Infracţiunea de aderare la un grup infracţional. Critici privind neîntrunirea condiţiilor de tipicitate subiectivă a infracţiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului

• Legea nr. 39/2003: art. 8
• Legea nr. 656/2002: art. 29 alin. (1) lit. b)
• Legea nr. 87/1994: art. 11 lit. c)
• NCP: art. 15 alin. (1)
• NCP: art. 167
• NCP: art. 322
• NCP: art. 5
• NCPP: art. 16 alin. (1) lit. b)
• NCPP: art. 275 alin. (2)
• NCPP: art. 433
• NCPP: art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8
• NCPP: art. 447
• VCP: art. 122 alin. (1) lit. c) şi alin. (2)
• VCP: art. 124
• VCP: art. 323
• VCP: art. 41 alin. (2)

Prin Sentința penală nr. 276 din 31 iulie 2015 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul penal nr. x/2013, s-au dispus, între altele, următoarele:

În baza art. 8 din Legea nr. 39/2003, în referire la art. 323 C. pen. (1969), art. 74 alin. (1) lit. a), art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen. (1969), art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa închisorii de 2 ani și 8 luni.

În baza art. 11 lit. c) din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), art. 74 alin. (1) lit. a), art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen. (1969), art. 5 C. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa închisorii de 1 an și 11 luni.

În baza art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, republicată, art. 74 alin. (1) lit. a), art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen. (1969) și art. 5 C. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa închisorii de 2 ani și 10 luni.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. (1969), s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii, pe timp de 2 ani, după executarea pedepsei principale, a exercițiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) (dreptul de a mai desfășura activitatea de administrator în cadrul unei persoane juridice) C. pen. (1969).

(I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 83/RC din 15 martie 2018)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând cauza, în aceste limite, prin prisma criticilor circumscrise cazurilor de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursurile în casație formulate de inculpatul A. și partea responsabilă civilmente SC E. SRL ca fiind nefondate, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei.

Se constată, așadar, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței investită cu judecarea recursului în casație.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării „dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală” și care se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Dată fiind natura juridică a recursului în casație, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obține schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.

Pe de altă parte, raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. (neprevederea în legea penală și lipsa vinovăției prevăzute de lege) și la dispozițiile art. 15 alin. (1) C. pen., în conformitate cu care infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o, se constată că doar neprevederea în legea penală, ce subsumează situațiile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Ca atare, dispozițiile ce reglementează acest caz de recurs în casație corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., conferind Înaltei Curți posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casație criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală și cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii, cu excepția celor ce vizează vinovăția, deci doar din perspectiva tipicității obiective a infracțiunii.

Așadar, criticile celor doi recurenți privind neîntrunirea condițiilor de tipicitate subiectivă a infracțiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. nu pot fi examinate pe calea recursului în casație prin prisma cazului de casare invocat (art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.).

Examinând, în acest context, actele dosarului, Înalta Curte constată că inculpatul A. a fost condamnat de instanțele de fond și apel pentru infracțiunea de aderare la un grup infracțional, prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003 cu referire la art. 323 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen., constând în aceea că, pe parcursul anului 2003, inculpatul a aderat la grupul infracțional constituit de B., D. și C., în vederea săvârșirii infracțiunilor de evaziune fiscală și spălare de bani, precum și pentru infracțiunea de spălare de bani, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu aplicarea art. 5 C. pen., întrucât, în perioada 2003 – noiembrie 2004, prin folosirea facturilor fictive întocmite de C., reprezentant al SC L. SRL București și administrator al SC M. SRL, a disimulat proveniența ilicită a sumei de 1.923.227 RON, reprezentând TVA și impozit pe profit, care ar fi trebuit plătită bugetului de stat de către SC E. SRL, în cazul în care nu ar fi fost introdusă în circuitul comercial al SC L. SRL și SC M. SRL.

Totodată, se constată că, pe calea recursului în casație promovat, recurenții A. și SC E. SRL au invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susținând, în esență, că fapta de aderare la un grup infracțional nu se circumscrie ilicitului penal întrucât, din probele administrate în cauză, rezultă că recurentul inculpat nu l-a cunoscut pe D., persoană din grupul infracțional, că nu a avut cunoștință despre activitățile contrare legii în care s-ar fi angajat B. și C., că a avut convingerea că SC L. SRL și SC M. SRL sunt furnizorii SC E. SRL, că aspectele ce privesc achiziționarea de către această societate a cerealelor, în mod direct, de la persoane fizice nu sunt conforme cu realitatea, că, în perioada presupus infracțională, nu s-a ocupat de negocierea contractelor și stabilirea prețului mărfurilor sau de emiterea facturilor, precum și că nu s-a dovedit existența înțelegerii frauduloase între recurent și ceilalți inculpați, iar SC E. SRL, aflată în administrarea sa, a intrat, în baza unor legături contractuale legale, în raporturi comerciale cu societățile reprezentate/administrate de respectivii inculpați, în realitate, faptele fiind de natură comercială, cu scop comercial, potrivit obiectului de activitate al SC E. SRL Ca urmare, s-a arătat că nu există conivența și coeziunea psihică necesare pentru reținerea tipicității obiective a infracțiunii de aderare la un grup infracțional.

În ceea ce privește infracțiunea de spălare de bani, prin prisma aceluiași caz de casare (prevăzut de art. 437 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.), s-a arătat că lipsește atât elementul material al laturii obiective, cât și obiectul infracțiunii, din probatoriul administrat, rezultând că sumele de bani, reprezentând contravaloarea mărfii achiziționate, au fost virate, în mod legal, de către SC E. SRL societăților SC L. SRL și SC M. SRL, facturile fiind înregistrate în contabilitate, iar veniturile rezultate fiind declarate la organele fiscale, inculpatul A. necunoscând destinația dată respectivelor sume, de vreme ce niciodată nu s-au aflat în posesia sau la dispoziția sa.

Potrivit dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 39/2003, inițierea sau constituirea ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui grup, în vederea săvârșirii de infracțiuni, care nu este, potrivit acestei legi, un grup infracțional organizat, se pedepsește, după caz, potrivit art. 167 sau 323 din C. pen. Or, ceea ce s-a reținut în sarcina inculpatului A. este tocmai faptul că, prin acțiunile sale, astfel cum au fost expuse pe larg atât în cuprinsul sentinței, cât și al deciziei atacate, acesta a aderat la grupul infracțional constituit de B., D. și C., în vederea săvârșirii infracțiunilor de evaziune fiscală și spălare de bani.

Pe de altă parte, reglementând infracțiunea de spălare a banilor, art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, republicată, stabilește că aceasta constă în dobândirea, deținerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârșirea de infracțiuni. Sub acest aspect, se observă că inculpatului A. i se reproșează că, prin folosirea unor facturi fictive, întocmite de C., reprezentant al SC L. SRL București și administrator al SC M. SRL, a disimulat proveniența ilicită a sumei de 1.923.227 RON, reprezentând TVA și impozit pe profit, care ar fi trebuit plătită bugetului de stat de către SC E. SRL, dacă nu ar fi fost introdusă în circuitul comercial al celor două societăți.

Se observă, așadar, că există corespondență între starea de fapt reținută de către instanțele inferioare pe baza probatoriului administrat în cauză și care nu mai poate fi modificată pe calea recursului în casație și descrierea faptelor în normele de incriminare în temeiul cărora a fost condamnat inculpatul A., așa încât nu pot fi primite afirmațiile recurenților în sensul lipsei tipicității obiective a faptelor.

De altfel, deși pe calea recursului în casație promovat cei doi recurenți au invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., esența susținerilor acestora constă în aceea că, din probatoriul administrat în cauză, nu a rezultat că inculpatul A. ar fi săvârșit acțiuni specifice infracțiunilor de aderare la un grup infracțional și de spălare a banilor și că instanțele au interpretat eronat acest probatoriu. Or, prin aceste critici, recurenții tind, în realitate, la o reapreciere a probelor administrate în cauză cu consecința stabilirii unor împrejurări faptice diferite de cele reținute de instanțele inferioare, ceea ce nu este permis a fi realizat pe calea extraordinară a recursului în casație, care, potrivit art. 447 C. proc. pen., se limitează exclusiv la verificarea legalității hotărârii atacate. Din această perspectivă, Înalta Curte subliniază că pe calea cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu se poate proceda la reinterpretarea materialului probator aflat la dosar având drept consecință stabilirea unei alte baze factuale, care să conducă la achitarea inculpatului A. pentru infracțiunile de aderare la un grup infracțional și spălare a banilor, așa cum au solicitat recurenții, acest atribut aparținând exclusiv instanței de fond și, respectiv, de apel.

Aceleași considerente sunt valabile și în ceea ce privește cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., invocat cu referire la infracțiunea de evaziune fiscală, incriminată de art. 11 lit. c) din Legea nr. 87/1994, recurenții solicitând, în realitate, reinterpretarea probatoriului și reținerea unei alte situații de fapt în scopul achitării inculpatului A. sub aspectul săvârșirii acestei fapte, cu consecința înlăturării dispoziției de obligare a acestuia în solidar cu partea responsabilă civilmente, SC E. SRL, la plata sumei de 1.923.227 RON reținută cu titlu de prejudiciu material produs bugetului de stat, aspect care, așa cum s-a arătat anterior, în conformitate cu dispozițiile art. 447 C. proc. pen., este exclus din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție în examinarea acestei căi extraordinare de atac.

Se observă, de altfel, că, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., recurenții A. și SC E. SRL au criticat soluția de încetare a procesului penal pentru infracțiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 11 lit. c) din Legea nr. 87/1994, exclusiv din perspectiva neanalizării cu prioritate a motivelor de achitare prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., pentru care existau elemente probatorii la dosar, iar nu cu referire la o eventuală nelegalitate cu prilejul reținerii dispozițiilor privind intervenirea prescripției răspunderii penale.

Contrar, însă, susținerilor apărării, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut această analiză cu prilejul stabilirii bazei factuale prin raportare la probele administrate și la apărările formulate, concluzionând, în final, că inculpatul A. a săvârșit infracțiunea de evaziune fiscală, în formă continuată, prevăzută de art. 11 lit. c) din Legea nr. 87/1994 republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), constând în aceea că, în baza aceleiași rezoluții infracționale, în perioada august- octombrie 2003, în calitate de administrator la SC E. SRL, a efectuat operațiuni comerciale cu cereale și, pentru a nu plăti obligațiile fiscale către stat, a înregistrat în contabilitatea societății facturi fiscale de vânzare emise de SC L. SRL, care nu reflectă operațiuni reale, iar, în perioada ianuarie – noiembrie 2004, în aceeași calitate, a efectuat operațiuni comerciale cu cereale și, pentru a nu plăti obligațiile fiscale către stat, a înregistrat în contabilitatea societății facturi fiscale de vânzare emise de către SC M. SRL, care nu reflectă operațiuni reale, și în baza tuturor acestor facturi fictive a vândut cerealele, prejudiciind, în acest mod, cu suma de 1.923.227 RON, bugetul de stat, prin neplata de către SC E. SRL a TVA-ului și impozitului pe profit.

Doar în aceste condiții instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 124 C. pen. (1969) raportat la art. 122 alin. (1) lit. c) și alin. (2) C. pen. (1969), constatând că, pentru această infracțiune, a intervenit prescripția specială a răspunderii penale și, ca atare, se impune încetarea procesului penal.

Ca urmare, nefiind identificate aspecte de nelegalitate care să conducă la reformarea soluțiilor de condamnare și, respectiv, încetare a procesului penal prin prisma cazurilor de casare invocate, Înalta Curte nu poate valorifica nici criticile formulate de recurenți cu privire la latura civilă, cu atât mai mult cu cât prin argumentele aduse se tinde la reinterpretarea materialului probator administrat în cauză în legătură cu existența și întinderea prejudiciului, cu vinovăția inculpatului A. și cu implicarea părții responsabile civilmente SC E. SRL în producerea pagubei.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile în casație formulate de inculpatul A. și partea responsabilă civilmente SC E. SRL împotriva Deciziei penale nr. 597/P din 24 mai 2017 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, cererile de suspendare a executării hotărârii rămânând fără obiect.

Totodată, față de culpa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., îi va obliga pe recurentul inculpat și recurenta parte responsabilă civilmente la plata sumei de câte 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 65 RON, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Sursa informației: www.scj.ro.