În viață nu-s decât două căi pe care poți obține succesul: norocul sau învățătura. Doar că, în lumea dreptului, fără multă știință de carte, n-ai parte de noroc

Mihai Adrian Hotca: Domnule profesor, sunteți un specialist recunoscut și, deopotrivă, apreciat în domeniile fiscal, proprietății intelectuale, arbitrajului comercial, precum și în alte ramuri juridice. Cât de greu a fost să ajungeți la acest nivel profesional?

Viorel Roș: Mai întâi, dragă Mihai, pentru că azi ai fost confirmat, în urma alegerii noastre, ca Rector al Universității „Nicolae Titulescu” din București, te felicit și îți urez succes. Ne așteaptă pe toți un an greu, probabil cel mai greu al existenței noastre de până acum. Și nu-ți va fi ușor, chiar dacă ai și avem norocul de a avea și un Consiliu de Administrație cu o experiență managerială cum puțini au. Vei avea alături profesorii, dar și studenții care te prețuiesc atât de mult. Sper să facem lucruri bune împreună. Și mă gândesc acum la evenimente (conferințe, mese rotunde), la un nou master, la extinderea școlii doctorale (către care te îndemn de mult să te uiți și tu), ca să-ți spun doar prioritățile mele în Universitate. Nu suntem în Hexagon, dar suntem în fața unora dintre cei din Hexagon. Și trebuie să ne consolidăm poziția, iar tu, ca Rector, va trebui să te gândești și la colegii și studenții celorlalte facultăți, nu doar la cei ai facultății noastre !

Cât despre „cum am ajuns”, la fel ca tine! Adică învățând, muncind, strângând din dinți când nu ieșea cum voiam, luând-o de la început când drumul se închidea. Dar eu nu știu altă cale și, în domeniul științelor juridice, nici nu există. Vremea când Lysander Spooner, care nu avea studii juridice, dar avea o minte strălucită, a învins Statul american și a dobândit dreptul de a practica avocatura aparține de mult istoriei. Iar prezentul nu are loc în viața juridică decât pentru cei care învață în fiecare zi, care au o cultură generală vastă, cunoștințe de drept variate și care, apoi, se specializează în domenii în care sunt cu adevărat valoroși. În lumea noastră nu-i loc în față decât pentru cei care învață de la profesori și studenți, învață de la judecători și procurori (chiar dacă uneori învățătura este despre cum să nu faci), de la oameni de afaceri și de la politicieni, de la bancheri și faliți, de la doctori și de la bolnavi, de la omul de pe stradă și de la omul de pe scenă, de la cel cu sapa în mână și de la cel care (pretinde că) știe totul despre inteligența artificială. Un fost student a povestit, într-un interviu al lui (emoționant și pentru mine), că le-am spus la un seminar poezia „Învață de la toate”. E o lecție tare faină despre cât, cum, când și de la cine să înveți.

Eu am avut noroc în viață de dascăli de excepție, de la învățătoarea mea din clasa I, Elena Spătaru, la ultimul care m-a examinat la doctorat, profesorul Octavian Căpățînă. Între ei, profesorul Stanciu D. Cărpenaru, cu care eu am făcut „Succesiunile” și „Dreptul creației intelectuale”, care mi-a și ne-a fost decan, coleg, sfătuitor, îndrumător. Sub aripa lui, tu și profesorul Vasile Nemeș v-ați ridicat și ați ajuns atât de sus și îi suntem toți trei recunoscători. Profesorul Stanciu D. Cărpenaru a fost un dascăl care se exprima limpede, convingător, profund. Un om pe care eu nu l-am auzit vorbind altfel decât politicos. Un om ordonat, meticulos, punctual. Cu un soi de fermitate atunci când trebuia să fie așa, care te învăluia de, orice ar fi spus, nu te puteai supăra. Și-a luat rămas-bun de la noi la deschiderea anului universitar în curs și am înțeles cu toții atunci că el știe că ne vorbește pentru ultima dată. Ne-a lăsat oral un testament și ne-a spus tuturor că nu-i altă cale în viață, că nu-i alt drum spre succes decât învățătura.

Mihai Adrian Hotca: Mulți dintre studenții dumneavoastră vă poartă un respect special, din relatările lor putându-se constata că ați rămas în memoria lor ca un profesor de referință. Cum vă explicați acest lucru?

Viorel Roș: Am apucat mai înainte să-ți spun despre fostul student (între primii cu care eu am lucrat) și despre poezia „Învață de la toate”. Este vorba despre Florin Cojocaru, un avocat excepțional acum și cu o experiență practică și în domeniul proprietății intelectuale; și așa l-am și reîntâlnit. Dar să știi că eu spun la primul curs pe care îl țin studenților că nu vom putea cuantifica, nici eu, nici ei, volumul și calitatea informațiilor pe care le primesc de la mine. Dar, cu siguranță, eu învăț de la ei multe. Le cer apoi, tot la primul curs, să gândească și să judece cu mintea lor. Să nu se lase păcăliți, furați la examene (de colegii lor), să învețe că punctualitatea nu este un moft al profesorului, ci o regulă de viață. Că nu trebuie să fie de acord cu mine, dar că trebuie să convingă, atunci când nu sunt de acord, cu argumente. Nu admit să intre după mine, nu admit să le sune telefonul și să mai rămână în amfiteatru. Le mai spun că în viață nu-s decât două căi pe care poți obține succesul: norocul sau învățătura. Dar că, în lumea dreptului, fără multă știință de carte, n-ai parte de noroc. Și poate că ei înțeleg că așa trebuie să fie, dar nu cred că toți înțeleg. Exigența este taxată doar de cei neinteresați cu adevărat de școală.

Mihai Adrian Hotca: Înainte să fiți avocat, ați avut o lungă perioadă calitatea de judecător și președinte de instanță. Acum, la mulți ani distanță, cum evaluați acea perioadă? Vă încearcă nostalgia?

Viorel Roș: Ce să spun, Mihai? Cu ani în urmă, o fetiță de 11 ani din Brazilia (Pernambuco), din ușa morții în care se afla, a uimit lumea cu răspunsul dat doctorului care o ținea de mână, neputându-i însă opri trecerea, la întrebarea: „Ce este nostalgia?”: „Nostalgia, a spus ea, este iubirea care rămâne”. Mai frumos de așa, cum să definești nostalgia?!

Mergeam în urmă cu vreo trei ani în mașină cu domnul profesor Corneliu Liviu Popescu, având împreună treburi avocățești. Cum îl știți, cum îl știe toată lumea (dacă are ceva de spus – și are mereu –, nu-i tace gura decât dacă scrie!), vorbind despre una, despre alta, mi-a zis deodată: „deosebirea dintre noi, domnule profesor, este că dumneavoastră suferiți în sala de ședință, văzând ce fac și cum se poartă judecătorii! Eu, nu! Eu mă uit la ce fac cei mai mulți dintre ei cu indiferență” (și-l rog să mă ierte că nu l-am citat foarte corect, cuvântul folosit de domnia sa pentru a exprima felul în care-i privește fiind unul mult mai „fierbinte”). Da, Mihai! Am iubit justiția și oamenii ei. Și îi iubesc și acum și mi-e greu să-i despart pe cei adevărați de cei nedrepți și pentru care caut înțelegere. Deoarece mi-e greu să cred că unii sunt mișei pentru că așa sunt ei ori că sunt greșiți din neștiință, și nu voind să fie așa. Atunci când eu însumi eram judecător și era în puterea și în obligația mea s-o fac, i-am apărat cum nimeni n-a făcut-o. Și-mi face bine amintirea felului în care îmi spuneau atunci: „cel mai iubit dintre judecători”! Dar i-am apărat și după ce am plecat (vedeți, vă rog, „Justiția și judecătorii în România după 20 de ani de democrație” pe Juridice.ro). Critic cu avocații statului (cu procurorii, adică, și amintesc că la CJUE și în Franța, dar și în alte părți, procurorii sunt numiți avocați generali), m-am abținut în trei rânduri de a publica scrierile mele despre ei (Viorel Ciobanu mi-a spus odată: „ai dreptate, dar, dacă publici, dai drumul unui uragan, iar noi suntem judecători ca să zidim, nu ca să dărâmăm”), iar, atunci când eu am organizat un eveniment dedicat împlinirii a 100 de ani de la construirea Palatului de Justiție, i-am pus și pe ei alături de judecători. Dar, tot atunci, noi, judecătorii, i-am avut ca invitați și pe avocați, crezând că, spre a li se face acestora dreptate, au fost îmbrăcați și ai noștri în robă, aidoma judecătorilor.

Studenților noștri, atunci când mă provoacă la povești, le răspund, la întrebarea pe care nu-i serie să n-o pună, că a fi judecător este cel mai frumos lucru pe care îl poate face un jurist. „Și atunci de ce ați plecat?”, întreabă ei. Mai în glumă, mai în serios, le spun: întrebați-l pe profesorul Ion Neagu! Pentru că insistă, le spun că mai frumos decât să fii judecător este să fii dintre aceia care învață pe alții să fie judecători. Dacă ar mai continua cu întrebările, le-aș spune că am plecat după ce mai înainte am spus că nu vreau să fiu procuror general (atunci trebuia să-ți placă, și nu-mi plăcea, trebuie să știi să faci anchetă penală, și nu știam, trebuia să te bucuri de recunoaștere între procurori, și eu eram judecător, trebuia să ai autoritatea morală pe care ți-o dă doar autoritatea profesională, trebuie să faci față în fața unui cadavru, și nu mulți fac, iar eu sunt printre aceia care nu fac față la așa ceva, și multe altele). Am mai spus că justiția nu se poate muta în preconizatul Muzeu al României, cunoscut după Revoluție ca fiind Casa Radio, împreună cu Radio România și Ministerul Culturii (că am avut dreptate se vede de mult și cineva ar trebui să răspundă pentru dezastrul acolo petrecut, dar atunci s-au dat bani mulți unui institut de proiectare ca să studieze și să proiecteze, neavând altceva de lucru, pentru că guvernanți netoți puseseră deja țara pe butuci), că justiția nu se poate muta într-un magazin (care se chema atunci „Junior” și pentru care s-au cheltuit mai mulți bani decât pentru un Palat de Justiție adevărat și funcțional), că nemotivarea hotărârilor e de neconceput (dovadă că s-a renunțat după vreo doi ani la această prostie unică în lumea civilizată), că înlocuirea completurilor colegiale cu completuri uninominale pentru judecata în primă instanță este o idee catastrofală (dovadă fiind ceea ce se întâmplă azi în multe dintre sălile de ședință populate cu „dumnezei”, iar nu cu oameni cu frica lui Dumnezeu). Și atunci, așa cum a și recunoscut unul dintre politicienii acelor vremuri, au intrat cu bocancii acolo unde se intră cu sfială, cu bun-simț, cu respect pentru destinul fiecăruia. Am plecat lăsând în urmă o instanță reamenajată (sectorul 3), o alta a cărei reconstrucție am început-o (sectorul 6), o alta pentru care proiectele erau în fază avansată (fosta clădire a Tribunalului București, acum sediu pentru două judecătorii) și, cea mai frumoasă dintre toate, Palatul de Justiție, pentru care lucrurile mergeau încet și greu și care, în cele din urmă, a redevenit emblema justiției românești. Și care, din micimea unui ministru de nimic și care ar merita o diplomă de demolator al justiției, nu se află în folosința acelora cărora Regele Carol I le-a dăruit-o simbolic la 15 octombrie 1895, adică a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a judecătorilor ei, ci a Curții de Apel București, care, adevărat, a funcționat și ea acolo începând chiar cu data remiterii de către Rege a cheii Palatului, Palat a cărui cheie a fost înmânată președintelui de atunci al Înaltei Curți printr-un gest care valora, desigur, și recunoașterea în persoana președintelui Înaltei Curți a demnității de cap al justiției românești, o funcție care ar trebui să-i fie redată acestuia, între altele, și spre a pune legile de organizare a instanțelor în acord cu Constituția! Pentru că adevărul adevărat este că, azi, justiția românească nu are un „cap”. Șefia pe un an a CSM și ajungerea în acest post, dar și accederea ca membri ai Consiliului a unora care ar trebui, de fapt, dezbrăcați de robe de colegii lor au făcut justiției numai rău.

Mie mi-a făcut însă bine plecarea din justiție, după ce am stat, am citit, am scris trei cărți juridice și apoi am închis eu ușa. După a patra, „Dreptul proprietății intelectuale” (anul 2000), am dat concurs pentru postul de conferențiar. Editorul cărții, domnul Ion Stan, patronul Global Lex, fost profesor cu contribuții însemnate la renașterea dreptului comercial în România (alături de conducătorul meu de doctorat, profesorul Octavian Căpățînă, și de profesorul Stanciu D. Cărpenaru), și profesorul Viorel Mihai Ciobanu au fost cei care au crezut că aș putea fi dascăl bun.

Și, ca să răspund până la capăt întrebării tale dacă mi-e dor: da, mi-e rău de dor uneori! Dar în justiția de azi nu m-aș întoarce! Iar, dacă aș fi rămas, probabil că n-aș fi scris nimic din cât am scris și ce am scris și nu m-ați fi provocat la taifas.

Mihai Adrian Hotca: Care sunt cele mai interesante provocări pe care le-ați trăit fie în calitate de magistrat de scaun, fie în postura de conducător de instanță?

Viorel Roș: Nu m-am gândit niciodată că un dosar sau altul este o provocare. Privitul unei pricini ca pe o „provocare” este, cred eu, în natura muncii avocatului. Dosare grele am judecat multe. Mai multe civile, dar cine crede că pricinile civile nu nasc drame nu știe ce este justiția și nu știe ce trăiește omul desemnat printr-un cuvânt neutru drept „justițiabil”, de parcă ar înceta să mai fie om. A spune dreptul înseamnă a spune asta oamenilor pe care-i judeci, nu unei entități supranaturale, nu ficțiunii juridice desemnate ca fiind justiția. Dar am judecat și dosare penale. Am fost judecător, vicepreședinte și președinte de judecătorii, judecător cu rang de curte de apel, președinte al Tribunalului București. Trebuia să fac și muncă de administrare, dar și să știu din toate în drept. Și am judecat de toate.

Dictonul „Fiat iustitia, pereat mundus” a fost adoptat ca deviză a justiției noastre supreme (îl găsiți pe un geam interior al Sălii pașilor pierduți a ICCJ) de exaltați care, cu siguranță, nu știu că el s-a născut dintr-o triplă și oribilă crimă (mai puțin gravă însă decât crima de la Târgoviște, pentru că atunci legile erau simple, procesele sumare, iar judecătorii neșcoliți). Și nu știu (dar nici nu mă miră prea mult asta) că naratorul întâmplării, Seneca (unul dintre puținii filozofi ai vremii consultați și de creștini), nu l-a lăudat pe judecătorul criminal Piso, ci l-a ironizat atunci când a scris despre ea. Și mai grav mi se pare faptul că aceiași nu știu nici că justițiabilii spun, atunci când au parte de judecăți nedrepte, de judecăți făcute cu parul (ca să parafrazez o distinsă judecătoare care scrie excepțional!), că s-a făcut „dreptate à la Piso”, adică o dreptate absurdă!

Pe scurt, Seneca povestește într-o lucrare a lui (De Ira) că un guvernator cu drept de viață și de moarte asupra semenilor, Calpurnius Piso, care, după faptele lui, nu putea să fie decât un smintit, în împrejurări care nu trebuie dezvoltate acum, a condamnat la moarte un cetățean roman (militar) sub cuvânt că și-ar fi omorât camaradul neîntors din permisie împreună cu el. Este dat apoi în pază unui centurion spre a fi dus la locul execuției, unde apare însă camaradul său, spre a-l salva de la nedreapta pedeapsă. Centurionul oprește execuția și se întoarce la Piso împreună cu năpăstuitul și camaradul acestuia. Piso, care nu putea admite ca autoritatea și judecata sa să-i fie puse la îndoială, cu mintea întunecată de furie, i-a judecat pe toți trei de îndată și a hotărât, în privința nevinovatului acuzat de omor, că există deja o hotărâre de condamnare împotriva sa, care trebuie executată, că este vinovat și centurionul, pentru că s-a îndoit de hotărârea deja dată și a împiedicat justiția, neexecutând pe cel condamnat, astfel că a fost și el condamnat la moarte, iar pe camaradul apărut spre a demonstra nevinovăția colegului său, găsind că este vinovat de moartea a doi nevinovați, l-a condamnat și pe el la moarte.

În cartea în care relatează faptele, Seneca scrie, ironic, că Piso ar fi spus la finalul judecății sale: „Fiat iustitia, ruat caelum” (să se facă dreptate, chiar de se prăbușește cerul). Unii comentatori spun că aceste cuvinte l-ar fi inspirat pe Immanuel Kant în eseul său din anul 1795 intitulat „Despre pacea perpetuă” („Să domnească dreptatea, chiar dacă toate ar pieri din pricina aceasta”), dar eu nu cred că întemeietorul filozofiei germane, cu merite și în afirmarea drepturilor intelectuale, ar fi putut gândi dreptatea aidoma lui Piso!

Ferdinand I, devenit împărat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană în a doua jumătate a secolului al XVI-lea (după ce fusese vreme de 5 ani principe al Transilvaniei, unde a avut ca om de încredere pe primarul Sibiului, Peter Haller), a reformulat dictonul ce i-a devenit deviză imperială: „Fiat iustitia, pereat mundus”. Numai că, sub aceeași deviză și asemeni lui Piso, i-a executat nemilos pe nemulțumiții din Viena (de necunoașterea limbii de către Împărat) pentru vina de a nu fi fost de acord cu urcarea sa pe tronul lăsat liber de Carol Quintul (cel retras la mănăstirea Yuste din Spania cu tablourile lui Tiziano).

Dreptate, dragă Mihai, se face pentru oameni, nu ca să piară lumea, nu de dragul ideii de justiție în sine. Dictonul lui Piso înseamnă, de fapt, întoarcerea la o justiție primitivă, la o justiție arbitrară, la o justiție fără de lege și fără de Dumnezeu! De aceea, punerea și, mai ales, păstrarea devizei pe un geam interior al Sălii pașilor pierduți de la etajul I al ICCJ mi se par, dacă nu doar neștiință, atunci dispreț față de ideea de justiție, iar nu dovadă de prețuire.

Fiica Cerului (Uranus) și a Gaiei (Pământului), zeița Themis, a fost aleasă ca simbol al Justiției pentru memorabila ei faptă de a-i cere lui Zeus să oprească potopul și să aibă milă de puținii oameni care scăpaseră, dar erau în pericol de a pieri și ei sub năvala apelor. Zeus a ascultat-o și a oprit potopul, iar Themis a câștigat inima grecilor, care au desemnat-o simbol al Justiției. Din motive pe care nu le înțeleg prea bine (probabil că a fost vorba de imaginația primilor artiști și aceasta a făcut apoi cărare bine bătătorită), zeița Themis, care era severă, dreaptă, miloasă și iubitoare de oameni, este reprezentată cam sumar îmbrăcată și cam provocatoare. Și poate că artiștii, reprezentând-o astfel, au gândit că justiția este o artă și că arta asta este musai frumoasă. Dar multora gândul le fuge în altă parte! La întrebarea „care a fost motivul desemnării zeiței Themis ca simbol al Justiției?”, te asigur că testul ar fi picat de mulți purtători de robe!

Mie însă mi-ar plăcea ca simbol al Justiției nu zeița Themis așa cum este ea reprezentată acum, ci o Themis care ține ocrotitor în brațe Pământul cu toate suferințele și nedreptățile lui, așa cum este ea reprezentată într-o mică biserică din Italia. Artiștii plastici sunt însă, prin natura lor, cam libertini, motiv pentru care statuia ei circulă în întreaga lume cum o știm: cam dezbrăcată și legată la ochi, așa că nici sabia nu-i fericită în decor, iar cântarul nu-i folosește dacă nu-l vede. Da, Mihai, știu, sunt simboluri, dar nu ignora valoarea de mesaj a acestora!

De marcat (așa înțeleg eu întrebarea pentru judecător), m-au marcat multe pricini. Prima a fost bucuria dezlegării drepte (în primii ani de judecător definitiv) a unui litigiu a cărui valoare patrimonială era de doar 2.500 de lei, dar care se judeca de mulți ani și în care se pronunțaseră, până la mine, multe hotărâri. Domnul Marin Popa, la acea vreme vicepreședinte al Tribunalului și cu care noi făceam învățământ profesional lunar, la o astfel de ședință, mi-a spus cuvinte faine și mi-au făcut bine. Același Marin Popa, despre care, atunci când s-a sfârșit din viață, am scris că a fost dascăl de judecători, mi-a spus odată că-mi citește hotărârile ori de câte ori are ocazia și că scriu altfel, scriu de parcă aș sta cu Biblia pe masă. Pe vremea aceea, pe masă eu țineam însă, într-o ediție bilingvă, Balada Închisorii din Reading a lui Oscar Wilde, fascinat de mesajul ei și de reușita imagine în versuri a atmosferei din închisoarea în care autorul însuși a stat doi ani (atunci nu știam că pentru vina de a fi fost homosexual).

Am judecat un dosar penal mare, greu, multe fapte, mulți inculpați, fapte comise de angajați ai ROMVARED (transport internațional pe căi ferate cu vagoane de dormit). Unul dintre avocați, Darie Dejan Curea (pregătit, muncitor, bun orator, iubăreț – nu te supăra pe mine, Darie, dacă citești), mi-a spus: „Mă, din toți ăștia din sală, ești singurul care știe tot. Noi știm pe feliuțe”. Dar așa și era normal. La sfârșit, pledoariile a 22 de avocați (atâția inculpați erau) în sala de festivități de la parterul Palatului de Justiție (acum sală de ședințe), în fața a câtorva sute de oameni. Mulți dintre avocați, aplaudați furtunos pentru pledoariile excepționale. Imaginează-ți acum că s-ar întâmpla asta! Care ar fi reacția procurorilor?! Care ar fi reacția judecătorilor?! Nu vreau să mă gândesc! Și, în ultimul cuvânt, unul dintre inculpați, Marchiș Constantin, spune cam așa: „o să ne dați pedepsele cuvenite fiecăruia. Și, după ce o să le executăm, o să venim la dumneavoastră să vă spunem cum am trecut și peste acest hop din viața noastră”. După un an și ceva, în biroul meu de vicepreședinte al Judecătoriei Sectorului 5, mă trezesc cu domnul Marchiș Constantin, care îmi întinde mâinile și îmi spune: „Ne-ați judecat cu dreptate, domnule judecător!” Întâmplări asemănătoare au mai fost și mi-au dat încredere în mine. Și simțeam o stare de bine știind că oamenii se simt judecați după dreptate de mine. Și de colegii mei.

Am judecat pe asasinii lui Ioan Luchian Mihalea în primă instanță în complet colegial cu domnul Theodor Bedros. Erau vinovați (s-a speculat mai târziu că n-ar fi fost ei, că ei l-ar fi lăsat doar inconștient în apartamentul lui, dar citiți ce au spus ei din penitenciar!) și pedepsele date de noi au fost de câte 25 de ani de închisoare. În apel, pedepsele au fost modificate în închisoare pe viață. Au fost liberați condiționat (presa). Plecasem din justiție și mă sună una dintre judecătoarele apelului susținând că are a-mi spune două lucruri. Cum aveam cursuri, îmi spune că vine la facultate și-mi zice, plângând, așa: „Viorel, am o cerere de revizuire a asasinilor lui Ioan Luchian Mihalea. Citesc și acum îmi dau seama că voi ați avut dreptate cu pedeapsa de 25 de ani, nu noi cu închisoarea pe viață. Și nu avem ce face. Citesc și plâng!”

Dar sunt multe pricinile care m-au marcat și nu le pot aminti pe toate. Trebuie să spun însă că eu am primit prima lecție de drept, copil fiind, de la tatăl meu. Am învățat cu el ce înseamnă să „bați palma” (art. 969-970 din vechiul, art. 1.270 din noul Cod civil) și care este puterea cuvântului spus. Tatăl meu a fost cel mai bun om de pe Pământ! Și-ar fi dat oricui cămașa de pe el, de i-ar fi cerut-o. Mama…, mama mea a fost cel mai drept om știut de mine. Având multe guri de hrănit, multe lucruri de spălat, o destul de mare gospodărie, trebuia să fie cineva în casa noastră atent la toate, ordonat, zvârlug și drept. Iar, când mi-era greu ca judecător, eu mă întrebam: oare cum ar face mama? Era neasemuit de dreaptă, de curajoasă!

Mihai Adrian Hotca: După trecerea în avocatură – profesie pe care o slujiți cu noblețe, profesionalism și integritate –, cum v-ați simțit în roba de avocat, având în vedere faptul că ați fost atâția ani judecător?

Viorel Roș: În sinea mea, sunt mai degrabă tot judecător. Este un avantaj, dar și un mare dezavantaj. Cei mai mulți oameni vor să le spui ce vor ei să audă și nu înțeleg că judecătorul nu poate fi și nu trebuie mințit în ceea ce privește faptele. Ele trebuie arătate judecătorului corect. A încerca să-l păcălești, fie și prin tăcere, este o strategie păguboasă. Pentru că marea grijă a judecătorului ar trebui să fie stabilirea faptelor așa cum s-au petrecut (indiferent de natura pricinii) și aplicarea corectă a legii la faptele bine stabilite. Și unii o fac. Și în penal, și în civil, și în instanțele de contencios administrativ. Dar nu de puține ori, nu în pricini fără miză, atmosfera în sala de ședință pare a fi inspirată de Piso, de Kafka și chiar de Orwell. Nu de puține ori am avut impresia că avocații statului sunt cei care conduc procesul, nu judecătorii. Și, de fapt, așa cum s-a dovedit din ianuarie 2018 încoace (până atunci doar bănuiam), de foarte multe ori așa s-au și petrecut lucrurile.

La facultatea noastră a susținut examenele de diferență, în urmă cu câțiva ani, un absolvent al Facultății de Poliție. La materiile mele a luat note de trecere ușor peste calificativul de amărâte! Să zicem că a meritat atâta, dar eu nu sunt dintre cei mai exigenți în evaluare. Dimpotrivă! Am cerut, din motivele ce urmează, să i se caute lucrările. Și poate avem noroc. Tânărul a ajuns procuror (ceea ce înseamnă că este totuși ceva în capul lui) și a ajuns să se ocupe de un dosar în care colegi ai mei și cu mine eram avocați. Mi se pare că a și scris un articolaș despre audierea martorilor. Din ticăloșie, a vrut să ne scoată din dosar și ne-a citat spre a ne audia ca martori în ancheta penală în curs (neavând însă curajul de a face el însuși asta, ci prin delegare), alături de alți doi profesori universitari, avocați și ei, și de un coleg penalist de excepție. Nu puteam fi martori decât cu acordul celui pe care îl asistam și pentru aceasta trebuia să fie el întrebat mai întâi. Dar n-a fost. Iar noi, cu legea în mână, am explicat polițistei (sper să citească și să înțeleagă că ordinul nelegal nu se execută) că nu putem fi audiați. Ea a consemnat, a făcut proces-verbal și a informat procurorul. Și, după câteva zile, aceeași polițistă ne anunță că procurorul s-a sesizat din oficiu pentru mărturie mincinoasă împotriva noastră, a făcut procese-verbale și le-a trimis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, Parchet care, fără a considera (pe bună dreptate) necesar să ne asculte, prin ordonanțe, a șters (pe jos) rușinea nerușinatului! Nu-i de Kafka, dragă Mihai, este de Orwell!

Mihai Adrian Hotca: Sunteți arbitru și supraarbitru la Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României. În această calitate, cum se vede instituția arbitrajului din perspectiva celui care împarte dreptatea în această demnitate?

Viorel Roș: Am susținut doctoratul cu o teză despre „Arbitrajul ocazional (ad-hoc) de comerț exterior” cu profesorul Octavian Căpățînă. Mai înainte, am fost tentat de un doctorat în drept canonic cu profesorul Vladimir Hanga, dar, în cele din urmă, au învins pragmatismul și rațiunea. Eram totuși judecător și, dacă tot aspiram la un astfel de titlu, mi-am zis că trebuie să-mi folosească învățătura. De fapt, că trebuie să învăț ca să știu mai multe în meserie, ca să fiu mai bun ca om de drept implicat în viața laică. Profesorul Octavian Căpățînă, care fusese judecător în vremea și puțin după război, avea eleganță, distincție, o politețe desăvârșită (mi se adresa întotdeauna cu „Domnule Prezident” sau „Domnule Președinte”, apelativ articulat, așa cum s-ar cuveni să facem toți, mereu, atunci când „domnim” pe cineva)!

După susținerea doctoratului, folosind și ceea ce scrisesem în teză, am publicat „Arbitrajul comercial internațional”. După o vreme (nu mai eram judecător), mă caută domnul profesor Victor Babiuc, îmi spune că a citit cartea, că i-a plăcut și că mă invită să mă alătur corpului de arbitri al Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României. Dar cărții ăsteia i-au dat calificativ maxim profesorul Octavian Căpățînă, atunci când a recomandat-o ca bibliografie pentru următorii doctoranzi ai domniei sale, și domnul Ion Băcanu, cel mai bun arbitru întâlnit de mine. Domnia sa mi-a spus, atunci când i-a fost premiată o lucrare despre arbitraj, că, deși nu este de acord în unele locuri cu mine, este cea mai completă lucrare despre arbitraj scrisă la noi. Și au scris despre arbitraj înaintea mea Ion Nestor, Octavian Căpățînă, Brândușa Ștefănescu, Victor Babiuc, Ion Deleanu, Viorel Mihai Ciobanu. Le datorez acestora ce-am învățat spre a scrie și eu.

Ce-i arbitrajul? O alternativă privată la justiția statală. Dar căreia nu-i va lua locul niciodată, deși unii au vrut s-o îmbrace în robe. Preponderent contractuală, relaxată, mai puțin formalistă decât justiția statală, fără imperium. Este un loc în care mă simt bine, pentru că îmi pare în acord cu formația și simțirea mea de judecător oarecum atipic. Este populat cu arbitri știutori de carte și care se bucură de prestigiu în lumea dreptului. Dă ocazia unor dezlegări curajoase, novatoare și este, din acest punct de vedere, în avangarda justiției statale. Din păcate, cam scump, dar nu este doar la noi așa, iar acest lucru îl face accesibil în ultima vreme doar celor care au litigii cu mize mari.

Mihai Adrian Hotca: Cât de mult vor influența inteligența artificială și noile tehnologii profesia de avocat? Cum credeți că vor fi soluționate procesele penale peste 10-20 de ani? Vor putea acestea, în viitorul predictibil, să înlocuiască profesioniștii dreptului (judecătorii, procurorii, avocații etc.)?

Viorel Roș: Am scris în anul 2015 pentru prima dată câte ceva despre inteligența artificială și mă îndoiam atunci că mașina va lua locul omului în pretoriu. Cu gust amar pentru cele ce văd uneori prin instanțe, aș spune că nouă ne-ar fi fost mai bine cu mașini inteligente și fără protocoale, fără plicuri galbene, fără servicii secrete a căror treabă e siguranța națională, nu viața particulară a celor pentru care dicționarul limbii române a fost îmbogățit cu un cuvânt despre care nu înțeleg de-i substantiv ori adjectiv: acela de „penali”. Mi-e teamă însă că mașinile inteligente ar putea fi mai ușor manipulate chiar decât acei judecători care au făcut pact cu diavolul.

În articolul din 2015, scriam, între altele, că Director of Engineering de la Google (ce faimă a dobândit numele ăsta creat dintr-o greșeală!), domnul Ray Kurzweil, considerat atunci geniul companiei în materie de inteligență artificială, ne amenință că, în 5-8 ani, mașina dotată cu IA va face multe din cele ce făceau atunci oamenii și mai bine. Dar lumea este mai grăbită decât a anticipat Kurzweil. Într-o țară baltică (Letonia, cred), litigiile cu valoare de până la 5000 de euro sunt rezolvate de mașini. În SUA, roboți răspund la întrebări juridice, iar avocatura se simte amenințată. Uniunea Europeană a adoptat recent un plan de acțiune pentru dezvoltarea inteligenței artificiale. O schimbare, o revoluție economică, socială, consecință a celei tehnologice, care va schimba lumea, inclusiv a celor bogați și ierarhia acestora. Și care, în perspectivă, va crea milioane de șomeri, iar aceștia nu vor putea fi toți recalificați ca IT-iști. Așa că trebuie să ne gândim la asta serios. Este subiect lung și trebuie să ne pregătim pentru el.

Uite că, vrem, nu vrem, un virus biologic ne-a obligat la ceva ce n-am mai făcut la acest nivel și care, atunci când virusul va fi anihilat, va aduce, cu siguranță, schimbări în ceea ce făceam noi până acum. Avem și aici o sarcină deloc ușoară!

Mihai Adrian Hotca: Examinând legislația privind organizarea judiciară și pe cea procesuală, considerați că este una care ține pasul cu evoluția societății?

Viorel Roș: Nu-s eu cel mai potrivit pentru a răspunde la întrebarea asta specioasă. Dar că nu-i bună este evident. Că nu-i în ordine ierarhia în justiție este de netăgăduit. Că nu-s competențele bine stabilite o spun judecătorii. Și, apropo de ce spuneam mai înainte, anumite persoane și anumite fapte sunt judecate în primă instanță la Înalta Curte sub cuvânt că acolo sunt oamenii cei mai pregătiți (și e normal să judecăm astfel). Dar care este atunci rațiunea pentru care, acolo unde sunt oamenii mai puțin pregătiți, completurile de judecată sunt uninominale, în timp ce, acolo unde sunt judecătorii cei mai pregătiți, completurile sunt colegiale?

Și cum se face, dragă Mihai, că, la Înalta Curte, cu judecători în completuri de 3 și de 5, în cauze diferite, un om este achitat cu 3 la 5, în timp ce altul este condamnat cu 3 la 5, iar Ministerul Justiției nu sesizează aberația, legiuitorul nu se implică pentru a pune capăt acestei anomalii, iar CSM-ul și Inspecția Judiciară nu reacționează!

Sunt atâtea strâmbătăți în legile noastre penale, încât nu pot fi îndreptate decât prin măsuri radicale. Doar că pentru asta trebuie voință, știință, dedicație!

Mihai Adrian Hotca: Față de problemele și provocările generate de schimbările legislative, cât de relevantă vi se pare pregătirea profesională inițială și continuă în robustețea profesională a unui avocat?

Viorel Roș: De la Tablele Legii dăruite de Dumnezeu lui Moise și până azi, lumea dreptului s-a tot schimbat. Au fost adoptate legi în domenii până nu demult nereglementate (mediu, consum, spațiul cosmic, internet, va veni rândul inteligenței artificiale). Volumul informațiilor, care se dubla, cu milenii în urmă, la intervale de sute de ani, apoi de zeci de ani, acum se dublează la doi-cinci ani. Nu vom face față acestui volum de informații fără ajutorul mașinilor. Dar pe cele mai importante va trebui să le știm. Specialist este astăzi acela care știe din ce în ce mai mult, într-un domeniu din ce în ce mai limitat. Așa că nu se poate fără formare continuă. Și, dacă întrebarea ta conține și o doză de reproș, atunci răspund că, dacă este nevoie de ce știu eu, atunci, cum am mai făcut la cererea ta, o voi mai face.

Mihai Adrian Hotca: În prezent, încrederea în justiție nu este la un nivel foarte înalt. Ce credeți că ar trebui făcut pentru ca nivelul acesteia să fie unul ridicat sau rezonabil?

Viorel Roș: Niciodată, în țări care nu au cultul respectului legii și al drepturilor altora (și noi nu-l avem), justiția nu se va bucura de un nivel de încredere ridicat. În procesele civile, jumătate dintre cei ce se judecă pierd și nu acceptă ideea, chiar dacă înțeleg că nu au dreptate. Cum 90% dintre pricinile noastre sunt civile, aceasta înseamnă 45% dintre justițiabili, dar acestora li se adaugă și cei care nu au câștigat în totalitate procesul și care sunt în procent semnificativ. Acestora li se adaugă cei judecați în dosarele penale, care sunt vreo 8%, la care adăugați persoanele vătămate, părțile civile, părțile responsabile civilmente, opinia publică satisfăcută ori nesatisfăcută de o soluție sau alta.

Noi suntem însă și într-o situație specială. Protocoalele, culoarele, plicurile galbene, judecătorii manipulați, procurorii care au săvârșit abuzuri inimaginabile – într-o lume care a proclamat totuși domnia dreptului – și care intră în categoria magistraților la evaluarea nivelului de încredere au dărâmat încrederea oamenilor și explică de ce justiția se află acolo unde, nici într-o țară fără cultul legii și al drepturilor altora, nu ar trebui să se afle. Ce-i de făcut? Ar trebui ca judecătorii să-i dezbrace de robe pe cei care, dintr-un motiv sau altul, au acceptat ceea ce legea le interzicea să facă. Altfel, le vor trebui zeci de ani ca să-și revină.

Mihai Adrian Hotca: Care este mesajul dumneavoastră pentru cititorii Revistei de Drept Penal al Afacerilor?

Viorel Roș: Oamenii de afaceri sunt eroii vieții economice și juridice (l-am citat pe domnul Gheorghe Buta, care a scris asta în teza de doctorat a domniei sale, coordonată de profesorul Ion Deleanu). Își asumă riscuri spre a obține profit și fac economia să meargă. Economia reală, economia care produce și aduce bani. Economia reală care hrănește bugetul din care primesc lefurile toți cei care lucrează în instituțiile statului: unii cu folos, alții productivi, alții doar consumatori, dar trebuincioși, dar și mulți care nu fac nimic. Victime ale unor prejudecăți, îi tratăm din principiu pe oamenii de afaceri români (străinii, dacă sunt olandezi, germani, americani, francezi britanici și am mai putea adăuga vreo trei sau patru nații, sunt imaculați, deși impozitele lor plătite României pentru activitățile din România sunt infinit mai mici decât cele ale capitaliștilor români) cel puțin ca pe niște potențiali infractori. Judecători și procurori care, dacă le dai pe mână o mică afacere, o falimentează în cel mult câteva luni au pretenția că se pricep la toate. Iar unul dintre judecătorii de judecătorie care a scris în hotărârea sa că „un om de afaceri de talia lui AA nu are voie să facă afaceri proaste” este tot judecător. Nu știu când și cum s-ar putea face un examen al prejudiciilor create de parchetele din România și de instanțele care au confirmat rechizitorii aberante, dar o astfel de analiză ar trebui să fie făcută.

Omorâm afaceri în loc să recuperăm prejudiciile. Avem, din motive politicianiste, cele mai mari pedepse din lume pentru infracțiunea de evaziune fiscală și ne preocupă pedeapsa, nu impozitele și taxele de la plata cărora s-au sustras.

Nu avem cultura afacerilor. Nu știm să fim întreprinzători. Nu-i respectăm pe oamenii de afaceri. Nu-i înțelegem! Lumea afacerilor nu este populată cu îngeri, dar fără ei nu se poate.

Aveți multe de făcut, Mihai. Multe de explicat și pentru oamenii de afaceri, și pentru cei care-i consiliază, și pentru autorități. E nevoie de voi pe piață mai mult ca oricând! Și vă doresc să vă puteți îndeplini misia și să vă depășiți în valoare prin fiecare număr!

Mulțumim!