Lipsa și singurătatea judecătorilor

4 ian. 2024
Vizualizari: 319
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

În amintirea „părintelui” Zilei Justiției Române – Gavril Iosif Chiuzbaian

Am cunoscut la o conferință ținută la București dedicată proprietății intelectuale pentru profesori (găzduită de USAMV) o ființă de o delicatețe, cultură, prezență, eleganță și bun simț extraordinare: doamna Altaye Tadl Desta, șefa programului de învățământ la distanță a Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale. Mândră de originea ei etiopiană, de Biserica Coptă (ortodoxă) în care a crescut fără a trăi în Etiopia. Părinții ei, susținători ai împăratului Haile Sellasie (asasinat în anul 1975 de Mengistu Haile Mariam și înmormântat sub biroul acestuia) au emigrat în SUA, unde Altaye și-a făcut studiile, devenind apoi funcționar al OMPI. A fost încântată să afle de la noi că Nicolae Titulescu, de la tribuna Ligii Națiunilor de la Geneva, după invadarea Etiopiei de către italieni, a susținut Etiopia și a cerut scoaterea din sală a „sălbaticilor” ziariști italieni, care încercau să-l boicoteze pe Haile Sellasie, lucru care l-a costat demiterea din funcția de ministru de externe al României, dar care face ca acesta să aibă un portret în Biserica Sfânta Treime din Addis Abeba. La fel ca împăratul Haile Selassie și despre care am amintit aici pentru spusele lui care ar trebui să ne rușineze atunci când tăcem de frică: „De-a lungul istoriei, ceea ce a făcut ca răul să triumfe a fost inerția celor care ar fi putut acționa, indiferența celor care aveau mai multă minte, tăcerea vocii justiției când conta cel mai mult”. Sau filosoful critic al Revoluției franceze, anglo-irlandezul Edmund Burke: „Pentru ca răul să triumfe, este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic”. Și pe care îl amintesc aici pentru că partea bună a justiției nu face nimic spre a opri partea cea rea.

Mai sunt două motive pentru care am dat curs invitației de a scrie aici un text: (i) să repar o „nedreptate” ce i s-a făcut lui Gavril Iosif Chiuzbaian și (ii) de a propune ca Ziua Justiției să fie atunci când trebuie și când poate fi cu adevărat serbată, iar nu atunci când nimănui nu-i prea arde de ea. Sper însă să nu se supere prea mult pe mine judecătorii (eu mă simt tot judecător în sinea mea) pentru ceea ce am a spune aici despre ei.

 

*

*      *

Un adevăr ce ar putea supăra pe mulți: Acela că avem o justiție imatură. La propriu și la figurat. La modul propriu, pentru că a fi judecător la 25 de ani este prea devreme, iar a deveni pensionar la 50 de ani este mult prea devreme. La vârsta maturității profesionale, judecătorii abandonează justiția pentru că necopții la minte făcători de legi au făcut mai convenabilă pensionarea decât munca: oare cine nu ar sta fără să muncească având un venit mai mare decât dacă ar munci?! Este grea munca de judecător. Dar a celui care operează cum este? Dar a profesorului care trebuie să educe, să învețe, să învețe el însuși mereu, să se stăpânească în fața copiilor și a părinților, cum este? Judecătorul dobândește maturitate deplină pe la 40-45 de ani și devine olimpian după 50 de ani! Adică exact atunci când poate sta pe o pensie mai mare decât salariul. Și „sta” este un fel de a spune, pentru că, de fapt, nu… nu stă! Judecând pragmatic, cei care procedează astfel sunt realiști și pragmatici. Nu pot fi suspectați de lipsă de maturitate. La figurat, justiția noastră este imatură pentru că se poartă astfel. De exemplu, făcând grevă/protest fără să aibă dreptul. Pedepsind pe justițiabili, dar selectiv, fără ca ei să aibă vreo vină. Încasând salariul ca și cum ar munci. Tăcând atunci când cei răi fac rău justiției. Când cei care au abuzat nu au fost arătați cu degetul de cei buni. Când i-au luat de model pe cei care au abuzat.

 

*

*       *

Justiția nu înseamnă doar judecători(i), chiar dacă în mentalul colectiv (dar și al lor, al judecătorilor) justiția și judecătorii sunt socotiți a fi una. Ei, judecătorii, sunt, fără îndoială, parte importantă și după mulți, partea cea mai importantă a justiției, iar prin obligația pe care o au, aceea de „a spune dreptul”, prin imperium-ul de care dispun și care conferă forța obligatorie hotărârilor lor, prin faptul că doar ei au dreptul de a hotărî asupra libertății, onoarei și averii semenilor lor, în bună măsură așa și stau lucrurile. Așa cred și ei, judecătorii! Și totuși, judecătorii nu sunt singurii „eroi” ai justiției, pentru că până la dreptul spus de ei este cale lungă, este un drum greu, pe care mulți îl străbat. Pe acest drum anevoios se află și cei care fac dreptate/justiție în felul lor discret și împăciuitor (notari, mediatori, arbitri), cei care negociază și redactează contracte și multe alte acte juridice (consilieri juridici, avocați), cei care încearcă să descâlcească încâlcite relații, raporturi și dispute juridice dintre părți spre a le pune pe masa celor de la care cerem dreptate, limpezime (și nu uit desigur că nu de puține ori lipsește nu doar limpezimea, ci chiar și adevărul adevărat), adică avocații particularilor și cei ai statului, dar și cercetători și profesori care deslușesc probleme și/sau îi formează pe ceilalți. Și cred că așa a și fost gândită „Ziua Justiției”, pentru că dacă ar fi fost gândită altfel, atunci ideea de justiție ar fi una simplificatoare și toți cei care o sărbătoresc ca fiind (și) a lor, fără a fi însă judecători, ar fi doar niște uzurpatori! Cred însă că ziua justiției este și a justițiabililor și a celor care ar putea deveni justițiabili, dar și a celor care, chiar de nu vor avea vreodată un contact direct cu justiția, sunt și vor fi interesați de mersul ei.

 

În acest an, „Ziua Justiției” a fost una tristă, poate cea mai tristă și mai apăsătoare dintre cele 29 câte au fost până acum în România pentru judecători. Și asta nu doar pentru că judecători au lipsit de la această sărbătoare (cu excepția care îi onorează pentru că demonstrează că Ziua Justiției este respectată, aceea a judecătorilor Înaltei Curți), cât pentru motivele pentru care au lipsit, primul fiind acela că lumea politică de la noi, într-un acces de populism și demagogie, pare (părea?!) decisă să o întoarcă în timp la statutul de prost salarizată, „plătindu-i” în acest fel niște polițe (unele meritate, dar nu asta era soluția), al doilea este acela că populația, intoxicată cu informații false, susține acest demers fără să-i conștientizeze urmările și al treilea, acela că în acest moment de mare cumpănă judecătorii sunt aproape singuri, chiar și după ce lucrurile s-au mai liniștit un pic, iar cei care îi susțin riscă să fie ei înșiși zidiți.

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

 

Ca fost judecător mă declar solidar cu ei, cu cei buni (sigur, cu aceia pe care eu îi cred buni), iar ca avocat și profesor mă simt dator să-i apăr în fața nedreptății pe cale de a li se face, spunând însă mai întâi răspicat că eu nu am nimic de apărat pentru mine însumi, apoi, că eu cunosc justiția din interior, dar și din exterior, că-i știu bunele și relele, că având funcții de conducere în justiție am apărat și am susținut întotdeauna interesele judecătorilor, gândind însă mereu la justițiabili, că netrăind într-o lume cu respect pentru toate cele 10 porunci care ne-ar scuti de orice nevoie de autoritate, de judecăți și de pedepse, lumea are nevoie de judecători și că pentru a avea drepți și buni judecători avem multe de făcut, iar între cele ce trebuie făcute se numără un salariu decent, care să le asigure confortul în timpul vieții active și compensarea privațiunilor la care sunt supuși după retragere.

Sunt multe de spus despre justiția noastră și despre cum a ajuns acum să fie pusă la zid, la stâlpul infamiei, aproape crucificată. O justiție care și-a dobândit cu greutate statutul meritat și comparabil cu cel al justiției din țările în rând cu care ne-am dori să fim cu totul și care, în ochii celor din afara ei, în ultimii ani, a oscilat între mărire și decădere, între speranțe și deziluzii, între părerea că e bună și își face bine treaba și aceea că s-a compromis (prin neștiință, abuzuri, rea-credință, inconsecvență, lucruri care s-au și petrecut), între impresia că este independentă și aceea că este dependentă (și încă nu-i destul acest ultim cuvânt, dar scriu despre ei, nu împotriva lor!).

Realitatea tristă este că în România, puterea politică din cel mai întunecat deceniu (ne aflăm de mult în cel de-al doilea deceniu întunecat, dar n-a venit încă vremea pentru deplină cunoaștere, înțelegere și judecată a răului acestuia) al istoriei noastre recente, cu sprijin direct sau indirect, dar întotdeauna interesat din afara Țării, împreună cu odioși din serviciile secrete care și-au călcat jurământul și au „uitat” că treaba lor e a Țării, nu a celor ce au vrut să facă din Țară moșie personală sau corabie bună de scufundat cu tot cu echipajul ei (poporul român, din care 6 milioane sunt în autoexil), profitând și de slăbiciunea judecătorilor, dar și a avocaților (cei ai statului, adică procurorii, dar și cei ai particularilor), a așezat în fruntea ei oameni școliți parcă de Tomas de Torquemada, Nicolau Eymerich și Antoine Quentin Fouquier de Tinville la un loc și care au maculat nu doar justiția ca instituție, ci și au compromis-o ca idee.

Cu astfel de oameni în capul ei și cu astfel de oameni ca lideri informali de opinie justiția nu putea urma decât modelul de tristă amintire a celor înainte amintiți. Adică a unei justiții care, în componenta ei „penală” de vârf, s-a pus adesea în slujba răului, nu a binelui, în slujba unor sperjuri, iar nu în aceea a drepților, în slujba celor care vor Țara noastră pentru ei, iar nu pentru săracul popor român. Nu sunt mulți cei care au făcut asta, dar cei vizibili, cei care au construit imaginea justiției noastre, cei care au aruncat asupra ei anatema unei justiții nedrepte și politizate sunt cei puțini și răi, nu cei mulți și buni dar care, din păcate, au tăcut. Probabil nu vom putea stabili niciodată răul întreg și pagubele imense ce a făcut Țării și poporului român această mână de oameni.

A dobândit justiția noastră putere prea multă?! Aș spune că în parte i s-a dat, în parte și-a luat, dar nu știu care este partea mai mare. Cu ani în urmă, un ministru al justiției abia înscăunat a făcut public o afirmație șocantă, aceea că puterea nu se dă, se ia! Este șocantă pentru că „luarea/preluarea puterii” este proprie regimurilor tiranice, iar nu celor democratice în care puterea se dă unor reprezentanți aleși din popor pentru a se ocupa de treburile publice (sună lemnos și găunos, dar formularea este inevitabilă!), iar ministrul care a spus-o nu poate fi în niciun caz bănuit de neștiință de carte și eu cred că aceasta a fost (doar) una dintre acele greșeli (nu singura!) care au marcat în rău mersul justiției. Și aceasta pentru că luată tale quale, judecătorii, stimulați în bună măsură și de o parte a puterii politice în cap cu președintele țării, au început să creadă că își pot lua ei înșiși câtă putere vor. Și și-au și luat, dar ceea ce a fost mai grav a fost faptul că judecătorii nu au băgat de seamă că deasupra lor s-a așezat o „putere” abuzivă, aceea a avocaților statului și ai serviciilor secrete, care s-au purtat ca unelte ale puterii politice. Nu toți, dar cei care au făcut-o au fost cei care au devenit vizibili. Făcându-i de râs și pe ceilalți.

Este interesant de relevat și mecanismul de creare a justiției obediente: salariile au fost mărite, iar pensiile – gândite la un nivel care să le facă mai atractive decât munca în robă pentru a-i determina pe cei vechi și experimentați, dar nealiniați, să plece spre a face loc noilor, mulți entuziaști și pregătiți, dar neexperimentați, între care se aflau însă și unii cu probleme de comportament (e mai mult de atât, dar rămâne scrierea și asta obligă la reținere în exprimare) și îmbătați de putere. Este motivul pentru care justiția noastră nu este acolo unde ar trebui să fie, dar despre lipsa de maturitate și cauzele ei, cu altă ocazie. Dar și dintre cei cu vechime și maturi ca vârstă s-au găsit destui însetați de putere și care au abuzat de ea punându-se în slujba puterii. Între cei cu dreptul și puterea de a decide soarta întregului corp al judecătorilor și procurorilor s-au aflat însă destui care n-au înțeles că a-i dezbrăca de robă pe nedrepți și pe cei bolnavi cu adevărat (sunt și dintre aceia care testați cu adevărat s-ar dovedi că n-au dreptul să fie ce sunt) sau bolnavi doar de putere și a nu avea milă pentru aceștia este în folosul corpului magistraților, al justițiabililor și al Țării.

Mi-e greu mie să spun ori să răspund la întrebarea de ce toți (buni și răi împreună) au tăcut mâlc atunci când unul dintre ei s-a retras din activitate cu o pensie reprezentând echivalentul a vreo 20.000 de euro/lună care a scandalizat România întreagă, dar nu și pe magistrații ei, care au judecat strâmb că e mai bine să-l imiți pe acela, dacă se poate, decât să te dezici (barem) de asemenea tupeu.

*

*       *

Este greu de înțeles (și nu cred că doar pentru mine!) rațiunea pentru care Ziua Justiției din România a fost stabilită, în anul 1994 (HG nr. 364), în prima duminică a lunii iulie. Ministrul justiției de la acea dată, domnul Gavril Iosif Chiuzbaian, avea de prim consilier pe domnul Theodor Rus, un fost bun președinte de tribunal (în Harghita) în care avea mare încredere (avea și de ce!) și cred că ideea (lăudabilă în sine, a) instituirii acestei zile a fost gândită de cei doi împreună (dar nu am dat nicicum de domnul Rus spre a mă asigura că așa este), iar de bunele lor intenții nu am nici un motiv de a mă îndoi.

Domnul G. I. Chiuzbaian fusese la începuturile vieții profesionale judecător și mai apoi, mânat și de alte preocupări de suflet și de minte, a înclinat balanța când într-o parte, când în alta, fiind ba funcționar ministerial prin cele ale culturii, ba prin cele ale dreptății. Avea și har scriitoricesc (a fost coscenarist al filmului „Instanța amână pronunțarea” realizat în anul 1976, cu o distribuție actoricească impresionantă și în regia lui Dinu Cocea) a scris eseuri, poezii, studii istorice, lucrări relevante de drept și a fost reîntemeietor al revistei „Palatul de Justiție”. Era avid de cunoaștere (de oameni și de lucruri noi) și de comunicare, îi plăcea (uneori prea mult) să vorbească în fața publicului conștient de valoarea și farmecul său oratoric, era dornic de a-și întâlnii omologii, de a vorbi cu ei și de a stabili cu aceștia relații personale („ministru pentru relația cu universul” l-a caracterizat cu umor fin un alt personaj politic important al acelor vremuri). Era boem, elegant în exprimare și în ținută (un aristocrat a spus despre el Daniela Ciochină, fostă membră a CSM), de o desăvârșită politețe, cu mult bun simț, moderat și tolerant, deși, ca orice mason, era și orgolios și perseverent în atingerea țintelor sale.

Domnul Chiuzbaian fusese numit ministru în martie 1994, în vremuri grele pentru justiție (în acel an, Tribunalul București al cărui președinte eram, avea 61 de judecători care au soluționat 54.000 de dosare, condițiile de lucru era proaste, clădirile – în ruină și insalubre, salariile judecătorilor – mici) și după ce, cu numai o zi înainte, șeful său de atunci, un secretar de stat din Ministerul Justiției, îl amenințase că „îl dă afară” după un schimb de replici tăioase și pentru pricini doar de ei știute. Și încerc să-mi imaginez reacția secretarului de stat (un excepțional judecător de scaun, dar atins și el de microbul politicii, hibă grea și rea a justiției noastre) care-l amenințase pe domnul Chiuzbaian cu destituirea, când, în ziua următoare, invitat la înscăunarea noului ministru, acesta a anunțat păstrarea sa în funcția de secretar de stat, uimindu-i prin eleganța sa pe toți cei care știau incidentul din ziua precedentă.

Nu am însă îndoială că instituirea „Zilei Justiției” a fost și un gest politic, și o încercare a ministrului de a demonstra că se ocupă și lucrează cu folos, dar și de a câștiga simpatia/bunăvoința judecătorilor. Dar la vremea aceea, nevoile și gândurile judecătorilor erau la lefuri, la numărul de dosare, la ruina „palatelor”, la dotarea instanțelor (cine mai știe că în anul 1994 am achiziționat câte un calculator pentru fiecare instanță și am angajat o cunoscătoare să ne învețe a lucra cu ele!?) la inflația galopantă și care se îndrepta către una cu trei cifre, la inflația de legi (inclusiv de legi populiste, politicianiste și proaste, dar în această zonă a legiferării lucrurile stau acum mult mai prost decât atunci) și mai puțin la aceea a unei „zile a justiției”. Unele dintre ele au fost rezolvate de miniștrii care au urmat domnului Chiuzbaian, dar despre cât bine și cât rău au făcut justiției și justițiabililor urmașii lui în biroul ocupat cândva și de un uriaș al dreptului pe nume Constantin Hamangiu (nu a fost singurul uriaș ministru, dar a fost, după știința mea, singurul ministru al justiției care și-a donat averea încă din timpul vieții, Academiei Române[1], pentru acordarea unor premii pentru opere literare, între cei premiați fiind Lucian Blaga, George Călinescu, Ionel Teodoreanu, Ion Irimescu, Mihail Jora), de nu se vor răzgândi cei care m-au invitat și conduc revista Palatul de Justiție, poate voi reuși să scriu altă dată.

Eu cred cu tărie și că justiția noastră ar trebui să-și scrie, fără ură, fără părtinire, fără amestec din afară, altul decât cel necesar cercetării, istoria așa cum a fost și că acesta ar putea fi, ar trebui să fie, un proiect de cercetare al Academiei de Științe Juridice din România. Cred că ar fi în folosul judecătorilor de ieri și de azi, dar și al justițiabililor de azi să știe și unii, și alții ce a făcut justiția rău și ce a făcut bine, spre a ști cum să facă doar bine. De altfel, cred că același lucru ar trebui să-l facă și avocații statului, și avocații particularilor, dar și mulți alții care, într-un fel sau altul, au marcat istoria noastră (a Țării, a Românilor, a prietenilor și/sau a dușmanilor). Cred că este vremea pentru a ne vindeca de ură și de a ne salva.

*

*       *

Am o datorie de conștiință față de domnul Gavril Iosif Chiuzbaian. Aceea de a-i spune ce n-am știut a-i spune în timpul vieții, de ce n-a vorbit în seara zilei de 6 noiembrie 1995, atunci când, din poziția de președinte al Tribunalului București și de administrator al clădirilor justiției bucureștene, am organizat la Casa Centrală a Armatei, aniversarea a 100 de ani în Palatul de Justiție. Palatul era la acea vreme poprit cu schele de lemn în interior, după ce cutremurele și vremurile l-au șubrezit din temelii. Ne-am propus să obținem sprijinul președintelui României, al Parlamentului și al Guvernului pentru a reface Palatul și „a-i da strălucirea de altădată” (l-am citat pe Paul Everac, chiar dacă nu-i originalitate în zicerea asta), dar aniversarea nu se putea face în Palat (vizitat de altfel de două sau trei ori inclusiv de președintele de atunci al țării).

Am invitat și au acceptat invitația noastră președintele, primul ministru, ministrul justiției și ministrul finanțelor, președinții Camerelor Parlamentului și președinții celor două Comisiilor Juridice ale Parlamentului. Ziua evenimentului (6 noiembrie) a fost stabilită în acord cu invitații și programele acestora, în particular cu acela al președintelui, de aceea nu s-a putut ține la data de 15 octombrie.

Cred adesea că dacă „lucrurile se întâmplă altfel decât ni le dorim, atunci trebuie să le acceptăm așa cum se întâmplă” (doamna Gabriela Bârsan mi-a spus asta în februarie 1990, dar nu știu dacă azi mai crede la fel, retrasă într-o altă lume după ce i s-a întâmplat ceea ce cu siguranță nu și-a dorit și nu a meritat), pentru că tot ceea ce ni se întâmplă, este scris în stele și că dacă avem uneori alternative în alegeri (bine sau rău), adesea nu putem decât să ne supunem. Așa a fost și atunci, la evenimentul nostru!

La data de 4 noiembrie 1995, la ora 21.30, pentru că nu a mai vrut doar să vorbească despre pace, ci să și facă pace, pentru că socotea că au murit prea mulți și a curs prea mult sânge, pentru că voia să pună capăt urii spre a trăi în armonie cu palestinienii, primul ministru israelian Ytzhak Rabin, participând la un miting pentru pace în Piața Regilor Israelului din Tel Aviv (azi, Piața Rabin), a fost ucis cu două gloanțe de pistol de un tânăr de 25 de ani, Yigal Amir, student la drept și extremist radical evreu, care îl considera pe Y. Rabin pentru dorința și intenția sa de a face pace cu palestinienii, un „rodef” (ceva între trădător, criminal) căruia trebuia să i se aplice „din rodef”, adică legea iudaică în temeiul căreia oricine putea să-l omoare ca dușman al evreilor.

Asasinatul comis de Yigal Amir a schimbat mersul istoriei omenirii și mai ales pe cea a evreilor și palestinienilor, pentru că în loc de pace, aceștia sunt și azi într-un conflict politic și sângeros, într-un soi de război nerăzboi fără perspective de încheiere într-un viitor apropiat[2]. Dar „efectul de fluture” l-am simțit până la noi, pentru că președintele României nu putea să lipsească de la înmormântarea lui Ytzhak Rabin, care a avut loc la data de 6 noiembrie 1995 (încălcându-se, din motive lesne de înțeles, tradiția iudaică potrivit căreia înmormântarea unui evreu trebuie să se facă înaintea primului apus al soarelui după deces), sacrificându-ne pe noi. Dar în spiritul adevărului trebuie să amintesc că președintele României și-a dorit să participe la eveniment și ne-a propus să schimbăm data. Lucru cu neputință pentru noi și pentru cei care ne-au găzduit (într-o frumoasă sală a Casei Centrale a Armatei).

Cel care ne-a stricat și nouă evenimentul aniversar, extremistul radical Yigal Amir (care nu era singurul în dezacord cu cel pe care l-a asasinat și nu a fost singur la comiterea crimei, având cel puțin doi complici, de implicare fiind bănuit, dar nu și demonstrat, chiar și Shin Beth[3]) a fost condamnat la închisoare pe viață și la alte două pedepse cu închisoare (împreună cu cei doi tovarăși ai săi identificați). A stat 15 ani izolat și în penitenciarele care l-au găzduit s-au construit camere speciale pentru el. Când a fost scos din izolare a primit televizor, telefon, drept la vizite și s-a căsătorit, în penitenciar, cu o evreică din Lituania cu care a făcut un copil. A inspirat filme (care au stârnit controverse sau au primit premii), s-au organizat proteste, s-au semnat petiții în favoarea eliberării lui și s-a înființat un partid (Mishpatei Tzedek = procese corecte) al cărui scop este rejudecarea procesului său și abrogarea Legii Yigal, dar viața sa se va sfârși în detenție, pentru că Yigal Amir este și „beneficiarul” unei legi (Legea Yigal) adoptate special pentru el de Knesset, lege conform căreia asasinul unui prim-ministru al Israelului nu poate beneficia de reducerea pedepsei (la 20-30 de ani, posibilă în cazul celorlalți condamnați pe viață), de grațiere ori amnistie și nu poate fi liberat niciodată condiționat.

Absența (motivată a) președintelui României de la evenimentul nostru din 6 noiembrie 1995 a făcut însă ca și alți înalți oficiali să lipsească, așa încât intenția noastră de a-i sensibiliza și capacita pe guvernanți pentru renovarea Palatului de Justiție nu și-a atins scopul la nivelul pe care ni l-am dorit, dar ca sărbătoare a Justiției a fost apreciată de toți cei care au fost acolo și-n amintirile cărora dăinuie până azi, chiar dacă nu toți au remarcat sincopa care pe mi-o reproșez și mie, iar nu doar celui vinovat în mod direct de ea. Să explic: în organizarea evenimentului de atunci m-au ajutat președintele și vicepreședintele Curții de Apel București domnii Radu Giroveanu (nepot de fiică al lui Constantin Rădulescu Motru) și Ilie Zarafiu (pe care și Alexandrul Arșinel îl invidia pentru umorul și talentul său și sacul fără fund al bancurilor pe care le știa), și președinții judecătoriilor din București, dar cum eu credeam că președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, la acea dată domnul Gheorghe Uglean, era totuși capul justiției și al cincilea om în stat, l-am așezat pe acesta ca prim semnatar al „diplomelor” ce am acordat atunci magistraților în funcție și l-am invitat pe acesta să se comporte ca atare (cap al justiției) și să „facă onorurile” remițându-i și desfășurătorul evenimentului. Doar că din motive ignobile, domnul Uglean nu a dat cuvântul și domnului ministru I. G. Chiuzbaian, care venise pregătit pentru aceasta. Și eu nu am aflat niciodată ce a crezut domnia sa despre acest gest lipsit de eleganță și de respect al domnului Uglean (care nu era, de altfel, nici primul, nu a fost nici ultimul văzut de mine) și nici nu am mai avut ocazia de a lămuri lucrurile împreună cu cei doi, așa cum s-ar fi cuvenit. Îmi reproșez însă mie însumi faptul că nu am intervenit atunci spre a îndrepta lucrurile rugându-l pe ministrul justiției să spună ce avea de spus. Și sunt sigur că ar fi vorbit fain.

 

*

*       *

Apreciind ideea instituirii „Zilei Justiției”, am exprimat atunci rezerva cu privire la data aleasă, care mi s-a părut neinspirată, dar evident, domnul Chiuzbaian și-a menținut proiectul și a obținut acordul membrilor guvernului de la acea dată, doar că adoptând hotărârea și dând sarcină „Ministerului Justiției și autorităților administrației publice locale și județene să acorde sprijin în organizarea și desfășurarea manifestărilor prilejuite de acest eveniment”, Guvernul nu s-a obligat în realitate la nimic.

Atunci, ca și acum, eu credeam că judecătorii ar fi trebuit să hotărască data acestei sărbători și cred că Ziua Justiției Române ar trebui să fie ziua de 15 octombrie și (eventual) sărbătorită în ziua de vineri/sâmbătă a săptămânii cu această dată în calendar. Pentru că aceasta a fost ziua în care, în anul 1895, impunătorul Palat al Justiției de pe malul Dâmboviței din București a fost dăruit de Poporul Român, judecătorilor prin gestul formal al predării cheii acestuia, de către Regele Carol I, prim-președintelui Înaltei Curții de Casație și Justiție de la acea dată, Constantin Eustache Schina.

Oamenii care fac istoria au vrut altfel și așa se face că am rămas de atunci cu o sărbătoare în pragul vacanței judecătorești, adică la vremea în care tuturor purtătorilor de robă le stă capul la altceva, numai la sărbătoarea justiției nu. Judecătorii sunt ocupați la începutul verii să termine de redactat hotărârile, să-și facă bagajele și să uite o vreme de grijile judecăților, procurorii sunt preocupați să nu uite vreun arestat nearestat ori vreo măsură fără măsură, iar avocații, … obligați să-și organizeze timpul în așa fel încât să fie și la muncă (spre a nu pierde, în avalanșa de hotărâri ce vin peste ei, vreun termen) și-n vacanță. Să recunoaștem, iar viața a demonstrat acest lucru deja, că în vârtejul multelor care trebuie făcute la începutul verii, de Ziua Justiției se pot întâmpla lucruri faine, dar dacă „ziua justiției” ar fi în luna octombrie, cu siguranță ar fi mai… sărbătoare și mai altfel.

Am căutat și la alții „ziua justiției”, iar cercetările mele m-au dus la concluzia că noi am fost absolut originali, neimitând pe nimeni, pentru că pe alții înaintea noastră nu i-am găsit cu așa sărbătoare. Singura țară pe care eu am identificat-o cu o zi similară este Regatul Belgiei. O țară cu un sistem judiciar care s-a aflat multă vreme în grea suferință, Belgia fiind țara în care o eroare judiciară gravă a precedat-o pe cea din Franța cunoscută ca „Afacerea Outreaux”. În anul 2015 în Belgia a fost instituită ca „Zi a Justiției” ziua de 30 martie, evenimentele ce se desfășoară în această zi fiind organizate într-un spirit de solidaritate a lumii judiciare, de către judecători și avocați. La data de 20 martie 2023 au fost organizate, sub deviza „justiția este treaba tuturor cetățenilor”, două „conferințe-dezbateri majore” cu participarea unor academicieni și a purtătorilor de robe: (i) la Facultatea de Drept a Universității Libere din Bruxelles, pe tema neexecutării hotărârilor judecătorești într-o democrație și (ii) la Facultatea de Drept a Universității din Anvers, pe tema rolului judecătorului într-un stat de drept.

Mai avem „zile ale justiției”, dar de alt fel și de un alt nivel. Nu putem include între aceste și „Ziua Mondială a Justiției Sociale” care este un concept (generos, dar utopic) de acțiune comună pentru a asigura hrana tuturor, a elimina sărăcia și excluziunea, a asigura drepturi ale omului pentru toți și multe altele. Poate că inteligența artificială va ajuta inteligența naturală să facă justiție socială, doar că semnele nu sunt chiar atât de încurajatoare, inteligența artificială lucrând până acum în folosul celor care nu gândesc prea mult la justiția socială și în scopuri care nu au nimic în comun cu justiția socială. Deși ideea îmi pare utopică, speranța că ar putea exista o lume mai bună prin justiție socială nu trebuie abandonată niciodată.

Prima dintre zilele justiției, în ordinea cronologică, este cea instituită de Organizația Națiunilor Unite la data de 17 iulie, sub denumirea de „Ziua Internațională pentru Justiție”, pentru a celebra adoptarea, la data de 17 iulie 1998, a Statutului Curții Penale Internaționale. O jurisdicție și o instanță create „din setea neclintită de dreptate a societăților”, de „imperativul dreptății și de căutare a păcii” recunoscută de 94 de țări, între care nu se află însă SUA (retrasă cu zgomot), Rusia, China și Israel (retras, de asemenea) și care, belicoasă, îl amenință pe Vladimir Putin cu arestarea și condamnarea pentru crime de război. Ar putea fi hotărârea care să-i valideze existența sau actul de deces. Având 18 judecători și peste 800 de salariați și un buget asigurat de statele membre, care depășește 150 de milioane de euro, are toate motivele să fie și eficientă. Dar mie îmi pare că actul de naștere și Curtea astfel născută sunt dintre acelea care confirmă că legea și justiția nu sunt pentru lei. Nu cred că președintele Federației Ruse ar putea fi condamnat de Curtea Penală Internațională, dar dacă totuși va fi judecat de această instanță, nu cred că procesul lui ar fi unul corect de vreme de Curtea s-a… antepronunțat!

Notez aici că această instanță a făcut, fără să vrea, o victimă în România: pe domnul Victor Ponta, care a avut nefericita inspirație de a „scrie” o teză de doctorat despre Curtea Penală Internațională, teză care i-a adus din partea unui președinte al țării, care s-a dovedit a fi sperjur, amoral, viclean și crud, o acuzație de plagiat care, confirmată oficial, l-a plasat pe acesta într-o lume din care nu mai este loc de întoarcere.

„Ziua europeană a justiției civile” sau „Ziua europeană a justiției în întreaga Europă” a fost instituită de Consiliul Europei la data de 5 iunie 2003, data acesteia fiind fixată în ziua de 25 octombrie, adică foarte aproape de cea pe care eu o văd ca zi a justiției române și care ar putea fi cumva asociată cu cea a „întregii Europe”. Altfel, îmi este greu să înțeleg că deși suntem parte a UE și avem o zi a justiției întregii Europe, se cuvine totuși să fim (în sfârșit) disidenți și să o ignorăm „ziua justiției întregii Europe” în favoarea celei române. Cred, de această dată, că nu avem niciun motiv de „nealiniere”. De altfel, Consiliul Europei și Comisia Europeană au și invitat (tradus în termeni mai puțin diplomatici, au ordonat!) ca statele membre să informeze cele două instituții „cu privire la orice eveniment organizat în acest cadru”, or unind cumva cele două zile, ne-am ușura sarcina de conformare și am intra în rând cu celelalte state. Și cum organizarea evenimentelor dedicate acestei zile se adresează și studenților, octombrie ar fi, cred eu, și potrivită pentru manifestări dedicate acestei/acestor zile.

Prin Rezoluția A/Res/75/274 din 2021, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a proclamat ziua de 10 martie drept „Ziua Internațională a Judecătoarelor”. Scopul declarat este acela de a celebra femeile judecător și a inspira tinerele femei să se orienteze spre profesia de judecător, dat fiind faptul că, tradițional, domeniul este rezervat bărbaților.

Notez însă aici că o Asociație Internațională a Femeilor Judecător (IAWJ) a fost înființată în anul 1991 (după ce un număr de 50 de femei judecător din întreaga lume au fost invitate să participe la o reuniune aniversară a Asociației Naționale a Femeilor Judecător din SUA). Asociația, care are sediul la Washington, are peste 6.000 de membri din 143 de țări (nu am găsit și românce între ele, dar poate nu am căutat destul), scopul ei fiind acela de a contribui și promova statul de drept, de a asigura accesul egal în justiție, de a lucra neobosit pentru a crește numărul de femei judecători și accesul acestora la funcții judiciare, de a aborda și curma nedreptățile cu care se confruntă femeile și fetele în societățile lor[4]. Asociația, care este extrem de bine organizată și colaborează cu asociații naționale, are o conferință internațională la fiecare doi ani și desfășoară numeroase activități pe probleme specifice justiției, având un număr de șase programe prioritare[5].

Mi-e grijă însă că atât ONU, cât și IAWJ sunt atemporale și că, în curând, noi toți va trebui să renunțăm la ziua femeii și la ziua bărbatului, ori să adăugăm alte nu știu câte zile la cele două, spre a fi în pas cu vremurile și a nu-i discrimina pe cei care nu sunt ce par a fi.

Mai amintesc aici că în România, primele trei femei care au fost numite judecător printr-un Decret Regal din 17 februarie 1945 au fost Yolanda Eminescu, Sanda Rosetti și Steliana Popescu și că presa vremii a notat atunci că „odată cu numirea primelor trei femei ca judecător, justiția noastră s-a umanizat”. Dar azi, în România, din totalul judecătorilor, 73% sunt femei și dor 27% bărbați (o ușoară majoritate având și în parchete), așa încât măsuri viitoare ar fi necesare și pentru … nediscriminarea bărbaților.

Româncele juriste se pot mândri și cu faptul că prima femeie din Europa care a obținut licența în drept la Universitatea Sorbona[6] în anul 1887 (la 20 de ani!) și trei ani mai târziu, titlul de doctor în drept (prima femei în lume care a obținut acest titlu) a fost Sarmisa Bilcescu (căsătorită Alimănișteanu). Și în istoria celebrei Universități este consemnat că, deși privită cu simpatie de studenți și de majoritatea profesorilor, unul dintre ei, pe nume Paul Sonday, a dat-o afară de la curs sub cuvânt că „știința se face fără femei”, iar istoria noastră (biografia ei a fost scrisă și publicată de Mihai Villara în anul 1947) amintește de prietenia ce a legat-o pe Sarmiza Bilcescu de Regina Maria (pe care a învățat-o limba română și cu care cânta la pian). Dar și faptul că Sarmisa deși a fost admisă (și cu ajutorul lui C. Dissescu) în Baroul Ilfov în anul 1921 (avându-l atunci decan pe Take Ionescu), cu o decizie care a stârnit admirația întregii lumi, din pricina mentalităților vremurilor, nu a putut practica avocatura, dedicându-se altor activități care i-au atras faima de „mamă a celor necăjiți și lipsiți și sprijin al studențimii”.


* Acest articol a fost publicat în revista Palatul de Justiție nr. 2/2023.

[1] Actul de donațiune (testamentul) a fost întocmit la data de 22 decembrie 1929 pentru „înființarea unui însemnat premiu literar, artistic și juridic pentru stimularea și încurajarea celor mai superioare manifestațiuni ale mintei și sufletului românesc”, donația având ca obiect „suma de 5 milioane de lei și înscrisuri funciare rurale (…), fruct al economiilor mele, al vieții mele modeste ce am dus și al unei munci juridice fără preget de aproape 30 de ani…”.

[2] Ceea ce se întâmplă acum (octombrie-noiembrie 2023) în Israel și Gaza este revoltător și demonstrează că, în realitate, acolo nu se vrea pace de cei care ar putea aduce pacea.

[3] Poate că este doar o greșeală ori o exagerare bănuiala exprimată și retractată de B. Netanyahu că Mossadul, care este parte a Shin Beth, ar fi știut, ar fi vinovat dacă n-a știut… de ce urma să facă organizația Mișcarea de Rezistență Islamică – Hamass. Dar dacă nu e?

[4] Prima – Asociația Internațională a Femeilor Judecător (iawj.org)

[5] Evenimente viitoare – Asociația Internațională a Judecătorilor de Femei (iawj.org)

[6] Numele de Sorbona i se datorează unui student, Robert de Sorbon (1201-1274) care, în anul 1257, a avut ideea organizării unui „colegiu” în care studenții își gestionau în comun resursele. A fost capelan și confesor al Regelui Ludovic al IX-lea, acesta din urmă, care este ctitor al Bisericii Sainte Chapelle situată în curtea interioară a Palatului de Justiție din Île de la Cité, fiind singurul rege francez canonizat.

Lipsa și singurătatea judecătorilor was last modified: decembrie 22nd, 2023 by Viorel Roș

Jurisprudență

Vezi tot

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Viorel Roș

Viorel Roș

Este avocat, arbitru al Curții de Arbitraj Comercial Internațional, consilier în proprietate industrială și practician în insolvență, profesor la Universitatea Nicolae Titulescu, titular al disciplinelor Dreptul proprietății intelectuale, Drept financiar și fiscal (program licență), Drept de autor, Dreptul proprietății industriale (program masterat Dreptul Afacerilor), precum și conducător de doctorat în domeniul Dreptul proprietății intelectuale.
A mai scris: