Natura juridică și limitele răspunderii civile a practicianului în insolvență

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Cauzele exoneratoare de răspundere

Ținând cont de faptul că administratorul judiciar este cel mai adesea în mijlocul unor interese aflate în conflict, că atribuțiile decizionale sunt partajate și că activitatea acestuia este supusă unui dublu control, din partea creditorilor și din partea judecătorului-sindic, atragerea răspunderii acestuia și pentru culpa cea mai ușoară ar fi o măsură exagerată și injustă.

Această interpretare se deduce și din dispozițiile art. 1.480 alin. (2) C. civ., care prevăd că „În cazul unor obligații inerente unei activități profesionale, diligența se apreciază ținând seama de natura activității exercitate”.

Atunci când o persoană acționează cu permisiunea legii, sau atunci când își exercită drepturile în limitele lor, nu răspunde de prejudiciile suferite de terți ca urmare a acestor fapte.

Limita de demarcație între exonerare și antrenarea răspun­derii sunt buna sau reaua-credință și abuzul de drept.

Analiza dispozițiilor din Legea nr. 85/2014 în raport cu Legea nr. 31/1990

În ceea ce privește operațiunile de avizare sau măsurile de tip managerial adoptate de admi­nistratorul judiciar în exercițiul activității de supraveghere astfel cum aceasta este descrisă în cuprinsul art. 5 pct. 66 din Legea nr. 85/2014, trebuie să recunoaștem că acestea au un caracter complex: unele se aseamănă cu activitățile de control financiar preventiv (avizarea plăților), altele cu controlul intern de gestiune (avizarea operațiunilor contabile care implică diminuarea patrimoniului), unele se aseamănă cu activitățile de audit financiar (avizarea situațiilor finan­ciare), altele cu activitățile departamentelor de strategie (restructurări), iar altele cu activită­țile departamentelor de comercial (avizarea con­tractelor).

Potrivit acestei reglementări, administratorii judiciari ar urma să facă mai mult chiar decât administratorii neexecutivi din cadrul societăților pe acțiuni organizate după regulile guvernanței corporative:

„Obligația de monitorizare nu presupune verificarea în detaliu a activității de zi cu zi a tuturor persoanelor sau departamentelor implicate în gestiune. Însă administratorii trebuie să fie familiarizați, în orice moment, cu situația financiară și patrimonială a societății, prin studierea regulată a documentelor juridice și financiare importante, prin solicitarea de raportări de la funcționari și prin activitatea de cercetare a problemelor care ar rezulta din demersurile de informare”^[2].

Dacă am putea să asemănăm în vreun fel natura funcției de administrator judiciar (prin prisma art. 5 pct. 66) cu cea a unui administrator neexecutiv care exercită supravegherea (monito­ri­zarea activității), atunci îndeplinirea criteriilor de prudență și diligență poate fi realizată prin:

– solicitarea unor informații adecvate de la administratorul special și de la ceilalți funcționari ai societății debitoare;

– depunerea de stăruință pentru întelegerea specificului afacerii și pentru urmărirea unui raționament îndreptat spre profit;

– atenție în adoptarea deciziei de a aviza sau de a refuza avizarea unei operațiuni.

În măsura în care aceste cerințe sunt îndeplinite, admi­nistratorul judiciar „nu va putea fi tras la răspundere civilă, administrativă sau disciplinară pentru măsurile adoptate în cursul procedurii, acționând cu bună-credință, în cadrul procedurii, în baza informațiilor disponibile”.

Condițiile în care legea exonerează de răspundere practicianul în insolvență sunt similare cu cazul în care operează exonerarea de răspundere în dreptul societar.

Denumită în doctrină regula judecății de afaceri, aceasta rezultă din dispozițiile art. 144¹ alin. (2) din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora „administratorul nu încalcă obligația prevăzută la alin. (1) (de prudență și diligență – n.n), dacă în momentul luării unei decizii de afaceri el este în mod rezonabil îndreptățit să considere că acționează în interesul societății și pe baza unor informații adecvate”.

În cazul în care sunt întrunite cerințele aplicării acestui articol, instanța nu se mai poate pronunța asupra vinovăției administratorului, întrucât ar însemna să se pronunțe asupra oportunității unei anumite decizii.

Concluziile analizei teoretice sunt următoarele:

Răspunderea civilă delictuală a practi­cianului în insolvență este un caz de răspundere specială care nu poate fi angajat decât în anumite condiții:

• fapta delictuală reprezintă o acțiune sau o inacțiune contrară cu atribuțiile și obligațiile stabilite în sarcina sa prin lege;

• forma vinovăției nu poate fi decât gravă;

• etalonul, modelul în raport cu care este analizat comportamentul practicianului, este cel al omului prudent și diligent, al omului rațional;

• prejudiciul nu poate fi decât cel care se află în legătură cauzală directă cu fapta, adică consecința directă a acesteia;

• cauzele exoneratoare de răspundere sunt cele ce derivă din legea specială, respectiv exercitarea cu bună-credință a atribuțiilor stabilite în sarcina sa de lege și de judecătorul-sindic, pe baza informațiilor disponibile, precum și cauzele exoneratoare de drept comun – permisunea legii, uzul de drept, fapta unui terț pentru care nu este ținut a răspunde, contribuția victimei prejudiciului la producerea acestuia.

Analiza practicii judiciare

Prima observație pe care o fac este, într-un fel, statistică: din peste o sută de hotărâri analizate, am identificat o singură hotărâre prin care administratorul judiciar a fost obligat la plata prejudiciului produs unui creditor prin neîndeplinirea conformă a obligației de supraveghere a activității debitoarei, pe perioada de observație.

În celelalte cazuri, după analizarea modului de îndeplinire de către practicianul în insolvență a atribuțiilor sale, instanțele au reținut, în general, că atât timp cât practicianul în insolvență și-a îndeplinit întocmai obligațiile stabilite în sarcina sa de lege sau de către judecătorul-sindic, iar activitățile desfășurate se reflectă în rapoartele publicate în B.P.I., nu poate fi pusă în discuție o eventuală răspundere civilă pentru prejudiciul reclamat.

Am identificat situații în care instanța a constatat înde­plinirea defectuoasă a atribuțiilor de către administratorul judiciar și a dispus amendarea acestuia în temeiul art. 60 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, însă a respins petitul privind obligarea la plata de daune în temeiul alin. (3) al aceluiași articol, constatând că nu există o legătură de cauzalitate directă între obligația profesională încălcată și prejudiciul reclamat^[3].

Competența instanței

Întrucât dispozițiile art. 182 prevăd la alin. (1) o răspundere specială, iar la alin. (2) o răspundere civilă în condițiile dreptului comun, în practică s-au identificat soluții neunitare cu privire la competența instanței.

În cazul unei acțiuni în răspundere civilă delictuală formu­late potrivit dreptului comun, în temeiul art. 182 alin. (2), după închiderea procedurii de insolvență, Curtea de Apel Suceava a statuat că o „acțiune separată, întemeiată pe dispozițiile art. 182 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, poate fi formulată doar în situația în care Legea nr. 85/2014 nu prevede remedii pentru înlăturarea acțiunilor delictuale ale administratorului/lichi­dato­rului judiciar apte să producă prejudicii.

În cuprinsul cererii de apel, reclamanta face trimitere la încălcarea unor dispoziții din Legea nr. 85/2014 (…) însă în condițiile în care reclamantul a apelat la prevederile dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, instanța nu poate efectua verificări asupra exercitării atribuțiilor de către administratorul judiciar, în condițiile în care acesta este în competența exclusivă a judecătorului-sindic, în raport de prevederile art. 45 alin. (1) lit. j) și art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014”^[4].

În cazul unei alte acțiuni în răspundere civilă delictuală formulate după închiderea procedurii de insolvență în temeiul art. 182 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, a declinat cauza în favoarea Judecăto­riei Ploiești, în temeiul art. 94 alin. (1) lit. k) C. pr. civ., raportat la valoarea obiectului cererii^[5].

Cine poate formula acțiunea?

Printr-o decizie pronunțată de Curtea de Apel Galați, instanța a statuat că „legea nu impune nicio condiție specială referitoare la persoana celui care poate solicita antrenarea răspunderii practicianului în insolvență. Soluția legislativă este logică, pentru că actele și operațiunile practicianului în insolvență pot privi atât participanții la procedură, cât și terții, iar fiecare dintre aceștia se poate considera, la un moment dat, vătămat. În această situație devine incidentă regula stabilită de art. 36 C. pr. civ., potrivit căreia calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. În cauză, raportul juridic pretins de apelantul-reclamant este între acesta, ca persoană care pretinde a fi fost vătămată de actele intimatului-lichidator. Or, a reține că nu există un astfel de raport juridic, așa cum a făcut judecătorul-sindic, înseamnă, în realitate, a considera aprioric faptul că vătămarea nu există. Însă o astfel de concluzie nu ar putea rezulta decât din analiza de fond a pretenției, analiză care, evident, încă nu a avut loc. Deci, excepția lipsei de calitate procesuală a fost greșit soluționată de prima instanță”^[6].

Caz de admitere a acțiunii și de obligare la plată a administratorului judiciar

În această speță, cererea a fost formulată de un creditor beneficiar al unei cauze de preferință (ipotecă mobiliară asupra recoltei), care a fost lipsit de obiectul garanției sale și a ajuns în imposibilitatea de a-și recupera creanța.

Prin decizia nr. 617/22.11.2018, Curtea de Apel Cluj a statuat că „Vânzarea recoltei ce constituia obiectul garanției și utilizarea de către debitoare a sumelor obținute cu titlu de preț pentru activitățile sale curente în perioada de observație, ambele operațiuni nule din perspectiva art. 84 din Legea nr. 85/2014, dar neîmpiedicate de administratorul judiciar, care putea și trebuia să își exercite prerogativele de supraveghere a activității debitoarei, au avut drept consecință pierderea de către creditoare a obiectului garanției sale pentru creanța sa care beneficia de o cauză de preferință în limita sumei de 112.516,55 lei. Această pierdere este definitivă în condițiile în care debitoarea a intrat în faliment. (…) Administratorul judiciar putea și trebuia să își exercite prerogativele de suprave­ghere a activității debitoarei blocând acțiunile acesteia de înstrăinare a bunurilor grevate de garanție și de utilizare a sumelor de bani obținute de debitoare cu titlu de preț. Omisiunile admi­nistra­torului judiciar în acest sens au contribuit decisiv la producerea prejudiciului.

Creditoarea a adus la cunoștința administra­torului judiciar toate demersurile debitoarei în timp util, însă administratorul judiciar a optat să nu intervină. Fiind un profesionist, răspunderea administratorului judiciar se apreciază după standarde mai înalte decât cele aplicabile unui neprofesionist, așa cum transpare din prevederile art. 1.358 NCC.

Administratorul judiciar avea toate info­r­mațiile de fapt și cunoștințele juridice necesare aprecierii situației din speță. Prin urmare, judecătorul-sindic a reținut corect existența cul­pei, ca formă a vinovăției (prevederea, dar neacceptarea rezultatului faptei sale, socotind fără temei că nu se va produce) și neglijența gravă, întrucât neîndeplinirea obligațiilor legale mai sus analizate a determinat producerea unui prejudiciu în patrimoniul creditoarei”.

Concluzia finală care se desprinde din analiza hotărârilor judecătorești pe care am avut posibilitatea să le analizez este aceea că instanțele judecătorești tind către adoptarea unor soluții prin care răspunderea civilă a practicianului în insolvență este privită ca o răspundere specială, cu caracter subsidiar față de alte remedii procesuale pe care Legea nr. 85/2014 le pune la dispoziția participanților la procedură sau a terțelor persoane atrase în procedură.

Astfel, instanțele analizează atât modul de conformare a practicianului în insolvență la atribuțiile și obligațiile pe care legea le stabilește în sarcina sa, cât și comportamentul procesual al celorlalți participanți la procedură, pentru a identifica dacă aceștia au avut la dispoziție o acțiune pe care o puteau exercita pentru înlăturarea unor eventuale măsuri neconforme, susceptibile de a crea un prejudiciu.