Drepturile terților de bună-credință în procedura internațională de recunoaștere reciprocă a ordinelor privind indisponibilizarea și confiscarea produselor infracțiunii

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

1. Ipoteza analizată

Sunt situații în care există un proces penal având ca inculpat pe administratorul sau asociatul unei companii. Asemenea proces penal poate fi în România sau în străinătate. Obiectul judecății penale este dat de infracțiuni care presupun și confiscarea produsului presupusei infracțiuni. Iar până la soluționarea definitivă a cauzei penale se dispun măsuri asigurătorii (sechestre). Aceste sechestre pot duce compania în insolvență. Un caz particular îl constituie companiile având ca obiect de activitate dezvoltarea imobiliară, în care există un număr considerabil de promitenți cumpărători ai apartamentelor din blocurile aflate în stadii diferite de construcție.

Dacă procesul penal este în străinătate – în Europa – devine incidentă procedura internațională de recunoaștere reciprocă a ordinelor de indisponibilizare și confiscare ale produselor infracțiunii: o procedură care impactează compania și pe creditori. Se pune problema protejării drepturilor acestora, mai ales în situația în care nici compania, nici creditorii nu sunt parte în procesul penal al administratorului ori asociatului inculpat, pentru a invoca apărări cu privire la propriile patrimonii.

De asemenea, se pune problema unui concurs de proceduri judiciare, respectiv între procedura insolvenței din România și procedura penală din străinătate.

Pornind de la Convenția de la Varșovia din 2005, în mod special ne vom axa analiza pe Regulamentul UE 2018/1805 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 noiembrie 2018 privind recunoașterea reciprocă a ordinelor de indisponibilizare și de confiscare.

2. Garanțiile prevăzute de Convenția Consiliului Europei de la Varșovia din 2005

Prin Legea nr. 420/2006, România a ratificat Convenția Consiliului Europei privind spălarea, descoperirea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii și finanțarea terorismului, adoptată la Varșovia la 16 mai 2005, semnată de România la Varșovia, la 16 mai 2005.

Art. 1 din Convenție conține terminologia și sunt utile de evidențiat ipoteza de la lit. d) – confiscarea – și cea de la lit. g) – sechestrul:

– „confiscare se referă la o măsură dispusă de o instanță judecătorească ca urmare a unei proceduri referitoare la una sau mai multe infracțiuni, măsură care are ca rezultat privarea permanentă de acel bun”;

– „blocarea sau punerea sub sechestru înseamnă interzicerea temporară a transferului, distrugerii, conversiei, înstrăinării ori deplasării bunurilor sau luarea în custodie temporară ori preluarea controlului asupra bunurilor în baza unei hotărâri emise de o instanță sau de o altă autoritate competentă”.

Cu privire la garanțiile pentru terți, art. 8 prevede: „Fiecare parte adoptă măsurile legislative și alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a se asigura că persoanele interesate, afectate de măsurile prevăzute la art. 3, 4 și 5 și de celelalte prevederi în materie din prezenta secțiune, dispun de posibilitatea de a avea acces efectiv la justiție pentru a și apăra drepturile”.

3. Garanțiile au fost mult dezvoltate la nivelul Uniunii Europene, prin:

3.1. Directiva 2014/42/UE privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană

Preambulul acestui act normativ european conține următoarele principii (pct. 33): „Prezenta directivă afectează în substanța lor drepturile persoanelor, nu numai ale celor suspectate sau învinuite, dar și ale terților care nu fac obiectul urmăririi penale. Prin urmare, este necesar să se prevadă garanții și căi de atac specifice pentru a garanta respectarea drepturilor fundamentale ale acestora în punerea în aplicare a prezentei directive. Aceasta include dreptul de a fi audiat pentru terții care pretind că sunt proprietarii bunurilor în cauză sau care pretind că ar avea alte drepturi patrimoniale («drepturi reale», ius in re), precum dreptul de uzufruct. Ordinul de înghețare a bunurilor ar trebui comunicat persoanei afectate cât de curând posibil după executarea acestuia. Cu toate acestea, autoritățile competente ar putea amâna comunicarea ordinului respectiv către persoana afectată din motive legate de buna desfășurare a anchetei”.

Iar art. 6 – Confiscarea aplicată terților – prevede la alin. (1) regula, iar la alin. (2) garanția pentru terți:

„(1) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite confiscarea produselor sau a altor bunuri a căror valoare corespunde produselor care, în mod direct sau indirect, au fost transferate de o persoană suspectată sau învinuită către terți sau care au fost dobândite de terți de la o persoană suspectată sau învinuită, cel puțin în cazurile în care terții știau sau ar fi trebuit să știe faptul că scopul transferului sau al achiziționării era evitarea confiscării, pe baza unor elemente de fapt și circumstanțe concrete, inclusiv a faptului că transferul sau dobândirea a avut loc în mod gratuit sau în schimbul unei sume de bani semnificativ mai reduse decât valoarea de piață a bunurilor.

(2) Alineatul (1) se interpretează astfel încât să nu aducă atingere drepturilor terților de bună credință” (s.n.).

Mai mult, art. 8 – Garanții – prevede la alin. (1) și (9) următoarele:

„(1) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că persoanele afectate de măsurile prevăzute în prezenta directivă au dreptul la o cale de atac eficace și la un proces echitabil, în vederea exercitării drepturilor acestora.”

„(9) Terții au dreptul de a pretinde un titlu de proprietate sau alte drepturi reale, inclusiv în cazurile menționate la articolul 6.”

Față de cele de mai sus, evidențiem că în Codul nostru de procedură penală există doar art. 366, Participarea persoanei vătămate și a altor subiecți procesuali la judecată și drepturile acestora, care prevede la alin. (3): „Persoanele ale căror bunuri sunt supuse confiscării pot fi reprezentate de avocat și pot formula cereri, ridica excepții și pune concluzii cu privire la măsura confiscării”.

Ce nu prevede Codul este obligația instanței de a cita persoanele ale căror bunuri sunt vizate de măsura confiscării. Apreciem că instituirea obligației de a cita constituie premisa exercitării dreptului la apărare. Totodată, introducerea în cauză a terțului trebuie să fie exercitabilă de la etapa fondului, pentru a se asigura dublul grad de jurisdicție^[1].

3.2. Regulamentul (UE) 2018/1805 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 noiembrie 2018 privind recunoașterea reciprocă a ordinelor de indisponibilizare și de confiscare

Regulamentul conține proceduri și garanții importante, atât cu privire la măsurile asigurătorii (care au caracter provizoriu – până la soluționarea definitivă a cauzei penale), cât și cu privire la executarea confiscării ca rezultat al hotărârii judecătorești definitive.

3.2.1. Cu privire la sechestre

Motivele de nerecunoaștere și de neexecutare sunt precizate cel mai elocvent la art. 8 lit. f):

„în situații excepționale, există motive serioase să se creadă, pe baza unor probe specifice și obiective, că executarea ordinului de indisponibilizare ar conduce, în circumstanțele specifice ale cazului, la o încălcare vădită a unui drept fundamental relevant astfel cum se prevede în cartă, în special dreptul la o cale de atac efectivă, dreptul la un proces echitabil sau dreptul la apărare”.

Uzual, procesul penal are o durată considerabilă, iar situația sechestrelor dispuse inițial într o fază incipientă a anchetei se poate schimba. Sunt relevante următoarele repere din legile aplicabile:

i) Art. 12 alin. (2) din Regulament: „Ținând cont de circumstanțele cazului, autoritatea de executare poate prezenta o cerere motivată autorității emitente pentru a limita perioada în care bunurile urmează a fi indisponibilizate (…)”.

ii) Art. 327^1 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală^[2] – Autorități emitente și de executare:

„(3) Ordinele de indisponibilizare se execută de către parchetul de pe lângă tribunal, în faza de urmărire penală, și de tribunal, în cursul judecății.
(…)

(5) Ordinele de confiscare se execută de către tribunal.

(6) Competența teritorială a autorității de executare se determină în funcție de locul în care se află bunul pentru care a fost emis ordinul de indisponibilizare (…)”.
Prin urmare, calea procedurală adecvată este formularea unui demers juridic în legătură cu starea sechestrelor din România, sub forma unei cereri la Parchetul de pe lângă Tribunal ori la Tribunalul teritorial din România (în funcție de stadiul procesului penal din străinătate – urmărire penală sau judecată), cu o solicitare de a prezenta o cerere motivată autorității emitente (organul judiciar din străinătate) pentru a limita perioada în care bunurile urmează a fi indisponibilizate.

De menționat poate fi și – mai degrabă – spiritul unor dispoziții aplicabile uzual în dreptul intern: art. 250^2 C. pr. pen.: „În tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanța de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecății, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 și 250^1 aplicându se în mod corespunzător”.

3.2.2. Cu privire la confiscare

Motivele de nerecunoaștere și de neexecutare sunt prevăzute în art. 19 din Regulament, din care reținem incidența lit. e) și g):

„(e) executarea ordinului de confiscare nu este posibilă în temeiul legislației statului de executare din cauza drepturilor persoanelor afectate, inclusiv atunci când imposibilitatea decurge din exercitarea căilor de atac în conformitate cu articolul 33;

(g) în conformitate cu certificatul de confiscare, persoana împotriva căreia a fost emis ordinul de confiscare nu a compărut la procesul în urma căruia a fost emis ordinul de confiscare aferent unei condamnări definitive (…)” ^[3].

3.2.3. Pentru ambele categorii de măsuri prezentate mai sus, se aplică art. 33 – Căi de atac:

„(1) Persoanele afectate au dreptul la căi de atac efective în statul de executare împotriva hotărârii privind recunoașterea și executarea ordinelor de indisponibilizare în conformitate cu articolul 7 și a ordinelor de confiscare în conformitate cu articolul 18. Dreptul la o cale de atac se invocă în fața unei instanțe competente din statul de executare în conformitate cu legislația sa. În ceea ce privește ordinele de confiscare, invocarea unei căi de atac ar putea avea efect suspensiv în cazul în care legislația statului de executare prevede acest lucru.”

4. Concluzii

Apreciem că premisa asigurării unei căi de atac efective trebuie să fie citarea terțului (altă persoană decât inculpatul) în chiar procedura în care se dezbate și este susceptibilă de a fi dispusă confiscarea.

Astfel, cum am remarcat cu altă ocazie^[4], măsura de siguranță a confiscării vizează bunurile, pornind de la premisa stării de pericol decurgând din deținerea respectivelor bunuri (uzual, produsele infracțiunilor). Însă bunurile pot intra în circuitul civil și pot ajunge în patrimoniul altor persoane: sub forma dreptului de proprietate al debitorului intrat în procedură de insolvență sau sub forma dreptului de ipotecă al creditorului înscris la masa credală cu titlu de creditor garantat. Iar dreptul de proprietate al terților creditori este garantat și de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Chiar dacă asociatul ori administratorul companiei este inculpat pentru o infracțiune care atrage și măsura de siguranță a confiscării, trebuie analizat modul de dobândire a bunurilor companiei supuse procedurii insolvenței. Aceasta întrucât deseori bunurile companiei (având ca obiect de activitate, de exemplu, edificarea de clădiri rezidențiale) s-au dobândit prin debt (contractare de finanțări de la bănci sau instituții financiare nebancare) și nu prin equity (contribuția asociatului). Dincolo de o analiză specifică sub acest aspect, această diferență este, uzual, ușor de confirmat prin tabelul creditorilor, în care asociatul este înscris cu o creanță subordonată, de valoare redusă (capitalul social, în general la nivelul minim legal), prin comparație cu valorile creanțelor finanțatorilor înscriși în tabel.