Persoana juridică supusă concomitent procedurii insolvenței și acuzației de spălare a banilor. Provocările practicianului în insolvență

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Introducere

Formularea unei acuzații împotriva unei persoane juridice este consecința procesuală a temeiului de drept substanțial al răspunderii penale a persoanei juridice, reprezentat de art. 135 C. pen.

Frecvent, persoana juridică supusă unui proces penal, în sensul celor de mai sus, intră în insolvență – în general – din cauza sechestrelor instituite de organele judiciare penale, care blochează activitatea companiei. Pe de altă parte, se mai întâlnesc și situații în care persoana juridică era supusă procedurii insolvenței anterior momentului dobândirii calității de suspect/inculpat în procesul penal.

Specificul acuzației de spălare a banilor este constituit de sancțiunea de drept penal aplicabilă și de măsurile asigurătorii aferente: confiscarea și sechestrul în vederea confiscării – sancțiuni/măsuri care afectează bunurile debitoarei supuse procedurii insolvenței, implicit posibilitățile de acoperire a masei credale și de îndeplinire a îndatoririlor practicianului în insolvență.

Prin urmare, practicianul în insolvență se confruntă cu o suită de situații de drept penal și de drept procesual penal. Dezvoltarea prezentului articol își propune să trateze patru teme bine de cunoscut de către practicianul în insolvență, pentru adecvarea reacției.

1. O primă temă rezultă chiar din textul care incriminează și sancționează infracțiunea de spălare a banilor și are în vedere pedepsele ce pot fi dispuse.

Art. 49 din Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea și comba­terea spălării banilor și finanțării terorismului, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, care incrimi­nează și sancționează infracțiunea de spălare a banilor, prevede, la alin. (3): „Dacă fapta a fost săvârșită de o persoană juridică, pe lângă pedeapsa amenzii, instanța aplică, după caz, una sau mai multe dintre pedepsele complementare prevăzute la art. 136 alin. (3) lit. a)–c) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modifi­cările și completările ulterioare”.

Conform art. 136 C. pen., pedeapsa principală în cazul persoanelor juridice este amenda. Iar pedepsele complementare la care trimite art. 49 din Legea nr. 129/2019 sunt:

a) dizolvarea persoanei juridice;

b) suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;

c) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani.

Comentariu: Aceste prevederi legale pot interfera cu procedura insolvenței în situația în care procesul penal se termină definitiv anterior falimentului, iar dizolvarea se dispune de către instanța penală. Situația poate constitui o bulversare a procedurii insolvenței în cazul în care, de exemplu, debitoarea este în reorganizare judiciară, iar instanța penală dispune dizolvarea sau fie și celelalte pedepse complementare (care pot afecta buna desfășurare a planului de reorganizare).

Recomandări: Dacă, în procedura insolvenței, debitoarea este în reorganizare judiciară, practicianul în insolvență va pleda – în procesul penal în care debitoarea este inculpată – pentru evitarea pedepselor complementare, având în vedere imperativele procedurii insolvenței: necesitatea ducerii la bun sfârșit a planului de reorganizare – măsură care este în interesul unei colectivități de creditori – terți de bună-credință față de procesul penal (terți afectați în mod direct de eventualele pedepse penale complementare, deși nu participă la procesul penal și nu au posibilitatea de a se apăra).

Mai mult, se poate invoca o incompatibilitate a normei penale cu procedura insolvenței prin reorganizare – sens în care susținerea argumentului stă în regula ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet, prin raportare la considerentele Deciziei ICCJ – RIL nr. 18 din 7 septembrie 2020 din dosarul nr. 459/1/2020: „Singurul în măsură să statueze asupra condițiilor de aplicare a procedurii de insolvență, sub toate aspectele specifice speței, este judecătorul-sindic, care nu poate fi supus vreunei ingerințe a unei alte instanțe”. „De asemenea, similar altor situații în care dispozițiile organului de urmărire penală/instanței penale vatămă drepturi sau interese ale unor persoane care nu au calitatea de părți sau participanți în procesul penal, iar aceștia au posibilitatea recunoscută de lege să le conteste [ex. art. 250 alin. (1), art. 250^¹ alin. (1), art. 409 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală etc.], legiuitorul ar fi prevăzut garanții corespunzătoare și pentru creditorii din procedura insolvenței (terți față de procesul penal). Forțarea menținerii unei activități economice, în condițiile în care aceasta nu mai generează profit și devine chiar producătoare de prejudicii prin imposibilitatea valorificării unor bunuri ca urmare a blocării lichidării – bunuri care își diminuează valoarea sau care devin greu de vândut – reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al terților, creanța lor reprezentând un bun în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale. Tot o valoare patrimonială protejată pe tărâmul aceluiași articol îl reprezintă și dreptul creditorului de a executa silit garanțiile constituite contractual în favoarea sa, astfel că imposibilitatea acestora de a-și valorifica garanțiile ridică probleme din aceeași perspectivă (² A.R. Trandafir, Despre inaplicabilitatea interdicției inițierii sau a suspen­dării dizol­vării ori lichidării persoanei juridice în cadrul procedurii insolvenței, www.juridice.ro).”

 Înalta Curte a mai considerat drept inacceptabilă „obligarea judecătorului-sindic de a se supune unei măsuri dispuse de instanța penală, încălcându-se dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și ale art. 21 din Constituția României, dreptul de proprietate al terților, creditori în procedura falimentului, precum și dreptul acestora la un proces echitabil”.

Astfel, deși Decizia ICCJ – RIL nr. 18 din 7 septembrie 2020 este pronunțată în materia măsurilor preventive aplicabile persoanei juridice, considerentele sale – pentru identitate de rațiune – dau speranțe de succes pentru o argumentație în sensul celor de mai sus în cadrul dezbaterilor în cauza penală în care persoana juridică este expusă respectivelor pedepse comple­mentare.

Putem formula chiar o propunere de lege ferenda:

› Pedepsele complementare prevăzute la art. 136 alin. (3) lit. a)-c) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările și completările ulterioare, nu se aplică în cazul unei persoane juridice aflate în reorganizare judiciară, concordat ori acord de restructurare, așa cum aceste noțiuni sunt definite de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.

› Concret, după alin. (3) al art. 136 C. pen. [la care trimite art. 49 din Legea nr. 129/2019], se introduce alin. (4) cu textul de mai sus.

2. Problematica sechestrelor în vederea confiscării are impact direct asupra procedurii insolvenței.

Art. 50 din Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului prevede că „în cazul în care s-a săvârșit o infracțiune de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie, în condițiile Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările și completările ulterioare”.

O prevedere similară regăsim în Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale. Sunt frecvente cauzele în care acuzația adresată persoanei juridice este constituită atât din infracțiunea de evaziune fiscală, cât și din infracțiunea de spălare a banilor.

Iar art. 51 alin. (1) din Legea nr. 129/2019 prevede că: „În cazul infracțiunilor de spălare a banilor și de finanțare a terorismului se aplică dispozițiile privind confiscarea bunurilor din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările și completările ulterioare”.

ICCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 23/2017, a stabilit că „în interpretarea dispozițiilor art. 33 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor și art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale în ipoteza concursului de infracțiuni dintre infracțiunea de evaziune fiscală și infracțiunea de spălare a banilor nu se impune luarea măsurii de siguranță a confiscării speciale a sumelor de bani ce au făcut obiectul infracțiunii de spălare a banilor și care provin din săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală concomitent cu obligarea inculpaților la plata sumelor reprezentând obligații fiscale datorate statului ca urmare a săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală”.

Cele de mai sus trebuie corelate cu prevederile din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, respectiv cu art. 88 și 91.

Comentariu: Este esențială stabilirea momentului la care organul judiciar penal dispune sechestrul – înainte sau după data deschiderii procedurii.

Pentru sechestre dispuse după data deschiderii procedurii, art. 88 din Legea nr. 85/2014 dă dreptul debitoarei și creditorilor interesați de a invoca inopozabilitatea sechestrului (lipsa de efect), prin urmare, cei interesați ar putea contesta măsurile asigurătorii, cu importanta condiție procedurală de a formula în termen contestația potrivit prevederilor art. 250 și urm.
C. pr. pen. – la care ne vom mai referi în cele ce urmează.

Pentru sechestre dispuse înainte de data deschiderii procedurii, se aplică Decizia nr. 1/20.01.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (HP) din dosarul nr. 1676/1/2019.

Totodată, este util să menționăm și Decizia (RIL) nr. 2/19.02.2018 [antemergătoarea Deciziei (HP) nr. 1/20.01.2020]: „Fapta de executare silită a bunurilor legal sechestrate în procesul penal nu constituie infracțiunea de sustragere de sub sechestru”.

S-a considerat că, „sub aspectul laturii subiective, nu poate fi vorba despre intenția de a scoate nelegal bunul de sub incidența măsurii asigurătorii, ci creditorul nu face altceva decât să își exercite, în această calitate, un drept legal recunoscut, în timp ce executorul judecătoresc (practicianul în insolvență mutatis mutandis – n.n.) își îndeplinește sarcinile ce îi revin, potrivit legii”.

Comentariu: Dacă sechestrul este instituit pentru asigurarea aplicării măsurii de siguranță a confiscării (cazul special al infracțiunii de spălare a banilor), bunul se înstrăinează în procedura insolvenței cu tot cu transferul sechestrului la cumpărător. În acest sens sunt considerentele Deciziei ICCJ nr. 1/20.01.2020 care atenuează impresia ce se desprinde din lectura dispozitivului – par. 117, 119 și, concluziv, 120: „Așadar, în atare situație, se poate proceda la vânzarea bunului în procedura insolvenței, cu înscrierea sarcinii decurgând din măsura asigurătorie în cartea funciară (atunci când este vorba despre bunuri imobile)”.

Recomandare: Inserarea în contractul de vânzare-cumpărare a unei prevederi care să includă referirea la Decizia ICCJ nr. 1/20.01.2020, care permite înstrăi­narea – pentru diminuarea riscului de interpre­tare în sensul unei sustrageri de sub sechestru.

 3. În situația debitoarei care are ca obiect de activitate dezvoltarea imobiliară, se ridică întrebările:

1. În ce situație se poziționează promitenții-cumpărători ai apartamentelor?

2. În ce măsură și în ce condiții vor mai putea să își valorifice drepturile născute
din antecontractele de vânzare-cumpărare încheiate?

3. Pot fi considerați terți de bună-credință promitenții-cumpărători?

Art. 131 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 prevede: „Obligațiile rezultând dintr-o promisiune bilaterală de vânzare cu dată certă, anterioară deschiderii procedurii, în care promitentul-vânzător intră în procedură, vor fi executate de către administra­torul judiciar/lichidatorul judiciar la cererea promitentului-cumpărător (…)” (s.n.) – în condițiile care urmează în lege.

Promitenții-cumpărători pot fi considerați terți de bună-credință, ale căror drepturi sunt vizate de măsura confiscării și care trebuie să se poată apăra prin citarea lor în procedura penală care vizează afectarea drepturilor acestora.

i) Subliniem importanța garanțiilor procesului echitabil pentru persoanele care dețin bunurile confiscabile sau speranța legitimă la dobândirea unui bun, pentru că, deși măsura confiscării are caracter in rem, bunurile aparțin unor persoane, altele decât inculpatul, persoane care trebuie să se poată apăra.

De aceea, pe plan procesual penal, există art. 366 – Partici­parea persoanei vătămate și a altor subiecți procesuali la judecată și drepturile acestora – alin. (3) C. pr. pen.: „Persoanele ale căror bunuri sunt supuse confiscării pot fi reprezentate de avocat și pot formula cereri, ridica excepții și pune concluzii cu privire la măsura confiscării”.

ii) În acest sens este și Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană, respectiv:

Preambul pct. 24 arată că măsura confiscării nu ar trebui să aducă atingere drepturilor terților de bună-credință, iar Preambul pct. 33 precizează că terții ar trebui chemați în proces pentru a se apăra. În consecință, art. 6 – Confiscarea aplicată terților – prevede, la alin. (2), că normele și măsurile necesare confiscării se interpretează astfel încât să nu aducă atingere drepturilor terților de bună-credință.

Recomandare: Este bine ca practicianul în insolvență să informeze promitenții-cumpărători despre drepturile lor procesual-penale, astfel încât aceștia să se organizeze și să fie reprezentați în procedura penală în care, prin ipoteză, debitoarea este acuzată de spălare de bani și este implicit expusă confiscării bunurilor care, în același timp, fac obiectul promisiunii bilaterale de vânzare.

4. Contestarea măsurilor asigurătorii

Legiuitorul a facilitat verificarea periodică a actualității necesității menținerii măsurilor asigurătorii. Anterior introducerii art. 250^² în Codul de procedură penală (prin Legea nr. 6/2021 – în vigoare de la data de 28 februarie 2021), instanțele/organele de urmărire penală motivau frecvent respingerea cererilor privind ridicarea măsurilor asigurătorii prin faptul că ori nu s-a exercitat calea contestației în termenul de trei zile de la instituirea măsurii asigurătorii, ori, deși exercitată, aceasta fusese respinsă la acel moment.

Recomandare: Observarea termenului foarte scurt de contestare (trei zile de la luarea la cunoștință), atât cu prilejul luării măsurilor asigurătorii, cât și cu prilejul menținerii acestora în cadrul verificărilor periodice, conform art. 250^² C. pr. pen. Aceste verificări periodice sunt ocazii pentru practicianul în insolvență de a solicita ridicarea sechestrelor.