengen prin mijloace ce exced regulilor europene în materie. Tot cu acest prilej au ieșit la iveală și concesii făcute de statul român – prin politicienii aflați în timp la guvernare – unor societăți străine în îndeplinirea condițiilor post-privatizare prevăzute în contractele unor mari privatizări (concesii care probabil sunt mult mai numeroase). O situație ieșită din comun o reprezintă persecuția la care este supusă minoritatea românească din Ucraina și biserica ortodoxă care păstorește această minoritate, dar și acțiunile neprietenoase ale Ucrainei întreprinse, în disprețul convențiilor internaționale, în Delta Dunării pe canalul Bâstroe. Toate acestea se întâmplă în timp ce autoritățile române mimează preocuparea în legătură cu abuzurile respective. În schimb România a făcut și face eforturi umanitare considerabile pentru primirea milioanelor de refugiați ucraineni din calea agresiunii Federației Ruse. Politicienii români nu au învățat să spună „nu” unor solicitări (sau comenzi) atunci când interesele țării o cer, nu au învățat că în politică – cu deosebire în cea externă – negocierea (uneori chiar „târguiala” din spatele ușilor închise) se poartă atât cu adversarii dar și cu prietenii (autentici sau de conjunctură), pentru că nimic nu este mai păgubos decât să aștepți de la alții rezolvarea propriilor probleme!

În ultimii ani populismul a devenit tot mai prezent în peisajul politic românesc ca urmare a scăderii responsabilității oamenilor politici. Este încă una din slăbiciunile democrației românești care se manifestă din plin cu prilejul campaniilor electorale la toate nivelurile. Lipsa de responsabilitate se materializează din partea partidelor politice atunci când propun și susțin pentru funcțiile eligibile persoane care nu au nici competența și nici moralitatea pentru aceste funcții. Se fac promisiuni fără acoperire care creează o „inflație a exigențelor”, conferind competiției o desfășurare demagogică, inducând cu bună știință în eroare electoratul – de multe ori insuficient informat – care în final se soldează cu scăderea încrederii în clasa politică și diminuarea sensibilă a prezenței la urne a electoratului. Edificator din acest punct de vedere este modul în care a decurs în Capitală ultima campanie electorală, alegerile pentru funcția de primar general și de primar pentru sectoare. Acestea au ilustrat lipsa de responsabilitate și moralitate a unor candidați (unul dintre scrutine intrând chiar sub incidența legii penale), dar și a partidelor care i-au propus și susținut în alegeri, neinteresându-le ce pot face aceștia pentru „binele public”. Modul precar în care unii dintre câștigători își exercită mandatul stârnește și astăzi profunda nemulțumire a electoratului, fenomenul având o arie de răspândire îngrijorătoare dacă avem în vedere participarea electoratului la ultimele alegeri parlamentare, ceea ce a condus la paradoxul ca majoritatea politică să fie expresia unei minorități!

Se apreciază în numeroase medii, inclusiv de către oameni politici realiști, că în lume există astăzi un deficit de democrație. În general acest deficit are drept cauză disproporția dintre cererile societății (mereu sporite) și capacitatea de răspuns a sistemului politic (care depinde de competența și resursele de care dispun partidul/ partidele aflate la guvernare), dar și procedurile greoaie de luare a deciziilor sau sporirii dificultăților în rezolvarea conflictelor sociale. Când deficitul de democrație se manifestă pe fondul unor crize, cum se întâmplă în prezent, lucrurile se complică fiind vizibile fenomenele de neguvernabilitate (ceea ce înseamnă că autoritatea statului este în regres iar respectarea legii în dificultate), însoțite de episoade de violență socială și „democrație neliberală” (situație în care regimuri alese democratic ignoră limitele constituționale ale puterii lor, „respectivele guverne fiind indezirabile dar nu și nedemocratice” – S. Huntington). România este și ea racordată din plin la aceste realități. În situațiile de excepție – precum starea de urgență și starea de alertă, au devenit vizibile tendințele puterii către autoritarism, existând tentația de a nu se respecta prevederile legale sau de a se stabili nivelul restricțiilor peste nivelul pe care situația concretă o impune. Respectarea principiului legalității – principiul general de drept care consfințește supremația legii în toate componentele mecanismului social – a avut o serie de sincope, motiv pentru care unele acte normative emise de guvernările care s-au succedat la conducerea executivă a țării în ultimii ani au fost declarate neconstituționale spre nemulțumirea unor guvernanți. Aceștia nu au înțeles, datorită unor interese politice și nu numai, dar și a unei pregătiri precare în ale cerințelor democrației, că drepturile și libertățile prevăzute în legea fundamentală a țării nu pot fi abandonate nici chiar în momentele cele mai dificile. Manifestările de nesupunere civică declanșate inițial împotriva măsurilor restrictive legate de pandemie și-au schimbat treptat motivația, ele căpătând un conținut economic și social circumscris în sfera creșterii fenomenului inflaționist și scăderii dramatice a nivelului de trai. Numeroase state europene au fost și sunt marcate de un val de acțiuni de nesupunere civică, unele violente. În România aceste manifestări sunt încă relativ ponderate, dar oricând ele pot exploda. Puterea aflată la guvernare a realizat totuși că inflația trebuie combătută nu numai prin măsuri economice ci și prin măsuri cu caracter social, fiind însă puțin probabil că va reuși să stopeze degradarea nivelului de trai al populației, îndatorarea țării atingând recorduri istorice care continuă să crească. Viitorul imediat va clarifica, probabil, o serie de probleme urmare înțelegerilor din coaliție, sperând că rațiunea și interesul național vor prevala. Va fi însă o rezolvare de scurtă durată pentru că anul viitor urmează alegeri la toate eșaloanele.

Perioada complexă și dificilă pe care o parcurgem creează în societatea românească sentimente de nesiguranță. Credem însă că, cu toate carențele sale, democrația liberală – bazată pe rentabilitate, libera concurență și proprietatea privată – nu și-a epuizat încă resursele. Dar „acum, mai mult decât oricând, va trebui să vedem ceea ce este neliniștitor în procesul tot mai sporit al democratizării și să eliminăm părțile gri sau chiar întunecate din cadrul acestui proces” (Fareed Zakaria), pentru că „democrația este asemenea unui organism viu, supus schimbării și adaptării printr-o continuă ajustare a balanței dintre libertatea individuală și ordinea de drept” (Pierre Rosanvallon). Ordine de drept afectată de vulnerabilitățile și slăbiciunile recunoscute ale democrației, precum și de unele valori sociale care trebuie reconsiderate. Totodată se impune a fi controlată și influența unor structuri influente din societate care nu au ajuns în această poziție prin mijloace specifice democrației, precum alegerile.

Slăbiciunile democrației aduse în atenție, dar și altele, pot fi învinse numai prin funcționarea statului pe baza legii și redefinirea politicului prin raportarea clasei politice la moralitate și drept, precum și prin exercitarea de către stat, cu fermitate, a monopolului constrângerii fizice legitime. Hotărâtoare este însă calitatea clasei politice pentru că viziunea aristotelică asupra politicii funcționează și în zilele noastre, fiind valabil și astăzi postulatul că nici o societate nu poate exista în afara politicii. Partidele politice au o dimensiune electorală, dar și una parlamentară, ele organizează dezbaterea politică și exprimă așteptările și revendicările unor grupuri importante de cetățeni. Despre importanța partidelor (și a politicienilor) în societate, reputatul jurist și politolog Jean Marie Denquin afirmă: „Viața politică ar fi (dacă partidele nu ar exista) un amestec generalizat în care fiecare dintre actori ar lupta doar pentru sine și s-ar reprezenta doar pe sine. Or această perspectivă – care ar fi dominată de haos – este exclusă tocmai datorită existenței partidelor”. Dar lupta dintre actori se desfășoară conform unor „reguli” bazate atât pe consens cât și pe disensiune, ceea ce permite ca, în acest caz, competiția politică să devină un „conflict reglementat”. Regulile după care politicienii, elitele politice, trebuie să desfășoare jocul politic într-o societate democratică este sintetizat de reputatul politolog italian Gianfranco Pasquino. „Odată stabilit cine face parte din sistemul politic – afirmă Pasquino –, acesta trece prin faza formării unui regim democratic: o nesfârșită luptă între grupările de elite, care se finalizează fără victoria decisivă a unui grup asupra altora, ci cu un compromis. Elitele nu urmăresc distrugerea reciprocă, ci acceptă să conviețuiască și să intre în competiție pentru puterea politică. Compromisul la care s-a ajuns constă în decizia de a recunoaște în egală măsură propriile diferențe și de a crea structuri și proceduri care să protejeze aceste diferențe, să le pună în valoare și să le orienteze în direcția competiției democratice prin acceptarea existenței și legitimității opoziției. Bineînțeles că acest compromis democratic nu pune deloc capăt conflictului politic”. Cât de departe sunt aceste cerințe de îndemnurile unui politician român care cerea membrilor partidului pe care îl conducea „să dea cu parul” în adversarii politici, îndemn care reprezintă, desigur, o figură de stil, dar ilustrează modul primitiv în care respectivul politician înțelegea să facă politică! În ceea ce ne privește, considerăm nu numai că regulile pe care Pasquino le propune politicienilor pentru desfășurarea „jocului politic reglementat” este singurul de succes, dar el se raportează totodată și la concepția realistă asupra naturii umane și anume că „Capacitatea omului de a acționa în spiritul justiției face democrația posibilă, dar înclinația omului de a produce injustiție face democrația necesară” (Reinhold Neibuhr).

După cum afirmam, anul viitor va fi un an electoral extrem de încărcat, cu alegeri la toate eșaloanele. Toți politicienii care dețin funcții eligibile vor trece prin filtrul electoratului. Calitatea acestora nu va fi validată însă de electorat ci de partidele politice, de forurile de conducere ale acestora, care vor întocmi listele electorale. Electoratul va influența numai ponderea pe care o grupare politică sau alta o are în raport cu audiența și influența politică a unor partide în momentul alegerilor. Cu atât mai mult răspunderea partidelor politice în curățarea și revigorarea vieții politice în acord cu complexitatea vremurilor pe care le trăim trebuie să fie mai mare. Desigur, nu se pot face minuni peste noapte, dar ponderea politicienilor aleși care practică politica cu curaj, onestitate și din vocație, care vădesc realism și echilibru în lupta politică trebuie să crească semnificativ. Ei vor putea preîntâmpina în viitor întărirea formațiunilor politice care contestă valorile fundamentale ale democrației liberale și vor putea frâna apariția unor grupări ce promovează naționalismul exacerbat care în vremuri de criză devine foarte activ. Totodată aleșii – parte a clasei politice – au obligația să aibă grijă să nu își exercite mandatul împotriva intereselor de bază ale corpului social și nici să facă abstracție de starea de spirit influentă în societate la un moment dat.

În zilele noastre se produc chiar sub ochii noștri schimbări majore. Politologi, economiști, sociologi, politicieni realiști prognozează pe termen scurt o criză financiară și economică (care deja a început), iar pe termen mediu și lung declanșarea unor crize sociale, politice, ideologice. Uniunea Europeană este unul din actorii principali ai acestor frământări. Unii lideri politici din state ale Uniunii au însă și o agendă proprie pe care o urmăresc cu strictețe, apelând uneori chiar și la mijloace imorale. În aceste condiții România – cea de-a șasea țară ca pondere a numărului de locuitori și a teritoriului Uniunii – este obligată să fie o prezență activă și constructivă în cadrul procesului de gestionare a acestor evenimente, obiectiv care se poate realiza numai prin unirea eforturilor clasei politice în scopul reprezentării cât mai corecte a interesului național. Astăzi sunt mai actuale decât oricând cuvintele pe care Mihail Kogălniceanu le rostea în urmă cu aproape 150 de ani de la tribuna Parlamentului României cu prilejul dobândirii independenței țării: „Să arătăm că suntem o națiune hotărâtă să ne ocupăm de noi”. Suntem într-adevăr hotărâți să facem acest pas?

(Copyright: freeepik.com)