Între impozitare și confiscare: majorarea impozitului pentru veniturile nejustificate

Majorarea radicală a cotei de impozitare, de la un nivel de 16%, la unul de 70%, pentru acele venituri a căror sursă nu poate fi identificată, este una dintre modificările fiscale importante prevăzute în cuprinsul Legii nr. 296/2023, urmând să intre în vigoare în data de 1 ianuarie 2024.

Instituirea unei asemenea măsuri, cu scopul declarat de a combate și descuraja evaziunea fiscală, ar putea prezenta serioase critici de neconstituționalitate, fiind percepută drept o modalitate indirectă de confiscare a proprietății private.

Reprezintă această majorare drastică a cotei de impozitare o soluție legitimă pentru creșterea veniturilor bugetului de stat, respectiv pentru combaterea evaziunii fiscale? Putem vorbi de o soluție eficientă sau mai degrabă de un exces fiscal, ce prezintă semne palpabile de neconstituționalitate?

În prezent, în măsura în care există o discrepanță între bunurile aflate în proprietatea unui contribuabil (imobile, autoturisme sau altele asemenea) și veniturile efectiv declarate, care nu ar putea justifica achiziționarea acestora, putem vorbi de venituri a căror sursă nu poate fi identificată, supuse unui regim de impozitare mai sever. Articolul 117 din Codul fiscal stabilește o cotă de impozitare de 16% pentru veniturile a căror sursă nu poate fi identificată, față de nivelul normal de 10%, pentru veniturile realizate de o persoană fizică.

Începând cu data de 1 ianuarie 2024, cota de impozitare va fi de 70%, o creștere cu adevărat radicală: „orice venituri constatate de organele fiscale, în condițiile Codului de procedură fiscală, a căror sursă nu a fost identificată, se impun cu o cotă de 70% aplicată asupra bazei impozabile ajustate. Prin decizia de impunere organele fiscale vor stabili cuantumul impozitului și al accesoriilor”.

În măsura în care putem vorbi de o justă așezare a sarcinii fiscale, impozitarea ca atare nu este decât expresia obligației cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice. În schimb, în momentul în care o sarcină fiscală este deturnată și transformată într-un mijloc indirect de confiscare, pot fi ridicate serioase critici de neconstituționalitate.

Noțiunea de „venituri a căror sursă nu a putut fi identificată” se situează într-o „zonă gri” din punct de vedere juridic și fiscal. Acestea nu reprezintă venituri dobândite ilicit – caz în care ar fi fost supuse confiscării, ca măsură penală sau contravențională, iar nu impozitării. În schimb, această categorie de venituri beneficiază, în continuare, de prezumția dobândirii licite, prezumție care este însă fragilizată prin neîndeplinirea obligațiilor declarative de către contribuabil.

Deși orice avere este prezumată (relativ) a fi dobândită licit, acest lucru nu înlătură obligația contribuabilului de a prezenta organelor fiscale explicații și documente justificative, în măsura în care există o discrepanță vădită între veniturile declarate și cele efectiv constatate. Impozitarea într-un regim mai sever (de 16% în loc de 10%) poate fi percepută ca o sancțiune indirectă a faptului că, de o manieră nejustificată, contribuabilul nu își respectă obligația legală de a coopera cu organele fiscale sau de a își îndeplini obligațiile declarative.

Este adevărat, veniturile a căror sursă nu poate fi identificată pendulează spre o posibilă dobândire ilicită, însă imposibilitatea identificării sursei unui venit nu echivalează, în sine, cu declararea acelui venit ca fiind ilicit.

Luarea unei măsuri precum confiscarea unei averi este posibilă numai în condițiile stricte ale legii, într-un context penal sau contravențional, ca urmare a răsturnării complete a prezumției caracterului licit al dobândirii acestei averi.

Măsurile privative de proprietate, instituite de legiuitor în mod arbitrar, fără respectarea strictă a unor condiții de proporționalitate și cu încălcarea prezumției dobândirii licite a averii, pot fi percepute ca fiind neconstituționale.

Cu atât mai mult, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului pune accent pe necesitatea ca orice măsură fiscală să fie proporțională în atingerea scopurilor legitime ale statului. Majorarea impozitului la un nivel de 70% pentru o categorie specifică de venituri riscă să încalce condiția proporționalității acestei măsuri, în raport cu obiectivele fiscale declarate.

Legiuitorul ar trebui să evalueze cu atenție impactul unei asemenea măsuri care poate echivala cu o veritabilă confiscare de facto și să țină cont de perspectivele și criticile de neconstituționalitate exprimate în spațiul public. Este esențial să se promoveze transparența și conformitatea fiscală, dar acest lucru nu poate fi realizat de o manieră arbitrară, fără respectarea unor rigori specifice unei societăți democratice.