Dreptul la asistență juridică – de la egalitate de arme la o apărare efectivă

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Nu poate fi considerată renunțare implicită la dreptul la asistență juridică împrejurarea că acuzatul răspunde întrebărilor adresate de către organele de urmărire penală, deși a fost informat cu privire la dreptul de a‑și angaja un avocat, întrucât acest comportament nu echivalează întotdeauna cu credința că o persoană își poate face singură apărarea, ci de cele mai multe ori decurge din lipsa cunoștințelor acuzatului care reacționează ca urmare a presiunii de a se afla în fața unui organ al statului. În măsura în care persoana suspectată de săvârșirea unei infracțiuni își exprimă dorința de a fi asistată de un avocat, orice audiere trebuie întreruptă până la sosirea acestuia, cu excepția situației în care suspectul însuși este cel care inițiază discuția.

Dreptul la asistență juridică este un drept complex care implică analiza mai multor aspecte, respectiv posibilitatea de a alege avocatul, asigurarea contactului liber și nesupravegheat al suspectului/inculpatului cu avocatul ales sau desemnat din oficiu, posibilitatea organelor judiciare de a cenzura calitatea apărării realizate de avocatul ales sau desemnat din oficiu, precum și posibilitatea reprezentării inculpatului în procesul penal.

Curtea nu face distincție între asistența facultativă și asistența obligatorie din perspectiva abilității de a conduce la o apărare efectivă, dar amintește că asistența facultativă, atunci când acuzatul dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător și dorește să o facă, favorizează o relație bazată pe încredere între avocat și cel pe care îl reprezintă^[34], de aceea, acesta nu trebuie să fie privat, împotriva voinței sale sau fără cunoștință, de asistența juridică din partea avocatului ales. Referitor la posibilitatea de a alege apărătorul, atunci când acuzatul este cel care suportă costurile serviciilor sale, acesta are dreptul să îl aleagă după propriile criterii, respectiv prestigiul acestuia, tariful pe care îl practică, încrederea pe care i‑o conferă etc., împrejurare firească având în vedere că acesta alege să își realizeze apărarea apelând la propriile resurse. Totuși, dreptul acestuia nu este absolut, iar unele limitări sunt permise atât în vederea asigurării independenței justiției, cât și în vederea asigurării efectivității dreptului la apărare. În acest sens, poate avea calitatea de avocat doar persoana care a dobândit această calitate în condițiile Legii nr. 51/1995, iar asistența juridică acordată în cursul procesului penal de către o persoană care nu îndeplinește aceste condiții echivalează cu lipsa de apărare a inculpatului^[35], poziție exprimată și de Curte care a reținut că excluderea avocaților specializați în sisteme de procedură străine este convențională, urmărindu‑se asigurarea unui standard minim de competență în procedura internă^[36]. Totodată, potrivit art. 88 alin. 2 și alin. 3 C. pr. pen., „nu poate fi avocat al unei părți sau al unui subiect procesual principal, soțul sau ruda până la gradul al IV‑lea cu procurorul sau cu judecătorul , martorul citat în cauză, cel care a participat în aceeași cauză în calitate de judecător sau de procuror, o altă parte sau un alt subiect procesual”, iar „părțile sau subiecții procesuali principali cu interese contrare nu pot fi asistați sau reprezentați de același avocat”^[37]. Legislația specială instituie incompatibilitatea avocatului – fost magistrat de a activa, timp de 5 ani de la încetarea funcției, la instanța/parchetul la care și‑a desfășurat activitatea^[38]. De asemenea, deși dispozițiile procedurale interne^[39] nu limitează numărul avocaților aleși ai suspectului sau inculpatului, acestea stabilesc, fără echivoc, că asistența juridică este asigurată chiar și atunci când unul dintre aceștia este prezent, iar persoana cercetată nu se poate prevala de lipsa unor avocați aleși pentru a prelungi durata procedurilor. Jurisprudența C.E.D.O. a stabilit că limitările legislative privind numărul avocaților aleși într‑o cauză sunt permise și au ca scop desfășurarea cu celeritate a procedurilor^[40], evitând piedicile operaționale. S‑a reținut că dreptul la alegerea unui avocat după propria voință este limitat de obligația acestuia din urmă de a respecta etica profesională, că măsura privind excluderea avocatului ales a fost justificată de necesitatea de a menține ordinea procedurală și nu i‑a produs niciun prejudiciu acuzatului din moment ce acesta era asistat de mai mulți avocați ales^[41]. Interesul personal în cauză, avocatul ales fiind tatăl acuzatului^[42] sau lipsa de respect manifestă la adresa organelor judiciare^[43] au fost considerate de Comisie motive rezonabile, de natură să justifice excluderea avocatului ales din cauză. Astfel, deși sunt permise limitări rezonabile în desemnarea unei avocat ales, organele judiciare trebuie să confere posibilitatea acuzatului să își desemneze altul, iar o conduită constând în desemnarea imediată a unui avocat din oficiu poate conduce la încălcarea art. 6 par. 1 coroborat cu art. 6 par. 3 din Convenție.

Curtea a constatat o încălcare a dreptului la apărare în cauza Hanzevacki c. Croația^[44], când avocatul ales s‑a îmbolnăvit cu o zi înainte de proces, iar organele judiciare au refuzat amânarea judecății. S‑a susținut că egalitatea de arme nu reclamă ca orice lipsă a avocatului ales să conducă la amânarea judecății, iar în ipoteza în care între cauza care împiedică avocatul să participe la termen și termenul de judecată stabilit se succede o perioadă rezonabilă de timp, acesta are obligația de a‑și asigura substituirea.

În ceea ce privește avocatul desemnat din oficiu, Convenția tace, iar în tăcerea legii, a revenit Curții să stabilească în ce măsură o persoană poate să își aleagă un avocat remunerat din fondurile statului. Conform Convenției, pentru a beneficia de asistență juridică obligatorie, o persoană trebuie să îndeplinească cumulativ 2 condiții: persoana acuzată să nu dispună de mijloacele financiare necesare pentru a apela la serviciile unui specialist, iar interesele justiției să solicite concursul acestuia în cauza pendinte. În asigurarea exercitării efective a dreptului la apărare, nu trebuie dovedit dincolo de orice dubiu rezonabil că persoana cercetată nu dispune de mijloacele financiare necesare^[45], iar în aprecierea intereselor justiției se va ține cont de gravitatea infracțiunii imputate și a sancțiunii prevăzute de lege, de complexitatea cauzei și de persoana celui cercetat^[46]. În acest sens, dreptul la asistență juridică obligatorie se naște ori de câte ori este în joc libertatea unei persoane^[47], legislația națională aliniindu‑se celei europene prin reglementarea cuprinsă în  art. 90 lit. a) C. pr. pen.. Poziția Curții în ceea ce privește posibilitatea acuzatului de a‑și alege avocatul desemnat din oficiu nu este una constantă. Astfel, în majoritatea hotărârilor pronunțate, Curtea a arătat că dreptul la apărare nu implică dreptul de a fi consultat sau de a alege apărătorul desemnat din oficiu^[48], iar a aprecia în sens contrar, ar goli de conținut dreptul la echitatea procedurii în ansamblu, conducând la piedici constante în derularea procedurii, prin nașterea posibilității acuzatului de a refuza repetitiv avocații desemnați din oficiu sau de a solicita asistență din partea acelorași avocați, care fără a mai dispune de timpul necesar pentru pregătirea cauzei, ar ajunge să realizeze o apărare formală. La polul opus, Curtea a arătat că statele membre nu sunt îndreptățite să înlăture în mod arbitrar dreptul acuzatului de a‑și alege avocatul chiar și atunci când acesta este remunerat din fondurile statului^[49] și că interpretarea art. 6 par. 3 lit. c) trebuie să conducă la concluzia că acuzatul poate să exercite o minimă influență în desemnarea celui care urmează să îl reprezinte, această împrejurare fiind de natură să asigure încrederea ce trebuie să existe între avocat și clientul său^[50], iar înlăturarea dorinței acuzatului poate avea loc doar atunci când există motive relevante și suficiente ce țin de înfăptuirea justiției (d. e. financiare, etice)^[51]. În ceea ce privește procedura de acordare a asistenței din oficiu, Curtea lasă o marjă largă de apreciere statelor membre, însă prevederile în discuție din majoritatea sistemelor de procedură din Europa au condus la încălcarea art. 6 par. 3 lit. c) din Convenție. Obscuritatea procedurilor de selectare a avocatului din oficiu, lipsa unui termen precis pentru desemnarea acestuia, precum și remunerația redusă raportat la implicațiile unei proceduri penale în curs, la durata acesteia, precum și la munca pe care trebuie să o depună avocatul sunt doar câțiva din factorii care ridică semne de întrebare cu privire la efectivitatea apărării în sistemul procedural românesc. Remunerația avocatului din oficiu variază printre statele europene, ridicând cele mai multe probleme în conformarea la cerințele art. 6 par. 3 lit. c) din Convenție^[52]. Practica judiciară internă relevă că avocatul din oficiu este desemnat de Barou după criterii care nu sunt clare, iar acuzatul nu este consultat cu privirea la numirea acestuia și nici nu i se conferă posibilitatea de a‑și alege apărătorul, motiv pentru care, de lege ferenda, s‑ar impune reglementarea expresă a procedurilor de desemnare a avocatului din oficiu și alinierea acestora la jurisprudența Curții, fapt ce ar conferi legitimitate procedurilor în curs și ar muta responsabilitatea activității avocatului ales din de pe umerii statului pe umerii celui cercetat.

Raportat la posibilitatea organelor judiciare de a cenzura calitatea apărării, trebuie făcută o evidentă distincție după cum este vorba despre un apărător ales sau despre un avocat desemnat din oficiu. În orice caz, ca o regulă generală, întrucât avocații sunt organizați în barouri care desfășoară o activitate independentă fără intervenția statului, calitatea apărării ține în esență de raporturile dintre avocat și cel pe care îl reprezintă. Dacă vorbim despre un avocat ales, intervenția organului judiciar este de regulă minimală, întrucât acesta este retribuit de clientul său care decide dacă modul în care este condusă apărarea este adecvat, având posibilitatea să îl înlocuiască oricând. Cu toate acestea, sub imperiul legislației naționale, atunci când asistența juridică este obligatorie, iar avocatul ales nu se prezintă și nici nu își asigură substituirea, niciun act de procedură nu poate fi efectuat. Viziunea Curții este diferită sub acest aspect, aceasta statuând că responsabilitatea revine avocatului și clientului său chiar și în cazul asistenței juridice obligatorii și că o asemenea împrejurare nu poate afecta echitatea procedurii în ansamblu^[53]. Situația se schimbă însă în cazul avocatului desemnat din oficiu, când statul, în vederea asigurării egalității de șanse, nu numai că îl numește dar supraveghează și modul în care acesta își îndeplinește atribuțiile, fiind obligat să îl înlocuiască ori de câte ori apărarea nu este efectivă. În cazul asistenței juridice obligatorii, Curtea E.D.O. a stabilit că nu i se poate solicita statului să realizeze un control absolut, că acesta nu poate fi responsabil pentru erorile avocatului din oficiu, fiind obligat să intervină doar atunci când carențele apărării sunt manifeste^[54]. La rândul său, avocatul din oficiu poate să pună concluziile pe care le dorește, în raport cu viziunea sa asupra cauzei, nefiind obligat să susțină cele arătate de acuzat, în măsura în care și acesta din urmă poate lua cuvântul.

Simpla desemnare a unui avocat din oficiu sau existența unui avocat ales nu poate conduce per se la concluzia că drepturile apărării au fost pe deplin respectate și că exigențele art. 6 din Convenție nu au fost încălcate. Substanță a dreptului la apărare, efectivitatea acestuia nu poate fi garantată în lipsa asigurării de către organele de urmărire penală a condițiilor necesare pentru ca persoana reținută sau arestată să comunice liber cu avocatul său în vederea pregătirii apărării. Astfel, confidențialitatea raporturilor dintre avocat și clientul său devine o condiție esențială pentru garantarea dreptului la apărare^[55], implicând că avocații au, ca regulă generală, dreptul să viziteze oricând acuzatul și să vorbească cu acesta fără a fi supravegheați de terțe persoane. Cu toate acestea, dreptul în discuție nu este absolut, în sensul că acesta nu este recunoscut în orice împrejurare și indiferent de circumstanțele cauzei.

^[34] C.E.D.O., Goddi c. Italiei, hotărârea din data de 9 aprilie 1984, par. 64.

^[35] Î.C.C.J., Secțiile Unite, Decizia nr. XXVII din 16 aprilie 2007 în M. Of. nr. 772 din 14 decembrie 2007; Î.C.C.J., Completul competent să judece recursul în interesul legii, Decizia nr. 15 din 21 septembrie 2015 în M. Of. nr. 816 din
3 noiembrie 2015

^[36] Comisia Europeană, V. c. Marea Britanie, hotărârea din 3 martie 1986.

^[37] În acest sens, statuează și art. 46 alin. 1 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată, iar încălcarea interdicțiilor instituite se sancționează prin incriminarea infracțiunii de asistență și reprezentare neloială în art. 284 C. pen.

^[38] Art. 20 alin. 8 din Legea nr. 51/1995.

^[39] Art. 89 alin. 1 C. pr. pen..

^[40] Comisia Europeană, Ensslin, Baader și Raspe c. Germaniei, par. 114.

^[41] Ibidem. Unul dintre avocații aleși a fost înlăturat din proces pe motiv că era suspectat că ar fi susținut organizația infracțională din care făcea parte acuzatul.

^[42] Comisia Europeană, X c. Marea Britanie, hotărârea din 1978 (app 8295/78).

^[43] Comisia Europeană, X c. Marea Britanie, hotărârea din 1975 (app 6298/73).

^[44] C.E.D.O, hotărârea din 16 aprilie 2009, https://hudoc.echr.coe.int.

^[45] C.E.D.O., Pakelli c. Germaniei, hotărârea din 24 aprilie 1983, par. 34.

^[46] C.E.D.O, Quaranta c. Elveția, hotărârea din 24 mai 1991, par. 35.

^[47] C.E.D.O, Benham c. Marea Britanie, hotărârea din data de 10 iunie 1996.

^[48] C.E.D.O., Franquesa Freixas c. Spaniei, hotărârea din 21 noiembrie 2000.

^[49] C.E.D.O., Balliu c. Albania, hotărârea din 16 iunie 2005, par. 32.

^[50] P. van Dijk, G. J. H. van Hoof, Theory and Practice of the European Convention on Human Rights, ed. a 3‑a,
Ed. Kluwer Law International, Haga, 1998, p. 471.

^[51] C.E.D.O., Mironov c. Rusiei, hotărârea din data de 5 octombrie 2006.

^[52] Comisia Europeană, Raportul Comisiei Europene privind eficiența justiției, European Judicial Systems, 2008.

^[53] C.E.D.O., Tripodi c. Italiei, hotărârea din data de 22 februarie 1994.

^[54] CEDO, Czekalla c. Portugalia, hotărârea din 10 octombrie 2002, par. 65; C.E.D.O., Kamasinski c. Austriei, hotărârea din data de 19 decembrie 1989, par. 65; C.E.D.O., Imbriosca c. Elveția, hotărârea din 24 noiembrie 1993.

^[55] C.E.D.O., S. c. Elveției, hotărârea din data de 28 noiembrie 1991; Ocalan c. Turciei, hotărârea din data de 12 mai 2005, https://hudoc.echr.coe.int.