Invocarea unui drept de creanţă împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliţă de asigurare valabilă. Respingerea recursului ca fiind nefondat

• Legea nr. 213/2015: art. 12 alin. (1)
• Legea nr. 213/2015: art. 15 alin. (2)
• Legea nr. 213/2015: art. 22
• Legea nr. 213/2015: art. 4 alin. (1) lit. e)
• Legea nr. 554/2004: art. 20 alin. (3)
• Legea nr. 554/2004: art. 496 alin. (1)
• Legea nr. 85/2014: art. 266 alin. (1) şi (2)
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 6
• NCPC: art. 521 alin. (2)

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea Deciziei nr. 19853/12.04.2019 și obligarea pârâtei la plata sumei de 34.577,76 RON.

(I.C.C.J., SCAF, decizia nr. 528 din 1 februarie 2022)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Referitor la motivul de nelegalitate circumscris cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte îl consideră a fi nefondat.

În sensul normei citate, acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare.

Subsumat acestui text de lege, recurentul-pârât aduce critici hotărârii primei instanțe pe considerentul că aceasta nu a argumentat apărările formulate de F.G.A. în ceea ce privește instituția patrimoniului prevăzută și reglementată de C. civ. și că motivarea sentinței cu privire la aplicarea legii în timp este în mare parte o preluare din opinii juridice.

Reține Înalta Curte că cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările părților litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează soluția, în funcție de problemele de drept deduse judecății.

Totodată, hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susțineri formulate de părțile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de părți, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Motivul de recurs circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este de asemenea nefondat, soluția primei instanțe fiind corectă, însă, în virtutea atribuțiilor conferite instanței de control judiciar, care poate înlătura argumentele ce nu corespund, în contextul raționamentului logico-juridic aplicabil speței, Înalta Curte apreciază că se impune menținerea acesteia, însă pentru argumentele în continuare arătate.

În primul rând, Înalta Curte constată că în speță se impune a fi lămurit aspectul legii substanțiale aplicabile litigiului.

Astfel cum rezultă din cererea de plată înregistrată la autoritatea pârâtă sub nr. x/17.05.2017, reclamantul B.A.A.R a înțeles să-și întemeieze această cerere pe dispozițiile art. 12 și 13 din Ordinul CSA nr. 1/2008, art. 1593 și următoarele C. civ. și ale Legii nr. 213/2015, solicitând plata indemnizației/despăgubirii în cuantum de 34.577,76 RON, conform procedurilor reglementate în lege.

Așadar, reclamantul B.A.A.R. a înțeles să formuleze cererea de plată în condițiile Legii nr. 213/2015, solicitând a-i fi acordate despăgubirile prevăzute de art. 22 din acest act normativ, conform procedurilor reglementate în lege, iar nu în raport de Legea nr. 136/1995.

Pârâtul, Fondul de Garantare a Asiguraților a soluționat cererea de plată a reclamantului în raport de prevederile Legii nr. 213/2015, considerând că suma solicitată depășește limita impusă de prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților.

Potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 Orice persoană care invocă vreun drept de creanță împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliță de asigurare valabilă, între data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de retragere a autorizației de funcționare și constatare a existenței indiciilor stării de insolvență a asigurătorului și data încetării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului;

Totodată, dispozițiile art. 266 alin. (1) și (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, prevăd că:

„(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existența indiciilor stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare și imposibilitatea redresării se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare.

(2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, în condițiile prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015”.

Așadar, Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului, raportul juridic de drept administrativ fiind născut ca urmare a falimentului asigurătorului, acesta fiind rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, și anume, Legea nr. 213/2015, lege aplicabilă speței.

Referitor la calitatea reclamantului de creditor de asigurare, Înalta Curte reține că aceasta a fost recunoscută de pârât prin decizia contestată în prezenta cauză, motivul respingerii cererii de plată fiind atingerea plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare. Astfel, a arătat pârâtul în decizie că limita de 450.000 RON i-a fost achitată petentului în dosarul nr. x .

În ceea ce privește atingerea plafonului de 450.000 RON, instanța de control judiciar reține că prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că:

„În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte”.

Pentru identitate de rațiune, cele statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 se aplică și în prezenta speță, chiar dacă reclamantul nu este societate de asigurare.

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

„157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanță și faptul că scopul înființării Fondului de garantare, astfel cum este menționat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de „plată din disponibilitățile sale a despăgubirii/indemnizațiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă și obligatorii în cazul insolvenței unui asigurător”.

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăților către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraților, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptățite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecință, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, privește fiecare creanță deținută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare”.

Față de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea normelor de drept substanțial din cuprinsul Legii nr. 213/2015, referitoare la calitatea de creditor de asigurare și la limitele despăgubirii, conform susținerilor recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților.

Ca atare, decizia prin care recurentul-pârât a respins cererea de plată formulată de intimatul-reclamant cu privire la suma solicitată (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către B.A.A.R., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment) este nelegală.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

Sursa informației: www.scj.ro.