Corpul social și nesupunerea civică

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

„Nesupunerea civică survine atunci când cetățenii au convingerea că mecanismele normale ale evoluției sunt blocate sau că revendicările le sunt ignorate, guvernul pierzându-și credibilitatea.”

Hannah Arendt

Finalul secolului trecut a fost marcat de evenimente de maximă importanță cu profunde ecouri planetare: a avut loc dispariția regimurilor totalitare din Europa centrală și de est, s-a reunificat Germania și s-a dezmembrat Uniunea Sovietică. Evenimentele au stârnit reacții contradictorii. Unii au fost optimiști. Majoritatea au fost însă mai circumspecți, apreciind că în perioada ce va urma se vor amplifica conflictele. Dintre aceștia, s-au remarcat reputații politologi Samuel Huntington și Robert Dahl, dar și alții. Primul afirma că va urma o nouă reconfigurare pe baze culturale a politicilor globale. Cel de al doilea aprecia că în viitor omenirea va trebui să facă față, între altele, creșterii numărului de imigranți, legali și ilegali, din țările democratice bogate, marcați de diferențe etnice, lingvistice, religioase (fenomen care a început să se manifeste de timpuriu în statele riverane Mării Mediterane și Mării Egee). În consecință, s-au dezvoltat numeroase preocupări pentru a fi deslușite direcțiile către care va evolua omenirea în era post sovietică, dacă și cum va avea loc o reașezare a polilor de putere. Științele sociale au adus în discuția academică aceste probleme și au semnalat clasei politice, elitelor în special, care vor fi principalele provocări cu care omenirea ar urma să se confrunte în viitor, politicienii nereușind însă să le valorifice în mod corespunzător, motiv pentru care trebuie făcută remarca că știința politică oferă astăzi adevăruri noi a căror ignorare costă! Exemplele sunt la îndemână chiar în trecutul foarte recent. În anii premergători declarării pandemiei a avut loc o explozie a fenomenului imigraționist din nordul Africii către statele vest europene, fenomen gestionat necorespunzător. Intrarea într-un timp scurt și necontrolat a unui număr mare de imigranți a fost neavenită datorită diferențelor de care aminteam (în special de natură religioasă), reconfigurarea pe baze culturale reprezentând o manifestare concretă a modului de viață și gândire al acestora. Noii veniți s-au adăugat celor deja existenți, creându-se un clivaj între aceștia și populația autohtonă cu consecințele ce decurg din situațiile de acest fel. A urmat relativ rapid agresiunea militară a Federației Ruse împotriva Ucrainei la frontiera estică a Uniunii Europene și la Marea Neagră, eveniment ce a angajat politic și economic atât Uniunea Europeană cât și Statele Unite. Nu putem omite nici faptul că și Comisia Uniunii a avut o serie de inițiative insuficient pregătite și aplicate în grabă, cum sunt cele din domeniul agricol, precum și forțarea unor limite privitoare la implementarea „green-deal”-ului (menit să reducă emisiile cu efect de seră). Toate acestea, la care se pot adăuga și altele, au făcut ca corpul social din statele europene cu democrații consolidate să își piardă încrederea în guvernanți. În consecință, au explodat o serie de nemulțumiri care s-au concretizat în manifestări de nesupunere civică, unele căpătând chiar un caracter violent. Desigur, problemele sunt mult mai ample decât le-am prezentat noi (parțial și sintetic). O uniune politică și economică de asemenea anvergură nu este ușor de gestionat, dar aceasta nu scuză erorile comise, generate în bună măsură de birocratizarea excesivă a acestei construcții europene gândită de părinții săi fondatori a fi un spațiu al păcii și prosperității. Peste câteva luni vor avea loc alegeri europarlamentare ce vor aduce schimbări în componența Parlamentului Uniunii, a Consiliului și Comisiei Europene, dar și în abordarea problemelor cu care se confruntă lumea actuală. Schimbări care dacă nu vor avea loc rapid vor face ca Uniunea Europeană să piardă statutul de actor principal la masa deciziilor celor puternici și să depindă de decizii luate în afara ei.

România, ca stat membru al Uniunii Europene, se confruntă și ea cu probleme de genul celor amintite mai sus. Se mai confruntă în mod particular și cu atitudinea neprietenoasă a unor multinaționale – a căror preocupare de căpătâi este maximizarea profitului cu orice preț –, dar și cu cea a unor state membre care obstrucționează, în mod nejustificat, intrarea țării noastre în spațiul de liberă circulație (care se soldează anual cu pierderi de miliarde de euro). Am fi însă lipsiți de onestitate să afirmăm că aderarea României nu a avut și numeroase efecte benefice. Eșecurile din ultimele două decenii – ca să nu mai vorbim de cele anterioare – se datorează în primul rând guvernanților respectivei perioade care nu au fost în stare să confere țării certitudine și stabilitate. Reformarea unor sisteme și instituții esențiale a stagnat, iar statul, ca principală instituție a societății, nu a fost supus pe deplin dreptului. Totodată, clasa politică are serioase limite în ceea ce privește abordarea „jocului politic” menit să asigure echilibrul dintre consens și disensiune, inerent în lupta politică. Asupra acestei probleme se cere să zăbovim puțin.

Știința politică relevă că democrația a edificat o serie de „reguli ale jocului politic”, ceea ce a făcut ca și competiția politică să devină un „conflict reglementat”. Ilustrul politolog Gianfranco Pasquino descrie acest conflict ca fiind „… o nesfârșită luptă între grupările de elite, care se finalizează fără victoria decisivă a unui grup asupra altora, ci cu un compromis. Elitele nu urmăresc distrugerea reciprocă, ci acceptă să conviețuiască și să intre în competiție pentru puterea politică. Bineînțeles că acest compromis democratic nu pune deloc capăt conflictului politic”, „politica fără conflict fiind o iluzie periculoasă” (Raymond Aron). Cu cât vremurile devin mai complicate, mai nesigure, cu atât mai mult înțelegerea corectă a „jocului politic” este mai necesară pentru a putea preveni situațiile conflictuale din societate. Astfel de vremuri trăim în zilele noastre. Ne-am referit la războiul din Ucraina și la fenomenul imigrării. Mai nou, statele europene membre ale NATO sunt pe cale să se angajeze într-o spirală a înarmărilor pentru a descuraja tendințele expansioniste ale Federației Ruse (nici în alte zone ale lumii situația nefiind lipsită de încordare și conflicte). În plan intern, economia trece prin momente dificile din cauza nivelului ridicat de îndatorare (dar nu numai). Dacă astfel de vremuri nu sunt înțelese de către politicieni, „jocul politic” nu funcționează, iar rezultatele vor fi pe măsură, adică în dezacord cu interesele corpului social. Pe de altă parte, există percepția, justificată din partea acestuia, că majoritatea guvernărilor care s-au perindat la conducerea statului au pus în umbră dezvoltarea statului social, România fiind definită prin Constituție ca stat de drept, democratic și social. Este o abordare păguboasă a acestei probleme ce denotă incapacitatea clasei politice de a asigura societății românești o funcționare normală, pentru că este de notorietate faptul că un stat de drept și democratic nu poate fi edificat în condiții de sărăcie și lipsă de empatie față de păturile defavorizate. Pe de altă parte, trăind într-un stat democratic oamenii doresc să ducă o viață decentă, realizabilă în condițiile în care statul își îndeplinește menirea sa socială. Acest deziderat este în relație directă cu politicile publice pe care le elaborează guvernanții pe baza deciziilor politice menite să conducă la realizarea „binelui comun” (sintagmă care se referă la ce este benefic pentru majoritatea membrilor comunității). Dacă problemele sociale nu își găsesc soluționarea într-un termen rezonabil, ele ajung într-un punct critic. Acest punct critic înseamnă formarea convingerii corpului social că problemele sale sunt ignorate, convingere ce se manifestă sub forma acțiunilor de nesupunere civică.

România a resimțit din plin încercările prin care continentul nostru trece în ultimii ani și pentru că guvernanții au gestionat necorespunzător din punct de vedere politic această perioadă. Clasa politică și-a dovedit incapacitatea de a soluționa situațiile de criză prin consens. Încă înainte de declanșarea crizei pandemice țara a fost condusă de un guvern minoritar urmat de altele două care au „căzut” prin moțiune de cenzură, chiar dacă între timp au avut loc alegeri locale și parlamentare, alegeri care au demonstrat însă lipsa de încredere a corpului social față de clasa politică. A fost necesară o perioadă îndelungată de timp pentru ca Președintele statului și o parte a clasei politice să înțeleagă și să accepte că ceea ce afirma profesorul Pasquino reprezintă un adevăr fără de care viața politică nu poate funcționa într-o societate democratică. Anii pierduți de guvernările înlăturate prin moțiunile de cenzură pentru proasta gestionare a treburilor țării au lăsat urme adânci. Datoria publică a crescut constant (ea reprezentând astăzi circa 48 la sută din PIB), banii publici fiind cheltuiți fără rigoarea impusă de lege, sume importante fiind sifonate de la buget de clientela politică, iar liberalizarea prețului la energie făcându-se într-un moment nepotrivit. Planul Național de Redresare și Reziliență, elaborat fără consultarea partidelor parlamentare și fără aprobarea Parlamentului, a evidențiat serioase greșeli de viziune și întocmire care au putut fi remediate ulterior numai parțial.

Este de notorietate rolul și importanța partidelor politice în societatea modernă. Problema este în ce măsură ele reușesc să îi reprezinte pe alegătorii care le-au dat votul, modul în care le reprezintă interesele și aspirațiile. Dar nu numai atât. Membrii aleși în legislativul național au obligația să acționeze pentru îndeplinirea mandatului reprezentativ cu care au fost învestiți în vederea acomodării intereselor majorității cu interesele celorlalte forțe politice menite să conducă la realizarea „binelui comun”. Un rol important revine partidelor din opoziție. Din păcate, principalele partide politice parlamentare aflate în opoziție au rămas tributare lipsei de flexibilitate politică, apelând în susținerea punctelor lor de vedere la un discurs politic zgomotos și lipsit de substanță. Ele nu au înțeles regula „conflictului reglementat”, percepând „jocul politic” exclusiv în alb și negru. În ceea ce privește partidele aflate în coaliția de guvernare este de subliniat faptul că ele au înțeles totuși valoarea compromisului în lupta politică și necesitatea acestuia pentru a scoate țara din impas. Desigur, disensiunile dintre ele nu au dispărut, pe alocuri ele fiind destul de aspre, dar în final a prevalat „interesul general”. În planul eficienței activităților lor trebuie remarcat că în ultimii doi ani au luat decizii politice menite să majoreze veniturile oamenilor provenind din salarii și pensii, precum și sprijinirea păturilor defavorizate prin acordarea de subvenții punctuale. Nivelul de trai a fost însă erodat de inflație și de îndatorarea excesivă a țării. Actuala guvernare nu a reușit să stopeze risipa banului public menținând un aparat de stat supradimensionat (în special în administrația publică centrală și locală) și nici să stăpânească apetitul unor regii autonome (mult prea numeroase) în cheltuirea unor sume importante în disprețul bunului simț. Toate acestea, dar și altele, au creat corpului social convingerea că guvernanții își pierd legitimitatea în exercitarea puterii, creând un sentiment de frustrare care generează manifestări de nesupunere civică în care actorul principal este opinia publică care, prin liderii de opinie dar și prin agenți de influență, „contestă puterea, îi critică ideologia și instalează neîncrederea în politicieni” (Claude Lefort). Astăzi, aceste evenimente se petrec în plină eră a globalizării și a comunicării prin rețele sociale, evenimentele propagându-se în timp real și având caracter transfrontalier (îndeosebi în Uniunea Europeană). Ele au tendința să conteste monopolul constrângerii fizice legitime al statului care garantează respectarea ordinii civile, a păcii interne și combaterii violenței private.

Acțiunile de nesupunere civică au debutat în România la începutul acestui an cu protestele fermierilor și ale transportatorilor rutieri. Ele s-au concentrat în zone urbane importante având și influențe transfrontaliere, dar și cauze generate de conflictul din Ucraina, legate de concurența neloială practicată de fermierii din această țară. Pe parcursul negocierilor purtate pentru soluționarea revendicărilor protestatarilor a rezultat că principalele probleme aflate în discuție erau cunoscute, dar rezolvarea lor a fost amânată de la o lună la alta, de la un an la altul. Această poziționare a guvernanților prin „rostogolirea rezolvării problemelor” a dus la crearea unui climat favorabil apariției convulsiilor sociale și crearea unei rupturi între guvernanți și corpul social cu scăderea încrederii că lucrurile pot fi soluționate prin dialog. Totodată au revenit în atenție o serie de nemulțumiri mai vechi care într-un climat de nemulțumire generală nu țin seama de realitatea economică a momentului. Este un adevăr faptul că în democrația modernă opinia publică joacă un rol important. Dar ea nu are un caracter unitar și, în consecință, există pericolul să fie manipulată cu ușurință. Se creează astfel premisele ca o colectivitate să acționeze într-o direcție ce poate induce un anumit gen de presiune socială ca rezultat al acțiunii legii „mentale a mulțimilor”. Pe de altă parte, Legea fundamentală a țării, în articolul consacrat libertății întrunirilor stipulează că „mitingurile, demonstrațiile, procesiunile sau orice alte întruniri sunt libere…” (cu condiția să se desfășoare numai în mod pașnic!). În consecință, având în vedere că dreptul la organizarea unor acțiuni de nesupunere civică nu poate fi obstrucționat (atât timp cât sunt respectate normele de organizare și desfășurare ale acestora) este bine ca ele să fie evitate deoarece (chiar pașnice) pot produce disconfort social. Pentru aceasta oamenii trebuie să fie însă convinși că politicienii depun eforturi reale pentru soluționarea problemelor țării, că acționează pentru înlăturarea deficitului de democrație, că există respect față de banul public și redefinirea politicului prin raportarea la moralitate și drept. Un rol important îl are dialogul permanent între guvernanți și societatea civilă ca sferă a vieții sociale coexistentă statului dar autonomă și aflată în echilibru cu aceasta. În acest cadru negocierea între sindicate, organizațiile patronale și guvernanți trebuie să aibă un caracter permanent și să lase loc compromisului pentru a reclădi încrederea dintre guvernanți și guvernați. Sunt situații în care, urmare a unor conjuncturi nefavorabile, guvernanții iau decizii politice nepopulare care nu sunt însă și imorale. Ele pot fi acceptate de oameni cu condiția ca să aibă o justificare legală temeinică, să fie luate în mod transparent, să fie explicate și să aibă o durată în timp cât mai scurtă.

Ne-am referit la legitimitate ca fiind legea pe baza căreia guvernanții își exercită puterea, ea fiind „produsă în chip perfect și absolut în alegeri” (Pierre Rosanvallon). La începutul verii vor avea loc alegeri europarlamentare și locale, urmând ca până la sfârșitul anului să aibă loc parlamentarele și prezidențialele. Toți politicienii ocupanți ai unei funcții eligibile vor trece prin filtrul electoratului, motiv pentru care este momentul ca corpul social să facă un efort de informare pentru a putea emite opinii – nu sentimente rezultate din impresii și efuziuni emoționale – asupra ofertei electorale și asupra calității viitorilor decidenți politici. Efort necesar pentru a se informa, pentru că: • cei aleși vor decide asupra politicilor concrete ce conduc la realizarea „binelui comun” (alegătorii stabilind – conform lui Robert Dahl – „modul de guvernare într-un sens vag și irelevant”) • în funcție de modul în care aleșii guvernează este asigurată „garanția dreptului poporului de a nu fi oprimat” (Norberto Bobbio), când această garanție nu mai funcționează începând să apară manifestările de nesupunere civică. Aceste manifestări vor putea fi prevenite numai dacă corpul social percepe faptul că guvernanții își exercită mandatul în acord cu „interesul general”.

Conform teoriei democrației electorale, dacă „alegerile decid cine va decide, atunci povara raționalității este transferată asupra reprezentanților aleși”, motiv pentru care trebuie promovată cu consecvență meritocrația. De aceea, după cum am mai afirmat, partidele politice, îndeosebi cele care pot participa după alegeri la constituirea majorității politice parlamentare, trebuie să înțeleagă că vremea „senatorilor de drept”, purtători ai unor obiceiuri incompatibile cu democrația modernă, a trecut. Trebuie să fie promovați politicieni noi, capabili să practice politica cu curaj, onestitate și din vocație, care vădesc realism și echilibru în lupta politică și care să facă față schimbărilor din viața socială ale cărei realități evoluează mult mai rapid decât sunt ele percepute. După cum se desfășoară în prezent negocierile – atât în coaliția de guvernare cât și între partidele de opoziție – lucrurile nu vor fi deloc simple dacă avem în vedere modul în care reacționează o serie de politicieni din „garda veche” atunci când se pune prolema renunțării la funcțiile de prim plan pe care le dețin sau pe care și le-au pregătit. Ies acum din nou la iveală metehnele clasei politice care afectează „binele comun” și „interesul general”. Dacă în aceste vremuri complicate și nesigure respectivele metehne nu vor fi puse în umbră de raționalitatea politicienilor lucizi, dacă corectitudinea în alegeri nu va fi pusă în afara oricăror tendințe de fraudare, credibilitatea clasei politice va continua să se erodeze rapid, întărindu-se convingerea corpului social că mecanismele normale ale evoluției sunt blocate și că speranțele sale sunt ignorate. În consecință, există pericolul ca autoritatea statului să fie pusă în dificultate prin manifestări de nesupunere civică ca acte fățișe de provocare la adresa ordinii de drept. Marea majoritate a oamenilor prețuiesc însă condițiile ce le permit să trăiască mai bine. Temelia acestor condiții este ordinea dobândită prin drept, ordine fără de care libertățile fundamentale atașate ființei umane ca expresie a drepturilor au de suferit.