Natura juridică și limitele răspunderii civile a practicianului în insolvență

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

„Fiecare vrea să facă să apese asupra altuia nenorocirile care îl zdrobesc”^[1].

Legea nr. 85/2014 a reglementat pentru prima dată, prin norma de la art. 182, condițiile răspunderii administratorului sau a lichidatorului judiciar, normă care trebuie analizată în cadrul unui sistem de drept unitar, prin raportare la dispozițiile Codului civil, care constituie dreptul comun [art. 2 alin. (2)] aplicabil și raporturilor dintre profesionisti (art. 3).

Întrucât întotdeauna administratorul judiciar exercită atribu­țiile de supraveghere a activității debitoarei pe perioada de observație și pe perioada de reorganizare, uneori chiar conducerea integrală, este util să fie analizate prin comparație și condițiile răspunderii patrimoniale a administratorilor statutari potrivit Legii societăților.

În fine, viața profesională este plină de surprize și am întâlnit în practică și o decizie de antrenare a răspunderii solidare a administratorului special și a administratorului judiciar emisă de organul fiscal în temeiul art. 25-26 C. pr. fisc. (în instanță, administratorul judiciar a fost exonerat).

Tendințele pe care le remarcăm analizând evoluția legislației sunt:

– lărgirea răspunderii;

– specializarea răspunderii (răspunderi reglementate prin legi speciale, mai multe tipuri de răspunderi în cadrul unei legi speciale: art. 84 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 – răspunderea administratorului special, 182 din Legea nr. 85/2014 – răspunderea administratorului judiciar);

– societatea se judiciarizează.

Prin Legea nr. 85/2014 a fost definită noțiunea de suprave­­ghere, s-a precizat că, atunci când administratorul judiciar adoptă o anumită decizie, trebuie să se asigure că anumite efecte se vor produce și au fost definite condițiile în care poate fi reținută vinovația administratorului sau a lichidatorului judiciar, condiții care, dacă sunt întrunite, ar putea atrage răspunderea civilă, administrativă sau disciplinară.

Rolul administratorului special a rămas același ca în vechea lege: administrează activitatea debitorului, sub supravegherea administratorului judiciar [art. 5 pct. 4, art. 56 lit. d) și art. 87 din Legea nr. 85/2014].

Sintagma „supraveghere a activității debito­rului” a fost definită în cadrul art. 5 pct. 66 din Legea nr. 85/2014 astfel: „supravegherea exercitată de admi­nistratorul judiciar, în condițiile în care nu s-a ridicat dreptul de administrare al debitorului, constă în analiza permanentă a activității acestuia, avizarea prealabilă atât a măsurilor care implică patri­monial debitorul, cât și a celor menite să conducă la restructurarea/reorganizarea acestuia (…)”.

Analiza (permanentă) a activității debito­rului trebuie înțeleasă prin raportare la definiția „activității curente”, astfel cum este prezentată în art. 5 pct. 2 din Legea nr. 85/2014, adică a acelor activități de producție, comerț sau prestări servicii și operațiuni financiare, propuse a fi efectuate de debitor în perioada de observație sau în cea de reorganizare, cum ar fi: conti­nuarea activităților contractate și încheierea de noi contracte, efectuarea operațiunilor de încasări și plăți aferente acestora sau asigurarea capitalului de lucru. Pe scurt, este vorba despre acele activități care se circumscriu scopului procedurii insolvenței (art. 2 din Legea nr. 85/2014), de acoperire a pasivului cu acordarea, atunci când este posibil, a șansei de redresare, acesta fiind sensul avizării prealabile – atât a măsurilor „care implică patrimonial debitorul, cât și a celor menite să conducă la restructu­rarea/reorganizarea acestuia” –, și nu a altor activități pe care debitorul are îndatorirea să le continue după deschiderea procedurii insolvenței.

„(…) Avizarea se efectuează având la bază o raportare întocmită de către administratorul special, care menționează și faptul că au fost verificate și că sunt îndeplinite condițiile privind realitatea și oportunitatea operațiunilor juridice supuse avizării. Supravegherea operațiunilor de gestionare a patrimoniului debitorului se face prin avizul prealabil acordat cel puțin cu privire la următoarele operațiuni:

a) plățile, atât prin contul bancar, cât și prin casierie; aceasta se poate realiza fie prin avizarea fiecărei plăți, fie prin instrucțiuni generale cu privire la efectuarea plăților;

b) încheierea contractelor în perioada de observație și în perioada de reorganizare;

c) operațiunile juridice în litigiile în care este implicat debitorul, avizarea măsurilor propuse privind recuperarea creanțelor;

d) operațiunile care implică diminuarea patrimoniului, precum casări, reevaluări etc.;

e) tranzacțiile propuse de către debitor;

f) situațiile financiare și raportul de activitate atașat acestora;

g) măsurile de restructurare sau modificările contractului colectiv de muncă;

h) mandatele pentru adunările și comitetele creditorilor ale societăților aflate în insolvență la care societatea debitoare deține calitatea de creditor, precum și în adunările generale ale acționarilor la societățile la care debitorul deține participații;

i) înstrăinarea de active imobilizate din patrimoniul societății la care debitorul deține participații sau grevarea de sarcini ale acestora – este necesară, pe lângă avizul admi­nistratorului judiciar, și parcurgerea procedurii prevăzute de art. 87 alin. (2) și (3)”.

Natura avizului este aceea a unui aviz de conformitate, iar nu consultativ, iar acest lucru rezultă din dispozițiile art. 84, potrivit cărora sunt nule de drept operațiunile efectuate în lipsa avizării, de către administratorului judiciar, a aprobării de către comitetul creditorilor sau de către judecătorul-sindic, după caz.

Potrivit art. 5 pct. 66, avem o reglementare extinsă care obligă administratorul judiciar să se pronunțe ex ante asupra majorității operațiunilor comerciale, financiar-contabile și juridice.

În cazul unui conflict între opinia administra­torul special, care consideră că operațiunea comer­cială propusă este necesară și benefică, și opinia administratorului judiciar, care apreciază contra­riul, soluția legiuitorului este oferită prin dispozi­țiile art. 45 alin. (2), referitoare la controlul de oportunitate exercitat de creditori. Decizia credito­rilor poate fi atacată pe calea contestației doar pentru motive de nelegalitate.

Aspectele privind partajul de competențe sunt importante în planul răspunderii, având în vedere dispozițiile art. 60 alin. (2) și (3) și art. 182 din Legea insolvenței.

  Potrivit art. 60 alin. (2) și (3):

„Judecătorul-sindic va sancționa administra­torul judiciar cu amendă judiciară de la 1.000 lei la 5.000 lei în cazul în care acesta, din culpă sau cu rea-credință, nu își îndeplinește ori îndeplinește cu întârziere atribuțiile prevăzute de lege sau stabilite de judecătorul-sindic.

Dacă prin fapta prevăzută la alin. (2) administratorul judiciar a cauzat un prejudiciu, judecătorul-sindic va putea, la cererea oricărei părți interesate, să îl oblige pe administratorul judiciar la acoperirea prejudiciului produs”.

Practica judiciară a demonstrat că nu este exclusă posibilitatea ca administratorul special, un creditor sau chiar un terț interesat să se adreseze judecătorul-sindic cu o cerere în antrenarea răspunderii practicianului în insolvență pe motiv că o anumită măsură, sau lipsa unei măsuri, a produs un anumit prejudiciu.

Care vor fi precauțiile pe care trebuie să și le ia administratorul judiciar pe perioada în care exercită supravegherea, care va fi raționamentul pe care trebuie să îl urmeze și care vor fi criteriile și obiectivele lui?

Prima condiție pentru avizare este prevăzută în textul art. 5 pct. 66, potrivit căruia avizul trebuie să se bazeze pe un raport al administratorului special, în care acesta descrie operațiunile propuse a le realiza și confirmă că acestea sunt necesare, oportune și benefice activității debitoarei.

Există situații în care Legea nr. 85/2014 stabilește în mod explicit conținutul obligației de prudență și diligență.

De exemplu, în situația contractelor în derulare, art. 123 alin. (2) prevede că: „Dacă solicită executarea contractului, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar precizează trimestrial, în cadrul rapoartelor de activitate, dacă debitorul dispune de fondurile bănești necesare achitării contravalorii bunurilor sau prestațiilor furnizate de cocontractant”.

O problemă reală în aprecierea posibilităților debitorului de a-și onora propriile obligații în viitor se pune în cadrul contractelor pe termen mediu, cum sunt contractele de leasing, contractele-cadru multianuale de furnizare de mărfuri sau produse specifice, contractele de antrepriză de lucrări sau de servicii.

De asemenea, în cazul „bunurilor aflate în tranzit”, art. 124 prevede că: „(…) Dacă administratorul judiciar/lichi­datorul judiciar cere ca bunul să fie livrat, el va trebui să ia măsuri să se plătească din averea debitorului întregul preț datorat în baza contractului”.

Acestea sunt o parte dintre situațiile special reglementate privind condițiile în care admi­nistratorul judiciar își exprimă avizul, în toate celelalte cazuri urmând a se aplica normele de drept comun referitoare la comportamentul prescris, condițiile răspunderii și cauzele exone­ratoare prevăzute de lege.

Sediul răspunderii speciale a practi­cianului în insolvență se află în dispozițiile art. 182 din Legea nr. 85/2014:

„(1) Administratorul judiciar/lichidatorul judiciar poate fi tras la răspundere pentru exercitarea atribuțiilor cu rea-credință sau gravă neglijență. Există rea-credință atunci când administratorul judiciar/lichidatorul judiciar încalcă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unui interes legitim. Există gravă neglijență atunci când administratorul judiciar/lichida­torul judiciar nu îndeplinește sau îndeplinește defectuos o obligație legală și prin aceasta determină vătămarea unui interes legitim.

(2) În afara dispozițiilor alineatului precedent, administra­torul judiciar/lichidatorul judiciar poate fi tras la răspundere civilă, penală, administrativă sau disciplinară pentru actele efectuate în cursul procedurii, potrivit normelor de drept comun.

(3) Administratorul judiciar/lichidatorul judiciar care acționează cu bună-credință, în limitele atribuțiilor prevăzute de lege și a informațiilor disponibile, nu poate fi tras la răspundere pentru actele procesuale efectuate ori pentru conținutul înscrisurilor întocmite în cadrul procedurii”.

Prima observație critică pe care o fac este cea privind lipsa de acuratețe juridică în reglementarea răspunderii, iar această observație are legatură cu ceva ce am remarcat mai înainte referitor la existența unor tendințe contradictorii: prima de specializare a răspunderii, iar a doua de extindere a răspunderii.

Dificultarea de interpretare decurge din conținutul normei: în cuprinsul aceluiași articol, la alin. (1), este reglementată o răspundere limitată a practicianului în insolvență doar la cazurile de culpă gravă (comisivă sau omisivă), iar la alin. (2), reglementarea este în sensul unei răspunderi extinse civile potrivit dreptului comun.

Efectul produs în jurisprudență constă în apariția unei practici neunitare atât în ceea ce privește competența de soluționare a cererilor de antrenare a răspunderii, cât și în ceea ce privește condițiile ce trebuie întrunite sau până la ce moment se poate formula o astfel de acțiune.

Rămâne în continuare în sarcina instanțelor să decidă dacă răspunderea civilă delictuală a practicianului în insolvență este o răspundere specială, care poate fi atrasă doar în conformitate cu criteriile de la alin. (1) și cu luarea în considerare a cauzelor de exonerare de la alin. (3), sau este o răspundere civilă delictuală, ce ar putea fi atrasă și în condițiile dreptului comun, chiar și pentru culpa ușoară.

În mod cert, autorii proiectului legii au făcut corelarea, pe de o parte, cu dispozițiile Codului civil referitoare la formele vinovației (art. 16 C. civ.) și, pe de altă parte, cu cauzele exoneratoare de răspundere din dreptul comun, precum și cu cele specifice domeniului administrării afacerilor, respectiv „regula judecății de afaceri” reglementată de art. 144¹ alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Analiza dispozițiilor din Legea nr. 85/2014 (legea spe­cială) raportate la dreptul comun aplicabil (Codul civil)

În conformitate cu dispozițiile art. 1.349 C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală: „(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”.

Codul civil păstrează concepția lui Planiol: „Culpa este încălcarea unei obligații preexistente”.

Potrivit art. 16 C. civ. există două modalități ale vinovației: intenția și culpa (în sensul de neglijență).

Se consideră că o faptă delictuală a fost săvârșită cu intenție atunci când „(…) autorul prevede rezultatul faptei sale și fie urmărește producerea lui prin intermediul faptei, fie, deși nu îl urmărește, acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat” [art. 16 alin. (2) C. civ.].

Se consideră a fi în culpă cel care fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce (imprudența), fie nu prevede rezultatul faptei, deși trebuia să îl prevadă (neglijența).

„(…) Culpa este gravă atunci când autorul a acționat cu o neglijență sau imprudență pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o față de propriile interese” [art. 16 alin. (3) C. civ.].

Criteriile după care se apreciază vinovația sunt prudența și diligența pe care un bun proprietar le-ar manifesta în admi­nistrarea bunurilor sale, cu excepția cazului în care legea prevede altfel [art. 1.480 alin. (1) C. civ.].

Modelul de referință este cel al omului prudent și diligent, deși în doctrina recentă a fost propus și etalonul omului rațional. Excesul de prudență și diligență poate conduce la blocarea procesului decizional, la teama asumării de riscuri inerente afacerilor, pe când omul rațional este prudent și diligent, însă totodată conștient de faptul că nu poți fi niciodată 100% asigurat cu privire la rezultatulul unei afaceri.

* Articolul este extras din Revista Phoenix nr. 86/2023 (octombrie-decembrie 2023).