Greşita înţelegere a obiectului mai amplu al acţiunii în revendicare, în comparaţie cu constatarea uzucapiunii, deja judecate între părţi. Acțiune în vederea realizării efective a dreptului prin obligarea intimatei de a lăsa bunul în posesia recurenților

• NCC: art. 563 alin. (1)
• NCPC: art. 453 alin. (1)
• NCPC: art. 480
• NCPC: art. 488 pct. 6
• NCPC: art. 496

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la 26 octombrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au chemat-o în judecată pe pârâta C., solicitând obligarea acesteia să le lase în deplină proprietate terenul în suprafață de 210 mp, situat în București, Șos. x.

În drept, au invocat dispozițiile art. 563 C. civ.

Pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 1203 din 12 februarie 2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr. x/2007.

Prin sentința civilă nr. 904 din 30 ianuarie 2018 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București a fost admisă excepția necompetenței materiale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul acestei din urmă instanțe sub nr. x/2018, fiind repartizat, spre soluționare, secției a IV-a civile.

La 13 martie 2018, reclamanții au depus cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtei să le lase în deplină proprietate terenul în suprafață de 210 mp, situat în București, Șos. x, dobândit prin sentința civilă nr. 4391/2002, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr. x/2000, arătând că pârâta deține și posedă un teren în suprafață de 210 mp situat în București, Șos. x, translatat peste terenul aflat în proprietatea lor.

Prin încheierea din 11 mai 2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția autorității de lucru judecat.

Prin concluziile depuse la 10 decembrie 2019, reclamanții au arătat că înțeleg să susțină acțiunea în revendicare doar pentru suprafața de suprapunere, de 142 mp, rezultată din măsurători, situată în București, Șos. x sector 2.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 804 din 11 mai 2023)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

În principiu, litigiul are ca obiect acțiunea în revendicare promovată de reclamanți împotriva pârâtei, aceștia întemeindu-și pretențiile pe sentința civilă nr. 4391/07.05.2002, pronunțată în dosarul nr. x/2000 de Judecătoria Sectorului 2 București, definitivă și irevocabilă, având ca obiect prescripție achizitivă de 30 de ani asupra terenului în suprafață de 210 mp, identificat ca având adresa București, Șos. x. Pârâta a invocat în favoarea sa, cu privire la același teren, un titlu de proprietate propriu, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.01.2000 de BNP F., prin care a devenit proprietarul unei suprafețe de 210 mp de teren situat în municipiul București, Șos. x.

În esență, instanța de fond a reținut că, în litigiul în urma căruia reclamanții au dobândit un titlu de proprietate, în contradictoriu cu primăria, ca efect al uzucapiunii de lungă durată, pârâta din prezenta cauză a formulat o cerere de intervenție în interes propriu, prin care a solicitat respingerea acțiunii, motivând că suprafața respectivă de teren a fost dobândită în patrimoniul său prin contractul autentic de vânzare-cumpărare nr. x/27.01.2000, de la numitul E..

A constatat, totodată, că în sentința ce reprezintă titlul invocat de reclamanți s-a reținut, cu privire la cererea de intervenție și, implicit, la dreptul pârâtei, că terenul proprietatea acesteia nu se suprapune cu terenul proprietatea reclamanților G., astfel cum a rezultat din raportul de expertiză și schițele de plan aferente, efectuate de expertul D..

A fost menționată existența mai multor litigii între părți, după cum urmează: litigiul inițiat de G., în contradictoriu cu pârâta C., având ca obiect obligarea acesteia la ridicarea construcțiilor edificate pe terenul uzucapat de reclamanți, în care s-a reținut că pârâta beneficiază de un titlu de proprietate, perfect valabil, și că la momentul la care a edificat construcțiile pe acest teren era perfect îndreptățită să se considere proprietarul terenului pe care edifica lucrările; acțiunea în revendicare inițiată de pârâta C. respinsă pentru existența autorității de lucru judecat prin raportare la primul litigiu (acțiunea în constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune), reținându-se că în cadrul primului dosar a avut loc o comparare de titluri opuse de părți – reclamanții care invocau uzucapiunea și intervenienta C., în temeiul art. 480 C. civ., stabilindu-se că cele două proprietăți nu se suprapun; litigiul având ca obiect rectificare carte funciară, declanșat de G., în contradictoriu cu C., în care s-a dispus respingerea acțiunii ca lipsită de interes, reținându-se faptul că cele două proprietăți au numere cadastrale diferite, neexistând, așadar o suprapunere cadastrală și nici o stare de indiviziune; dosarul nr. x/2013 ce a avut ca obiect acțiune în revendicare și accesiune imobiliară, inițiat de G. în contradictoriu cu C., în care s-a stabilit o situație de fapt contrară celei consemnate de expertul D. în dosarul având ca obiect uzucapiune, expertul H. constatând că terenurile proprietatea părților (210 mp uzucapați de reclamanți și 210 mp cumpărați de pârâta C.) se suprapun în mare parte; litigiul penal în cadrul căruia C. a fost cercetată pentru tulburare de posesie și achitată, deoarece fapta nu este prevăzută de legea penală și în care s-a reținut existența unei suprapuneri între cele două terenuri pentru care părțile exhibă titluri de proprietate, pe o suprafață de aproximativ 148 mp.

Pornind de la această premisă, a multiplelor litigii între părți, instanța de fond a constatat că acestea își contestă, din nou, reciproc, dreptul de proprietate în privința suprafeței de teren de 210 mp, reclamanții invocând puterea de lucru judecat cu privire la lipsa de suprapunere dintre cele două terenuri, iar pârâta, în combaterea acțiunii, un act autentic de vânzare-cumpărare, din anul 2000, precum și un șir neîntrerupt de acte autentice de înstrăinare, ce ajung până în anul 1959.

Tribunalul a constatat că nu poate reține cu prioritate o anumită putere de lucru judecat în defavoarea unei alte puteri de lucru judecat și, procedând la analiza probelor administrate, a constatat că reținerea diametral opusă a unei unice situații de fapt dintre părți a avut drept cauză modalitatea diferită în care în mod concret fiecare expert a amplasat în spațiu (și pe schițele de plan) suprafețele de teren aparținând fiecărei părți.

Dat fiind faptul că titlurile provin de la autori diferiți, tribunalul a apreciat că faptul dobândirii printr-un mod originar nu poate fi opus absolut titularului unui alt drept de proprietate, justificat (probat ca și continuitate) anterior limitei de retroactivare a uzucapiunii, de la o persoană cu privire la care nu există vreun motiv să fie considerată neproprietar, motiv pentru care a constatat că titlul mai bine caracterizat apare a fi în cauză cel exhibat de pârâtă. În plus, instanța de fond a reținut că dreptul pârâtei a fost înscris în cartea funciară în anul 2000, autorul său fiind înscris deja în cartea funciară încă de la nivelul anului 1999, iar reclamanții au înscris propriul drept de proprietate în anul 2003.

La rândul său, instanța de apel, menținând soluția fondului, a apreciat, cu substituirea considerentelor acesteia, că, raportat la modul în care chestiunea litigioasă existentă între părți referitoare la existența unor suprapuneri între proprietăți a fost dezlegată în primul litigiu derulat între acestea, nu mai era posibilă reanalizarea acestei situații în dosarele ulterioare, instanța de fond fiind ținută de către chestiunile deja tranșate pe cale judiciară între părți, chiar dacă ar fi considerat că modul de rezolvare a chestiunii în dispută a fost unul eronat.

Astfel, a considerat că instanța de fond nu mai putea proceda în cadrul prezentului litigiu la o analiză a modului în care a fost întocmit raportul de expertiză în cauza având ca obiect uzucapiune, comparativ cu modul în care au fost realizate ulterior rapoarte de expertiză având obiective similare și nici nu mai putea proceda la o nouă analiză în privința modului în care s-a reținut amplasarea parcelelor pe baza unor probe administrate în cadrul unor litigii ulterioare, cât timp raportul inițial, întocmit de către expertul D., a fost omologat de către instanța ce a soluționat acțiunea în constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune, respectiv cererea de intervenție principală având ca obiect revendicare formulată de către pârâtă, iar soluția respectivă a devenit definitivă.

Reținând că instanța de fond a nesocotit efectul pozitiv al lucrului judecat, curtea a constatat că, prin formularea de către apelanții reclamanți a unei cereri de obligare a intimatei pârâte la a le lăsa în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 142 mp, se tinde la același lucru, respectiv la nesocotirea efectului pozitiv al lucrului anterior judecat, situația premisă expusă de către aceștia în prezentul litigiu în sprijinul poziției lor procesuale, respectiv suprapunerea existentă între terenul dobândit de reclamanți în baza hotărârii judecătorești de constatare a uzucapiunii și cel dobândit de către pârâtă în baza contractului de vânzare cumpărare, fiind contrară celei deja stabilite în litigiile anterior derulate între părți.

Cum situația suprapunerii celor două imobile a fost în mod definitiv tranșată pe cale judiciară între părți încă din primul dosar derulat între acestea și nu mai poate fi contrazisă, în condițiile în care nu există o suprapunere a terenurilor ce sunt proprietatea părților instanța de apel a considerat că nu se poate realiza o comparare a titlurilor, iar prima instanță a procedat, într-adevăr, în mod eronat în acest sens, precum și la recunoașterea caracterului preferabil al titlului pârâtei, în condițiile în care reclamanții au invocat și dovedit dobândirea dreptului de proprietate printr-un mod originar (uzucapiune).

S-a concluzionat că reclamanții nu mai pot pretinde în prezent că există o suprapunere între terenuri, respectiv faptul că pârâta ocupă fără drept o suprafață din terenul deținut de ei, și să solicite o comparare de titluri, lipsa de identitate între cele două imobile făcând de prisos un astfel de demers și determinând caracterul nefondat al acțiunii în revendicare.

Într-o primă critică întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenții susțin că există o contradicție între afirmația că o parte beneficiază de un titlu judiciar pentru dreptul de proprietate opus celeilalte părți și cea potrivit căreia, în cazul unei încălcări a dreptului de către cea din urmă parte, autoritatea de lucru judecat statuată anterior în privința aceluiași titlu împiedică utilizarea acestuia de către beneficiar pentru a obține protecția dreptului său.

Au apreciat că sursa acestei contradicții este greșita înțelegere a obiectului mai amplu al acțiunii în revendicare, în comparație cu constatarea uzucapiunii, deja judecate între părți, mai ales că prin acțiunea în revendicare recurenții nu au cerut stabilirea (constatarea) dreptului lor de proprietate, ci realizarea efectivă a dreptului prin obligarea intimatei la a le lăsa bunul în posesie.

În acest context, au arătat că motivarea contradictorie a instanței de apel conduce la situația în care, pe de o parte, recurenții sunt lipsiți de orice protecție față de încălcarea, de către intimată, a dreptului de proprietate ce le-a fost recunoscut cu autoritate de lucru judecat – recurenții neputând pune în executare sentința referitoare la uzucapiune și fiindu-le respinsă și acțiunea în revendicare – în timp ce, pe de altă parte, intimata, deși i-a fost respinsă propria acțiune în revendicare față de recurenți, are, în fapt, câștig de cauză, pe motiv că deține, în fapt, terenul.

Critica este nefondată.

Astfel, dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. constituie temei pentru casare atunci când există contradicție între considerente și dispozitiv sau când există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată.

Or, în situația pendinte nu se poate reține o atare contrarietate între considerente, întrucât, în mod neechivoc instanța de apel a dat prevalență autorității de lucru judecat în privința efectului pozitiv al acesteia, valorizând sentința civilă nr. 4391/2002 a Judecătoriei Sectorului 2 București, în care, distinct de raportul juridic principal dedus judecății de către reclamanții din prezenta cauză, de constatare a dreptului de proprietate, a fost respinsă cererea de intervenție a intimatei de față având ca obiect acțiunea în revendicare, pe motiv că terenurile asupra căruia poartă litigiul nu se suprapun.

Față de această dezlegare dată raportului juridic conflictual dintre părți, corect a apreciat instanța de apel că soluția și considerentele hotărârii menționate se impun cu forța juridică a unei prezumții juris et de jure ce nu poate fi combătută prin proba contrară. Prin urmare, chiar dacă instanța de fond a administrat probe din care a concluzionat că ar exista o suprapunere a drepturilor de proprietate asupra terenurilor, instanța de apel a constatat că efectul pozitiv al autorității de lucru judecat se impune în privința statuării referitoare la inexistența unei atare suprapuneri, substituind raționamentul juridic al hotărârii de primă instanță, cu menținerea soluției de respingere a acțiunii. De asemenea, instanța de apel a arătat că și în situația în care instanța de fond a procedat greșit la recunoașterea caracterului preferabil al titlului pârâtei, în condițiile în care reclamanții au invocat și dovedit dobândirea dreptului de proprietate printr-un mod originar (uzucapiune), aceasta nu ar duce la admiterea acțiunii în revendicare, câtă vreme conflictul juridic dintre părți asupra aceluiași aspect a fost tranșat anterior și nu mai poate fi rediscutat.

Ca atare, Înalta Curte apreciază că hotărârea atacată nu cuprinde motive contradictorii ce ar atrage soluții diferite, câtă vreme instanța de apel a apreciat că tribunalul nu putea valorifica o altă situație de fapt atașându-i un raționament juridic prin care a procedat la compararea de titluri, întrucât autoritatea de lucru judecat se opune unei atare dezlegări contrare primei hotărâri care se bucură de prezumția de autenticitate și de veridicitate ce nu mai poate fi combătură printr-o statuare contrară.

Prin critica formulată în temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenții afirmă că decizia instanței de apel încalcă normele de drept material privind protecția dreptului de proprietate privată prin acțiunea în revendicare.

Susțin că eroarea de aplicare în cazul de față este cuprinsă în considerentul conform căruia nu mai pot pretinde în prezent că există o suprapunere între terenuri, întrucât autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate anterior între părți, în special a sentinței nr. 4391/2002 a Judecătoriei Sectorului 2 București, împiedică repunerea în discuție doar a primului element al cauzei acțiunii în revendicare, ce rezultă din dispozițiile art. 563 alin. (1) C. civ., și anume calitatea recurenților de proprietari asupra terenului în litigiu, dar nu poate împiedica invocarea celui de-al doilea element al acestei cauze, respectiv împrejurarea că, actualmente, intimata stăpânește material o suprafață de 142 de mp din terenul care aparține recurenților.

Recurenții consideră că este greșită afirmația instanței de apel, în sensul că s-ar fi stabilit cu autoritate de lucru judecat că între cele două „proprietăți” nu există suprapuneri „faptice”, formularea fiind în sine contradictorie, pentru că suprapunerile „faptice” nu pot exista între drepturi de proprietate exclusivă, ci numai în planul de fapt al stăpânirii materiale exercitate asupra bunului. Arată că, într-o interpretare corectă a art. 563 alin. (1) C. civ., instanța de apel ar fi trebuit să facă aplicarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat în privința problemei de drept a titularului dreptului de proprietate, reținând că dreptul de proprietate al recurenților asupra suprafeței disputate nu poate fi repus în discuție în prezenta cauză, și să o oblige pe intimată, ca deținător neproprietar, să lase suprafața revendicată în posesia recurenților.

Critica este nefondată.

Astfel, recurenții susțin nelegala interpretare și aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 563 alin. (1) C. civ., conform cărora „proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept”, susținând că autoritatea de lucru judecat poate fi reținută doar sub aspectul calității lor de proprietari ai terenului, nu și în ceea ce privește faptul că intimata nu ar ocupa acest teren.

Înalta Curte constată că, în ceea ce privește valorizarea considerentelor unei hotărâri judecătorești anterioare, în examinarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, nu se poate disocia situația juridică statuată de instanța de judecată de situația de fapt reținută în cuprinsul hotărârii, avându-se în vedere că dezlegarea în drept este rezultatul aplicării normelor de drept la starea de fapt ce rezultă din materialul probator administrat, care se bucură de prezumția de veridicitate.

Așadar, nu se poate reține în cauză autoritatea de lucru judecat doar pentru anumite dezlegări, favorabile părții, și nu pentru întreg raționamentul juridic prin care revendicarea pârâtei a fost respinsă în litigiul anterior, întrucât nu doar raportul juridic din cererea principală privind uzucapiunea, din care a rezultat calitatea de proprietari a reclamanților, se impune prezentei judecăți, ci și dezlegarea dată cererii de intervenție, soluționată între aceleași părți, în care s-a apreciat că nu există un conflict în ceea ce privește dreptul de proprietate întrucât terenurile ce fac obiectul acestor drepturi nu se suprapun.

Prin urmare nu există o greșeală de judecată în reținerea efectului autorității de lucru judecat nici în ceea ce privește calitatea de proprietari a reclamanților, care le-a conferit legitimare procesuală activă în cauză, însă nici în ceea ce privește stăpânirea materială a terenului lor de către pârâtă, care își exercită dreptul de proprietate pe un alt teren, conform celor deduse din sentința nr. 4391/2002 a Judecătoriei Sectorului 2 București.

Pe de altă parte, se constată că o acțiune în revendicare implică analiza drepturilor opuse de părți, respectiv stabilirea calității de proprietar neposesor și de posesor neproprietar, or, în lipsa identificării deținerii obiectului material al revendicării această verificare nu este posibilă, ceea ce face inaplicabile dispozițiile art. 563 alin. (1) C. civ.

În consecință, conform art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

În baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurenții-reclamanți la plata către intimata-pârâtă a sumei de 4.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, potrivit dovezilor atașate.

Sursa informației: www.scj.ro.