Majorările de întârziere pentru neplata TVA. Condiţiile răspunderii civile delictuale și determinarea despăgubirilor

• C. fiscal: art. 126 alin. (1) lit. a)
• C. fiscal: art. 129
• C. fiscal: art. 134
• Legea nr. 8/1996: art. 106^5
• Legea nr. 8/1996: art. 139 alin. (2) lit. a)
• Legea nr. 8/1996: art. 98 alin. (1) lit. g)/1)
• NCPC: art. 14 alin. (4)-(6)
• NCPC: art. 249
• NCPC: art. 255 alin. (2)
• NCPC: art. 264
• NCPC: art. 278 alin. (1)
• NCPC: art. 426
• NCPC: art. 453 alin. (1)
• NCPC: art. 477 alin. (1)
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 5
• NCPC: art. 496 alin. (1)
• NCPC: art.427

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul la data de 25 septembrie 2013, reclamanta Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din Romania – Asociația pentru Drepturi de Autor (UCMR – ADA) a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.R.L, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună:

1.în principal, obligarea pârâtei la plata sumei de 662.904 RON reprezentând valoarea egala cu triplul remunerației și la plata TVA-ului legal aferent, suma datorata potrivit art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, pentru comunicarea publica a operelor muzicale în scop ambiental în autobuze, microbuze și autocare perioada 01.08.2010 – 31.07.2013, fără a încheia în prealabil autorizație licența neexclusiva cu UCMR-ADA.

2.în subsidiar, în cazul în care s-ar dovedi utilizarea licita a operelor muzicale prin comunicare publica de către pârâta, obligarea pârâtei la plata sumei de 220.968 RON, inclusiv TVA, suma datorata pentru comunicarea publica a operelor muzicale în scop ambiental în autobuze, microbuze și autocare perioada 01.08.2010-31.07.2013; obligarea pârâtei la plata sumei de 552.602,91 RON reprezentând penalități de întârziere, calculate pana la data de 05.08.2013, datorate de pârâta pentru întârzierea plații remunerațiilor menționate anterior; obligarea pârâtei la plata de penalități de 0,5%/zi de întârziere începând cu data de 06.08.2013 și pana la plata efectiva a sumei de 220.968 RON, reprezentând remunerații restante menționate anterior.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 339 din 16 februarie 2021)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Înalta Curte a constatat fondat recursul declarat de reclamanta U.C.M.R.-A.D.A. – Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor și nefondat recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta U.C.M.R.-A.D.A. – Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor, acesta vizează soluția din decizia atacată de schimbare a sentinței și, pe de o parte, respingerea capătului de cerere privitor la acordarea penalităților, iar pe de altă parte, înlăturarea obligării pârâtei la plata TVA-ului aferent valorii remunerațiilor acordate.

Referitor la respingerea capătului de cerere privitor la acordarea penalităților recurenta reclamantă a invocat, pe de o parte, faptul că instanța de apel a încălcat limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat, conform art. 477 alin. (1) C. proc. civ., întrucât apelanta pârâtă nu ar fi formulat critici în apel referitor la determinarea prejudiciului conform art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, adică prin raportare la remunerații și penalități de întârziere.

Sub acest aspect, se observă din motivarea deciziei atacate că instanța de apel a reținut că prin apel s-a contestat TVA și acordarea penalităților (pagina 3 paragraful final din decizie).

Totuși, lecturând motivele de apel formulate de către pârâtă nu rezultă din ce paragraf al acestora a reținut instanța de apel că s-a contestat acordarea penalităților.

Apelanta pârâtă a criticat, într-adevăr, în mod expres obligarea la plata TVA, făcând trimitere la prevederile art. 134 și următoarele din vechiul Codul fiscal, menționând textul art. 134 din acest cod și arătând că reclamanta nu ar fi emis în prealabil o factură pentru ca taxa să devină exigibilă conform alin. (3) al art. 134. În cadrul acestui alineat se arată că acesta este și momentul de la care se datorează majorări de întârziere pentru neplata taxei.

În mod evident, majorările de întârziere pentru neplata taxei menționate în cadrul alin. (3) al art. 134 din vechiul Codul fiscal (Legea nr. 571/2003) se referă la TVA, neputându-se deduce din aceste argumente din apel faptul că pârâta ar fi criticat obligarea sa la plata penalităților de întârziere raportate la valoarea remunerației, ca parte a despăgubirii astfel determinate prin sentința atacată cu apel.

Potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ. instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

Prima instanță de fond a reținut îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale iar pentru determinarea despăgubirilor a aplicat prevederile art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996 (remunerațiile datorate și penalități de întârziere), considerând că dispozițiile art. 139 alin. (2) lit. b) (triplul remunerațiilor datorate) au caracter subsidiar față de cele de la lit. a) a aceluiași alineat, adică se vor aplica pentru cazul în care nu se pot verifica criteriile prevăzută în această ultimă normă de drept. Acesta este motivul pentru care tribunalul a apreciat ca neîntemeiate pretențiile reclamantei aferente primului capăt de cerere privind obligația pârâtei la plata triplului remunerațiilor restante datorate în raport de dispozițiile art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996.

Din cuprinsul apelului, așa cum corect a susținut recurenta reclamantă, nu rezultă că pârâta a criticat în mod expres modul de determinare a despăgubirii conform literei a), art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, în loc de art. 139 alin. (2) lit. b) sau de conținutul Metodologiei adoptate prin decizia ORDA nr. 365/2006, prin includerea și a penalităților de întârziere.

Astfel, în condițiile în care instanța de apel considera că rezultă în mod implicit din anumite critici formulate, pe care trebuia să le identifice, că apelanta pârâtă a înțeles să critice determinarea despăgubirilor prin includerea penalităților de întârziere, trebuia să pună în discuția părților această calificare, conform art. 14 alin. (4)-(6) C. proc. civ., pentru a-i acorda intimatei reclamante posibilitatea să se apere.

Aceeași este situația și în pentru cazul în care instanța de apel considera că ar fi fost aplicabilă ultima teză a art. 477 alin. (1) C. proc. civ., adică faptul că ar exista soluții care ar fi dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

În consecință, este fondat acest motiv de recurs raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Referitor la respingerea capătului de cerere privitor la acordarea penalităților recurenta reclamantă a mai invocat, pe de altă parte, faptul că hotărârea ar cuprinde motive contradictorii. Astfel, se susține că în considerentele hotărârii recurate se reține că izvorul despăgubirilor nu este unul contractual și că, în acest caz, se datorează triplul remunerațiilor. Cu toate acestea, intimata-pârâtă a fost obligată la plata unei sume egale cu remunerațiile (30.930 RON), și nu la plata sumei de 92.790 RON, care reprezenta triplul remunerațiilor. În același sens se susține că hotărârea este dată cu încălcarea art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, în forma în vigoare în perioada în litigiu, și cu încălcarea punctului 6 din metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 266/2011, care prevede că valoarea despăgubirilor se stabilește la o sumă egală cu triplul remunerațiilor în cazul în care utilizatorul nu a încheiat o autorizație licență neexclusivă prealabilă.

Nu se poate reține că decizia atacată ar conține motive contradictorii prin raportare la cele susținute de către recurenta reclamantă, menționate anterior.

Astfel, instanța de apel a reținut că în speță se aplică regulile răspunderii civile delictuale, caz în care cuantumul despăgubirii datorate ar fi trebuit să fie calculat conform Metodologiei adoptate prin decizia ORDA nr. 365/2006, potrivit căreia utilizatorii vor plăti, cu titlu de daune interese, o sumă reprezentând triplul remunerațiilor ce ar fi fost legal datorate pentru utilizarea autorizată potrivit prevederilor acestei metodologii, iar nu penalități continue până la data plății efective.

Pornind de la premisa că apelanta pârâtă ar fi contestat în apel obligarea sa la plata penalităților de întârziere, instanța de apel a înlăturat această obligație, socotind că acest tip de despăgubiri pot fi acordate doar în cazul răspunderii contractuale.

În același timp a justificat de ce nu a determinat despăgubirea prin raportare la triplul remunerațiilor datorate, păstrând soluția de obligare a pârâtei doar la plata valorii remunerațiilor datorate dacă s-ar fi obținut autorizația neexclusivă, și anume prin aceea că nu s-a formulat apel împotriva dispoziției primei instanțe de fond prin care s-a respins capătul principal de cerere de obligare a pârâtei la plata triplului remunerațiilor.

Din eroare instanța de apel a menționat că „pârâta” nu ar fi atacat respingerea acestui capăt de cerere, privind acordarea triplului remunerațiilor de către prima instanță, „considerând mai avantajoasă suma mai mare acordată, în mod nelegal, cu titlu de penalități”. Este evident că, în realitate, instanța de apel s-a referit la intimata reclamantă, calitate procesuală pe care aceasta o avea în apel, această parte fiind avantajată de suma mai mare acordată de prima instanță, constând în remunerație și penalități de întârziere, față de triplul remunerației.

Ca atare, este nefondat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs legat de înlăturarea obligării pârâtei la plata TVA-ului aferent valorii remunerațiilor acordate, recurenta reclamantă a susținut că au fost încălcate normele de drept material prin aplicarea deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât prin aceasta nu ar fi fost dezlegată o chestiune de drept referitoare la aplicabilitatea sau nu a prevederilor Codul fiscal referitoare la incidența TVA în cazul remunerațiilor reprezentând drepturi patrimoniale de autor și nici în cazul în care legea recunoaște un drept de a autoriza și de a interzice utilizarea, cum este în situația acestor drepturi.

Prin decizia nr. 48/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat că, în interpretarea dispozițiilor art. 126 alin. (1) lit. a) și art. 129 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, art. 98 alin. (1) lit. g)/1) și art. 106^5 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare, colectarea de către organismul de gestiune colectivă a remunerațiilor cuvenite artiștilor interpreți și executanți pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică a înregistrărilor sonore conținând fixarea prestațiilor artistice ale acestora nu reprezintă o operațiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată.

Instanța de apel a considerat că, în baza acestei decizii, se impune soluția de înlăturare a taxei pe valoare adăugată din calculul remunerațiilor datorate titularilor drepturilor de autor de opere muzicale întrucât raționamentul din decizie este aplicabil prin analogie în cazul tuturor categoriilor de titulari de drepturi de autor sau conexe, rațiunile fiind identice.

Astfel, instanța de apel a reținut că ‹‹rațiunile existente în cazul artiștilor și interpreților executanți ori ai titularilor drepturilor de reproducere [se regăsesc] și în prezenta speță, în sensul că titularii dreptului de autor de opere muzicale nu efectuează o prestare de servicii, în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, în favoarea unui terț care le utilizează, prin retransmiterea de servicii și programe prin cablu: nu este vorba despre o „prestare de servicii”, ca operațiune cu titlu oneros (echivalentul condiției „cu plată” din Legea nr. 571/2003); nu există un raport juridic în care au loc prestații reciproce între titularii drepturilor de autor, pe de o parte, sau, eventual, organismul de gestiune colectivă a unor asemenea drepturi și, pe de altă parte, utilizatorii care le retransmit prin cablu. Obligația de a plăti prestații remuneratorii precum cele în discuție în litigiul principal este impusă acestor producători și importatori în temeiul legii naționale, care determină și cuantumul lor.

Prin urmare, colectarea de către organismul de gestiune colectivă a remunerațiilor cuvenite artiștilor interpreți și executanți pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică a înregistrărilor sonore conținând fixarea prestațiilor artistice ale acestora nu reprezintă o operațiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată.››

Observând considerentele deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se constată că în raționamentul său, pentru a determina dacă colectarea de către organismul de gestiune colectivă a remunerațiilor cuvenite artiștilor interpreți și executanți pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică a înregistrărilor sonore conținând fixarea prestațiilor artistice ale acestora reprezintă sau nu o operațiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată, ICCJ a socotit că sunt aplicabile mutatis mutandis considerentele din Hotărârea din 18 ianuarie 2017 pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-37/16, ce priveau determinarea dacă în acel caz era vorba despre o prestare de servicii cu titlu oneros.

Pe parcursul soluționării recursului a fost pronunțată, hotărârea CJUE din 21 ianuarie 2021, în cauza C-501/19, UCMR – ADA Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor împotriva Asociației Culturale „Suflet de Român” prin care s-au statuat următoarele:

1) Articolul 2 alin. (1) litera (c) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88/UE a Consiliului din 7 decembrie 2010, trebuie interpretat în sensul că un titular de drepturi de autor asupra unor opere muzicale efectuează o prestare de servicii cu titlu oneros în beneficiul unui organizator de spectacole, consumator final, atunci când acesta este autorizat, printr-o licență neexclusivă, să comunice public aceste opere în schimbul plății unor remunerații percepute de un organism de gestiune colectivă desemnat, care acționează în nume propriu, dar în contul acestui titular de drepturi de autor.

2) Articolul 28 din Directiva 2006/112/CE, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88, trebuie interpretat în sensul că organismul de gestiune colectivă, care percepe în nume propriu, dar în contul titularilor de drepturi de autor de opere muzicale, remunerațiile care le sunt datorate în schimbul autorizației de comunicare publică a operelor lor protejate, acționează în calitate de „persoană impozabilă” în sensul acestui articol și, prin urmare, se consideră că a primit această prestare de servicii de la acești titulari, înainte de a o furniza personal consumatorului final. Într-o asemenea situație, acest organism este obligat să emită facturi în nume propriu pentru consumatorul final, în care să figureze remunerațiile percepute de la acesta, cu taxa pe valoarea adăugată (TVA). Titularii de drepturi de autor sunt la rândul lor obligați să emită către organismul de gestiune colectivă facturi cu TVA pentru prestația furnizată în temeiul remunerațiilor primite.

În considerentele acesteia s-au reținut, în cadrul paragrafului 38, următoarele: „O situație precum cea în discuție în litigiul principal se distinge astfel de cea din cauza în care s-a pronunțat Hotărârea din 18 ianuarie 2017, SAWP (C-37/16, EU:C:2017:22), sub două aspecte. Pe de o parte, există un raport juridic în cadrul căruia are loc un schimb de prestații reciproce între titularii drepturilor și un consumator final al operei protejate. Pe de altă parte, se stabilește o legătură directă între prestarea unui serviciu și o contravaloare, remunerațiile care trebuie plătite de consumatorul final constituind contrapartida efectivă a serviciului care poate fi individualizat, prestat de titularul dreptului de autor, în timp ce Curtea a statuat, la punctele 28-30 din hotărârea menționată, că remunerațiile în cauză, datorate de anumiți producători și importatori în temeiul legii naționale care determina și cuantumul acestora, urmăreau finanțarea compensației echitabile în beneficiul titularilor drepturilor în discuție”.

În consecință, ținând cont că raționamentul ce a stat la baza deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a fundamentat, pentru calificarea raportului juridic legat de utilizarea drepturilor conexe ca fiind sau nu o prestare de servicii cu titlu oneros, pe aplicarea mutatis mutandis a considerentelor din Hotărârea din 18 ianuarie 2017 pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-37/16 (paragr. 97, 98, 106-109, 111 și urm.), iar prin hotărârea CJUE din 21 ianuarie 2021, pronunțată în cauza C-501/19, s-a reținut că o situație precum cea în discuție în litigiul principal (raport juridic legat de utilizarea drepturilor de autor asupra unor opere muzicale prin comunicare publică) se distinge de cea din cauza în care s-a pronunțat Hotărârea din 18 ianuarie 2017, SAWP (C-37/16, EU:C:2017:22), sub două aspecte (parag. 38, redat mai sus), se constată că soluția instanței de apel de înlăturare a obligației de plată a TVA, care s-a întemeiat tocmai pe aceste considerente ale deciziei nr. 48/2017 a rămas fără o susținere legală, deci nemotivată.

Faptul că decizia nr. 48/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost pronunțată în legătură cu un litigiu generat de utilizarea neautorizată de către un post de radio de fonograme conținând prestații ale unor artiști interpreți sau executanți, în timp ce hotărârea CJUE din 21 ianuarie 2021, pronunțată în cauza C-501/19 a fost pronunțată în legătură cu un litigiu generat de utilizarea autorizată, printr-o licență neexclusivă, să comunice public aceste opere în schimbul plății unor remunerații nu este de natură să schimbe concluzia menționată anterior, atâta timp cât în deciziei nr. 48/2017 nu s-a făcut vreo astfel de distincție sub aspectul determinării existenței unei prestări de servicii cu titlu oneros. Dimpotrivă Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a avut în vedere în mod expres la această analiză raportul juridic direct legat de utilizarea drepturilor conexe (parag. 97, 98).

Nu se poate reține că ar constitui o motivare nici argumentația subsidiară a instanței de apel, conținută în paragraful următor: „În orice caz, cel puțin în cazul despăgubirilor stabilite prin hotărâre judecătorească în ipoteza în care izvorul obligației nu este unul contractual, potrivit art. 137 alin. (3), lit. b) din Legea nr. 571/2003 (normă preluată și în următorul Codul fiscal în vigoare de la 1 ianuarie 2016, respectiv cel reglementat prin Legea nr. 227/2015) nu se datorează TVA.”, având în vedere că nu rezultă modalitatea de raportare la circumstanțele speciale ale speței, caz în care trebuie analizate și apărările reclamantei, unele dintre ele formulate și la solicitarea instanței de recurs.

De altfel, dacă o astfel de soluție ar fi rezultat cu evidență din acest text de lege nu există o explicație pentru care nu a fost preluată în decizia nr. 48/2017 ICCJ, menționată anterior, atâta timp cât a fost una dintre opiniile (a doua) din practica judiciară, care se regăsesc la paragraful 54 al acestei decizii.

Pentru aceste considerente, instanța de recurs a apreciat că se impune casarea deciziei atacate.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâta S.C A. S.R.L., în prealabil se observă că în prima parte a acestuia sunt reluate criticile din apel ce vizau sentința pronunțată de prima instanță de fond, critici care au fost analizate de instanța de apel, o parte dintre ele fiind constatate fondate, de exemplu cele referitoare la pretinsa nelegalitate a sentinței legate de obligarea pârâtei la plata TVA-ului. Astfel aceste critici nu reprezintă în sine motive de recurs, ci fac parte din expunerea parcursului procesual până la pronunțarea deciziei instanței de apel atacate în fapt prin recursul de față.

Ca atare, obiectul analizei îl va constitui partea a doua din motivarea în fapt a recursului, ce vizează în mod expres decizia nr. 634/2019 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă.

Este nefondată susținerea că instanța de apel nu ar fi verificat dacă sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale și de unde rezultă această răspundere.

Potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ. efectul devolutiv al apelului este limitat la ceea ce s-a apelat.

Or, ținând cont de aceste limite ale efectului devolutiv, instanța de apel a analizat îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale din perspectiva criticilor formulate în apel.

Instanța de apel a reținut că prin cererea de apel pârâta a susținut că în speță nu a fost dovedită condiția faptei ilicite a comunicării operelor muzicale în mediul ambiental în perioada dedusă judecății, o eventuală posesie de aparatură audio nefiind echivalentă cu folosirea ori comunicarea de opere muzicale, că îi revenea reclamantei sarcina de a face proba comunicării de opere muzicale de către pârâtă în mijloacele sale de transport public de persoane și că nu are calitatea de utilizator pentru că autovehiculele sale nu au casetofon sau radio CD montate.

Ca atare, în apel pârâta a criticat doar neîndeplinirea condiției răspunderii civile delictuale referitoare la săvârșirea unei fapte ilicite, care în speță consta în comunicarea publică a operelor muzicale, condiție care a fost analizată de către instanța de apel, prin raportare la motivele concrete formulate în apel. Aceasta rezultă, de altfel, din menționarea în mod expres la finalul acestei analize din cadrul considerentelor deciziei atacate a concluziei: „Prin urmare, criticile referitoare la inexistența faptei de comunicare publică a operelor muzicale în mijloacele de transport public vor fi înlăturate”.

Recurenta a mai criticat modalitatea în care instanța de apel a analizat motivele de apel legate de probarea îndeplinirii acestei condiții sub mai multe aspecte, critici întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, recurenta pârâtă a arătat că instanța de apel a refuzat aplicarea dispozițiilor art. 249 C. proc. civ. referitoare la sarcina probei, în privința U.C.M.R.-A.D.A., apreciind că reclamantei nu i se poate cere să facă dovada îndeplinirii condiției comunicării operelor muzicale.

Această susținere este nefondată, având în vedere că instanța de apel nu a reținut că reclamanta nu ar avea sarcina probei comunicării publice a operelor muzicale, ci că din dovedirea faptului că mijloacele de transport deținute de către pârâtă erau dotate din fabricație cu mijloace de sonorizare rezultă calitatea pârâtei de utilizator de opere muzicale ce naște prezumția comunicării de opere muzicale.

Or, potrivit art. 250 C. proc. civ. dovada unui fapt se poate face și prin prezumții.

Odată făcută această dovadă de către reclamantă, pârâta avea obligația, în temeiul aceluiași articol 249 C. proc. civ., de a-și dovedi susținerile, administrând proba contrară.

Acesta este contextul în care instanța de apel a analizat, conform art. 264 C. proc. civ. probele propuse de către pârâtă, inclusiv sub aspectul valorii probatorii a acestora.

Recurenta pârâtă a mai susținut faptul că în mod nelegal au fost înlăturate înscrisurile depuse de pârâtă în probațiune, pe motiv că nu au dată certă.

Este de observat că instanța de apel a reținut că „planșele foto și celelalte înscrisuri depuse de pârâtă în apel (majoritatea nesemnate de conducătorii auto), nu răstoarnă această prezumție, întrucât emană de la parte și nu au o dată certă, care să ateste că nu sunt întocmite post factum”.

Potrivit art. 278 alin. (1) C. proc. civ. data înscrisurilor sub semnătură privată este opozabilă altor persoane decât celor care le-au întocmit, numai din ziua în care a devenit certă, prin una dintre modalitățile prevăzute de lege.

Recurenta pârâtă nu a menționat că ar fi fost realizată în cauză vreuna dintre modalitățile de dobândire a datei certe a înscrisurilor sub semnătură privată enumerate în cadrul punctelor 1-6 ale art. 278 alin. (1) C. proc. civ., susținând doar că această condiție a datei certe a înscrisurilor, despre care se susține că ar fi registre interne, nu ar fi cerută persoanelor juridice private, fără a indica vreo dispoziție legală în acest sens.

Sub acest aspect este de reținut că instanța de apel nu a constatat că înscrisurile administrate ca probă de către pârâtă ar fi reprezentate de registre interne, ci de ‹‹înscrisuri atestând dotările autovehiculelor la momentul predării – primirii între șoferii care intrau/ieșeau din cursă, înscrisuri care sunt bifate cu „nu” în dreptul mențiunilor „casetofon”, „DVD”, „televizoare”, „microfon”››, care în majoritatea lor erau nesemnate de conducătorii auto, iar recurenta pârâtă nu a susținut că ar fi administrat ca probă și alte înscrisuri, constând în registre ale profesioniștilor, care să nu fi fost avute în vedere de instanța de apel la aprecierea coroborată a probelor.

Mai mult, în speță s-a pus problema opozabilității înscrisurilor față de alte persoane decât cele care le-au întocmit, fiind nerelevant, raportat la circumstanțele cauzei, faptul că aceste înscrisuri interne ale societății pârâte ar avea menirea de a monitoriza activitatea zilnică a conducătorilor auto și starea tehnică a autovehiculelor.

Recurenta a invocat ca argument și faptul că nici hotărârile judecătorești care se comunică părților nu poartă semnătura judecătorilor și cu toate acestea sunt valabile.

Acest argument nu poate fi reținut, având în vedere că exemplarul comunicat părților în temeiul art. 427 din C. proc. civ. și art. 131 alin. (8) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Suprem al Magistraturii nr. 1375/2015, nu reprezintă originalul hotărârii judecătorești, ci o copie simplă. Potrivit art. 426 alin. (6) din C. proc. civ., numai cele două exemplare originale în care se întocmește hotărârea judecătorească trebuie să conțină semnăturile menționate în art. 426 alin. (3) din C. proc. civ., astfel încât copia care se comunică nu trebuie să fie semnată. Ca atare, în ceea ce privește semnarea hotărârilor judecătorești și valabilitatea acestora sunt reglementate dispoziții speciale care nu sunt aplicabile situației de fapt în speță.

În ceea ce privește planșele foto, recurenta pârâtă a susținut că instanța de apel nu i-ar fi solicitat să depună în format brut aceste fotografii pentru a se constata data efectuării lor. Prin aceasta se invocă de fapt omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care partea nu le-a propus și administrat în condițiile legii, critică ce nu poate fi formulată în căile de atac, potrivit art. 254 alin. (6) C. proc. civ.

Recurenta pârâtă a mai susținut, invocând de asemenea prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că, fără o justificare temeinică, instanța de apel a înlăturat o parte și nu a analizat cealaltă parte dintre probele administrate de către aceasta în susținerea apărării potrivit căreia nu a utilizat fonograme care încorporau opere muzicale prin comunicare publică, întrucât instalațiile de sonorizare ar fi fost deconectate/înlăturate din autovehicule ca urmare a dispoziției conducerii.

Așa cum s-a reținut anterior, instanța de apel a motivat de ce planșele foto – din care rezultă că în diferite autovehicule din parcul său auto nu sunt montate casetofon sau radio CD în spațiul corespunzător destinat aparatului de sonorizare, spațiul respectiv fiind gol – și celelalte înscrisuri – atestând dotările autovehiculelor la momentul predării-primirii între șoferii care intrau/ieșeau din cursă, înscrisuri care sunt bifate cu „nu” în dreptul mențiunilor „casetofon”, „DVD”, „televizoare”, „microfon”-, depuse de pârâtă în apel, nu răstoarnă prezumția comunicării publice a operelor muzicale, și anume „întrucât emană de la parte și nu au o dată certă, care să ateste că nu sunt întocmite post factum”, pe lângă faptul că majoritatea nu erau semnate de conducătorii auto.

Referitor la susținerea pârâtei că instanța de apel nu ar fi analizat o parte dintre probele administrate, se constată că aceasta nu a arătat care probe nu au fost analizate, astfel că această susținere nu poate fi verificată de către instanța de recurs.

Astfel, nu se poate reține sub aspectele menționate anterior încălcarea dreptului la apărare și, în consecință, a dreptului la un proces echitabil.

Recurenta pârâtă a mai arătat că instanța de apel a reținut în favoarea reclamantei incidența în speță a Ordinului nr. 458/2002, fără a observa că acesta este abrogat.

Contrar susținerilor recurentei pârâte, Ordinul nr. 458/2002, pentru aprobarea Normelor metodologice privind clasificarea pe categorii a autobuzelor și microbuzelor utilizate pentru transporturi publice de persoane prin servicii regulate în trafic național, nu a fost abrogat ci a fost modificat prin Ordinul nr. 1148 din 7 iulie 2014 al Ministerului Transporturilor publicat în Monitorul oficial nr. 544 din 23 iulie 2014. Deși nu se menționează expres în recurs, recurenta pârâtă a avut în vedere probabil abrogarea prevederilor referitoare la dotarea mijloacelor de transport cu radio și casetofon sau CD-player, drept criteriu de clasificare a acestora.

Totuși, această modificare nu este aplicabilă prezentului litigiu, având în vedere că perioada pentru care se solicită plata remunerației în cauză este anterioară intrării în vigoare a Ordinului nr. 1148 din 7 iulie 2014.

Mai mult, licențele de transport la care s-a raportat instanța de apel pentru a ajunge la concluzia că mijloacele de transport erau dotate cu astfel de aparate sunt, de asemenea, anterioare acestei modificări.

Recurenta pârâtă a mai susținut că în mod nelegal, raportat la normele din Legea nr. 8/1996 care reglementează folosirea și utilizarea operelor muzicale, iar nu plata unor drepturi de autor pentru fiecare aparat, instanța de apel a reținut că prezența aparatului de radio și casetofonului sau CD-payerului-ului la momentul clasificării dă naștere la plata drepturilor de autor.

Observând considerentele deciziei atacate, se constată că, într-adevăr, instanța de apel a reținut ca fiind dovedit prin probele administrate în cauză faptul existenței la momentul clasificării mijloacelor de transport a aparatului de radio și casetofonului sau CD-playerului.

Din această constatare a ajuns la concluzia că aceste aparate s-au aflat la bordul mijloacelor de transport în toată perioada care face obiectul litigiului, atâta timp cât probele administrate la solicitarea pârâtei nu au fost de natură a constitui dovada contrară, în sensul înlăturării acestui tip de aparate după achiziționarea mijloacelor de transport.

Recurenta pârâtă susține că pentru a se ajunge la concluzia comunicării publice a operelor muzicale nu era suficientă dovedirea dotării mijloacelor de transport cu acest tip de aparate, apte a fi folosite pentru a se realiza acest gen de comunicare, ci reclamanta ar fi trebuit să facă dovada faptului că pârâta ar fi folosit efectiv aceste aparate, eventual prin proba cu martori.

În acest sens recurenta pârâtă a invocat cauza CJUE C-306/05 Sociedad General de Autores y Editores de Espana (SGAE) contra Rafael Hoteles S.A. din care ar reieși că simpla existență a aparaturii tehnice nu reprezintă în sine o comunicare în sensul Directivei 2001/29/CE, ci distribuirea unui semnal prin aparate tv de către un hotel către clienții cazați în camere, indiferent de tehnica folosită pentru transmiterea semnalului, constituie comunicare publică în sensul art. 3 alin. (1) din Directivă.

Referitor la cauza C-306/05 Sociedad General de Autores y Editores de Espana (SGAE) contra Rafael Hoteles S.A., este de remarcat că circumstanțele comunicării publice a unei opere prin intermediul televizoarelor instalate în camerele unui hotel sunt diferite de cele ale comunicării publice a operelor muzicale prin intermediul unui aparat de radio instalat la bordul unui mijloc de transport în comun.

În această cauză s-a făcut distincție între simpla instalare a unor televizoare în camerele unui hotel și distribuirea unui semnal către aceste televizoare, fără de care aceste aparate nu ar fi putut fi folosite de către clienții hotelului.

În schimb, în cazul aparatelor de radio amplasate la bordul mijloacelor de transport în comun undele radio sunt receptate de antena acestora, fiind suficientă pornirea aparatului de radio de către conducătorul auto pentru a se realiza comunicarea publică.

Ținând cont de dotarea acestor mijloace de transport cu aparate de radio și, în mod implicit, de notorietatea faptului că în acest gen de mijloace de transport de regulă se difuzează muzică la aparatele de radio, instanța de apel a prezumat comunicarea publică a operelor muzicale.

De altfel, în baza aceleiași situații de fapt de notorietate menționate anterior, s-a stabilit în cadrul Deciziei nr. 266/2011 a Oficiul Roman pentru drepturile de autor (Metodologia privind remunerațiile cuvenite titularilor de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru comunicarea publica a operelor muzicale in scop ambiental), care a fost menționată în prima parte a recursului, remunerația datorată, printre alte activități, pentru „transporturi terestre sau maritime de pasageri”.

Dată fiind această situație de fapt de notorietate, ținând cont și de prevederile art. 255 alin. (2) C. proc. civ., nu se poate reține susținerea recurentei pârâte că reclamanta trebuia să dovedească cu martori faptul că în mijloacele de transport deținute de către pârâtă se difuza muzică la aparatele de radio aflate în dotarea acestora.

Ca atare, contrar susținerilor recurentei pârâte, instanța de apel a prezumat situația de fapt a comunicării publice a operelor muzicale în mijloacele de transport deținute de către pârâtă bazându-se pe împrejurări dovedite prin alte mijloace de probă sau notorii.

Recurenta pârâtă avea posibilitatea să facă dovada contrară pretinsă, posibilitate care nu a fost negată de instanța de apel. În speță, instanța de apel a reținut, așa cum s-a menționat anterior, că probele administrate de aceasta nu au întrunit condițiile de opozabilitate, pentru a fi avute în vedere la aprecierea coroborată a probatoriului.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe pârâta S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamanta U.C.M.R.-A.D.A. – Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor, reprezentând partea din onorariul de avocat, conform dovezilor aflate la dosar, aferentă soluționării acestui recurs.

În temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta U.C.M.R.-A.D.A. – Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Partea din onorariul de avocat aferent soluționării acestui ultim recurs urmează a fi avută în vedere de către instanța de apel la acordarea cheltuielilor de judecată, în funcție de partea care va avea câștig de cauză în apel, raportat la pretențiile care fac obiectul acestui recurs.

Sursa informației: www.scj.ro.