Infracţiunea de abuz în serviciu. Solicitarea schimbării încadrării juridice. Respingerea contestației ca fiind nefondată

• art. 246
• Legea nr. 78/2000: art. 13^2
• Legea nr. 85/2006: art. 11 pct. 1 lit. c)
• NCP: art. 297 alin. (1)
• NCP: art. 35 alin. (1)
• NCP: art. 39 alin. (1)
• NCP: art. 5
• NCPP: art. 275 alin. (2)
• NCPP: art. 585 alin. (1)
• VCP: art. 13

Prin Sentința penală nr. 185/F data de 18 septembrie 2020 a Curții de Apel București, secția I penală, a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestația la executare formulată de contestatorul A. împotriva Sentinței penale nr. 225/29.11.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

S-au reținut următoarele:

La data de 02.07.2020 a fost înregistrată pe rolul secției I penală, a Curții de Apel București, sub nr. x/2020, contestația la executare formulată de contestatorul-condamnat A. împotriva Sentinței penale nr. 225 din 29.11.2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2017 a Curții de Apel București, secția I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 357 din 18.04.2018 a Înalta Curte de Casație și Justiție și în baza căreia s-a emis M.E.P.I. nr. x din 18.04.2018, solicitând anularea sentinței și a mandatului de executare a pedepsei și, în fond, descontopirea pedepselor cuprinse în Sentința penală nr. 140 din 16.06.2016, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. x/2015, definitivă prin Decizia penală nr. 403/A din 21.10.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și în Sentința penală nr. 17/02.02.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală în Dosarul nr. x/2014, definitivă prin Decizia penală nr. 234/A din 27.05.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, repunerea acestora în individualitatea lor, iar ca efect al prevederilor art. 585 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ. penală și al prevederilor Deciziilor nr. 368/2017, 633/2018, 651/2018 și 466/2019 să se constate că:

– există o singură infracțiune în formă continuată (2 acte materiale) de abuz în serviciu prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen., a căror pedeapsă rezultantă este de 3 ani și 6 luni închisoare;

– există o singură infracțiune în formă continuată (7 acte materiale) de luare de mită, prev. de art. 254 alin. (1) și (2) din C. pen. anterior, cu aplic. art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 13 din C. pen. anterior, pentru care pedeapsa rezultantă cea mai grea este de 4 ani închisoare;

– pentru cele două infracțiuni în formă continuată aplicarea regulilor de la concursul de infracțiuni și deducerea perioadelor executate.

În drept, au fost invocate disp. art. 595 alin. (1) din C. proc. pen., așa cum a fost redefinit prin Decizia nr. 651 din 28.10.2018 a Curții Constituționale.

(Î.C.C.J., s. pen., Decizia nr. 206 din 10 martie 2021)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând legalitatea și temeinicia sentinței contestate, atât prin prisma motivelor invocate, cât și din oficiu, sub toate aspectele, Înalta Curte apreciază că nu este fondată contestația formulată de petentul condamnat A., pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispozițiilor art. 585 alin. (1) din C. proc. pen., pedeapsa pronunțată poate fi modificată, dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei, se constată, pe baza unei hotărâri definitive, existența vreuneia dintre următoarele situații: a) concursul de infracțiuni; b) recidiva; c) pluralitatea intermediară; d) acte care intră în conținutul aceleiași infracțiuni.

În cauză sunt aplicabile următoarele dispoziții legale:

Art. 35 alin. (1) din C. pen.: „Infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții și împotriva aceluiași subiect pasiv, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni”.

Prin Decizia nr. 368 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. x din 17 iulie 2017, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că sintagma „și împotriva aceluiași subiect pasiv” din cuprinsul dispozițiilor art. 35 alin. (1) din C. pen. este neconstituțională, întrucât creează discriminare în cadrul aceleiași categorii de persoane care săvârșesc la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții, acțiuni sau inacțiuni care prezintă conținutul aceleiași infracțiuni.

Din actele dosarului, se constată că, în ce privește infracțiunea de abuz în serviciu, petentul A. a fost condamnat pentru fapte diferite, prin două hotărâri distincte: prin Sentința penală nr. 17/02.05.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, pentru o infracțiune prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 246 din C. pen. anterior cu aplic. art. 13 din C. pen. anterior; prin Sentința penală nr. 140 din 16 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală, pentru o infracțiune prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen. în vigoare cu aplic. art. 5 din C. pen.

Înalta Curte constată că susținerile contestatorului privind reținerea formei continuate pentru infracțiunile de abuz în serviciu, pentru care pedepsele au fost aplicate prin două hotărâri cu caracter definitiv nu pot fi primite.

Deși criticile formulate se încadrează în motivul de contestație invocat, prevăzut de art. 585 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., susținerile contestatorului în sensul că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile concursului de infracțiuni, ci prevederile care reglementează unitatea legală de infracțiune, respectiv infracțiunea continuată, ca urmare a efectelor deciziei Curții Constituționale asupra dispozițiilor art. 35 alin. (1) din C. pen., nu sunt întemeiate.

Din conținutul considerentelor sentințelor de condamnare, se constată că nu sunt îndeplinite condițiile privind unitatea rezoluției infracționale ori cele privind existența unui act material ce intră în conținutul aceleiași infracțiuni, prevăzute de art. 35 alin. (1) din C. pen., cele două infracțiuni de abuz în serviciu fiind autonome.

Astfel, s-a reținut în sarcina inculpatului A. că, în data de 10.06.2009, în calitate de judecător sindic în cadrul secției a VII-a Comercială de la Tribunalul București, fiind investit cu judecata Dosarului nr. x/2009, l-a desemnat pe B. din cadrul Cabinetului Individual de insolvență, în calitate de administrator judiciar provizoriu, prin încălcarea dispozițiilor art. 11, pct. 1, lit. c) din Legea nr. 85/2006, vătămând astfel interesele numiților C. din cadrul Cabinetului Individual de insolvență C., D., din cadrul Cabinetului Individual de insolvență D. și E., reprezentant al F., participanți la procedura selecției de oferte și generând obținerea unui folos necuvenit lui B..

Cu privire la cea de a doua infracțiune de abuz în serviciu, s-a reținut că la data de 23.12.2013, inculpatul a desemnat societățile G. și H., în calitate de administratori judiciari provizorii în Dosarul nr. x/2013, pe care îl avea repartizat spre judecată, prin încălcarea dispozițiilor art. 11 pct. 1 lit. c) din Legea nr. 85/2006, vătămând astfel interesele celorlalți participanți la procedura selecției de oferte și generând obținerea unui folos necuvenit reprezentanților G. și H.

Raportat la situația de fapt stabilită de instanțele de fond și de apel, Înalta Curte constată, în limitele impuse de actuala cale de atac, că cea de-a doua rezoluție infracțională este independentă în raport cu prima rezoluție, chestiune constatată de instanțele ordinare, pe baza tuturor împrejurărilor de fapt și a condițiilor în care au fost săvârșite în concret cele două infracțiuni.

Susținerea contestatorului, conform căreia hotărârea de a comite ansamblul infracțional ar fi fost adoptată anterior primului act de executare, prin modalitatea de a desemna practicienii în insolvență fără ca aceștia să depună oferte la dosarul cauzei, nu este confirmată de actele dosarului. Faptul că modalitatea de comitere a celor două infracțiuni a fost similară nu semnifică că a existat o unică rezoluție infracțională, în lipsa unei legături între cele două fapte.

În ce privește durata de timp scursă între actele materiale, susținerea contestatorului că nu are relevanță ca și criteriu de diferențiere în aprecierea unicității rezoluției infracționale nu este fondată.

Astfel, s-a reținut în mod corect, prin raportare la infracțiunile reținute în sarcina inculpatului, la împrejurările de fapt și datele cauzei, că din punct de vedere material s-au săvârșit două fapte, care constituie, fiecare în parte, infracțiunea de abuz în serviciu, iar din punct de vedere juridic nu există unitate de infracțiune.

Potrivit doctrinei juridice, acțiunile trebuie să fie săvârșite la un oarecare interval de timp unele față de celelalte, deci într-o succesiune cu întreruperi și intervale. Intervalul dintre acțiuni nu poate fi, totuși, prea mare, fiindcă scurgerea unui interval îndelungat de timp poate denota lipsa unei rezoluții unice, condiție indispensabilă a infracțiunii continuate.

Din analiza elementelor de fapt și a împrejurărilor în care inculpatul a comis cele două fapte, săvârșite la un interval relativ mare de timp (prima acțiune având loc în iunie 2009, iar a doua în decembrie 2013), rezultă că, în momentul luării rezoluției, inculpatul nu a avut reprezentarea, în concret, a activității infracționale în ansamblul ei, lipsind acea persistență a elementului subiectiv care trebuie să existe inițial și să lege acțiunile inculpatului. Astfel, faptul că inculpatul a săvârșit acțiunile ori de câte ori s-a aflat în împrejurări care i-au favorizat această activitate, nu semnifică că acestea au fost realizate ca un rezultat al unei rezoluții infracționale unice. Totodată, intervalul de timp de 4 ani și 6 luni dintre cele două fapte denotă lipsa unei rezoluții unice, caracteristică infracțiunii continuate și realizarea acestora în mod independent.

În ce privește a doua critică formulată de contestatorul condamnat, aceasta se referă la incidența Deciziei nr. 368/2017 a Curții Constituționale, prin care s-a dezincriminat parțial și s-a reconfigurat art. 39 alin. (1) din C. pen., prin înlăturarea sintagmei „și împotriva aceluiași subiect pasiv” din conținutul infracțiunii continuate.

În notele scrise, contestatorul a mai invocat și aplicabilitatea Deciziilor nr. 633/2018, 651/2018, 451/2018 ale Curții Constituționale, în sensul că, atunci când printr-o decizie de admitere a Curții Constituționale a României se constată neconstituționalitatea totală sau parțială a unei norme de incriminare, decizia echivalează, în privința efectelor, cu o lege de dezincriminare.

Pe cale de consecință, a solicitat să se constate că sunt aplicabile dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 368/2017 referitor la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 35 din C. pen. și că instituția schimbării încadrării juridice operează și în cazul hotărârilor definitive, nu numai în cursul judecății și este în acord cu Decizia nr. 651/2018 a Curții Constituționale, în sensul că se înlătură sau se modifică pedeapsa dintr-o hotărâre definitivă dacă se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare.

Înalta Curte reține că, prin Sentința penală nr. 17 din 2 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 234/A din 27 mai 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, contestatorul a fost condamnat pentru săvârșirea a șase infracțiuni de luare de mită, dintre care două în formă continuată, potrivit C. pen. anterior, precum și pentru comiterea unei infracțiuni de luare de mită în formă continuată, potrivit C. pen. în vigoare.

Criticile contestatorului referitoare la faptul că instanța de fond nu a arătat în mod concret la fiecare infracțiune în parte care este modalitatea de comitere și care ar înlătura unicitatea rezoluției infracționale, precum și poziția subiectivă unică, care ar rezulta din unitatea de scop caracterizată la toate infracțiunile prin sintagma a favoriza, nu pot fi analizate în actualul cadru procesual, fiind aspecte ce presupun aprecieri pe fondul cauzei și care, de altfel, au fost analizate de instanțele ordinare.

Prin Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra neconstituționalității conținute în reglementarea instituției de drept penal a unității legale de infracțiune, respectiv infracțiunea continuată (art. 35 din C. pen.), iar nu cu privire la o normă prin care se incriminează o faptă în C. pen.. Prin urmare, decizia instanței de contencios constituțional are efecte asupra unei instituții reglementate în normele din partea generală a C. pen., astfel că nu produce niciun efect asupra normelor care incriminează ca infracțiuni faptele pentru care a fost condamnat A. (abuz în serviciu și luare de mită).

Dezincriminarea faptei intervine atunci când, în raport cu legea nouă, fapta concretă comisă de inculpat nu mai atrage răspunderea penală, adică lipsește concordanța dintre fapta concretă și modelul descris de legiuitor în norma de incriminare, ipoteză care nu este incidentă în cauză, raportat la dispozițiile și considerentele deciziei Curții Constituționale invocate.

În consecință, nici Deciziile nr. 651/2018, 451/2018 ale Curții Constituționale nu au incidență, având în vedere că, în cauză, nu a intervenit o lege care să dezincrimineze faptele pentru care s-a dispus condamnarea contestatorului.

Pe de altă parte, raportat la situația de fapt stabilită de instanțele de fond și de apel, Înalta Curte constată că pentru stabilirea pluralității de infracțiuni de luare de mită (unele comise în forma simplă, altele în formă continuată) s-a avut în vedere lipsa unității de rezoluție infracțională, criteriu legal diferit de cel la care se referă decizia Curții Constituționale invocată de contestator.

De altfel, se constată că, prin aplicarea Deciziei nr. 368 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, în sensul solicitat de contestator, s-ar ajunge la o reanalizare a cauzelor penale în care acesta a fost judecat și condamnat, atât sub aspectul situațiilor de fapt reținute (întrucât se contestă existența unor rezoluții infracționale distincte), cât și sub aspectul încadrării juridice a faptelor (se solicită reținerea infracțiunii continuate în locul concursului de infracțiuni).

Pentru aceste considerente, constatând că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 585 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul A. împotriva Sentinței penale nr. 185/F din data de 18 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2020.

Văzând și dispozițiile art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va fi obligat contestatorul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat, în sumă de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.

Sursa informației: www.scj.ro.