Dreptul la asistență juridică – de la egalitate de arme la o apărare efectivă

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Ulterior, Curtea a precizat că dreptul la autoapărare e suprem, iar suspectul sau inculpatul poate renunța la dreptul de a fi asistat de un avocat^[18].

Altădată, Curtea a conchis că posibilitatea acuzatului de a renunța la avocatul din oficiu poate fi limitată atunci când interesele înfăptuirii justiției o cer^[19]. Chestiuni ca natura infracțiunii imputate, complexitatea factuală și legală a cauzei și persoana acuzatului pot justifica numirea unui avocat din oficiu peste dorința acestuia^[20], considerându‑se că este în interesul său să beneficieze de asistență juridică de specialitate pentru a fi în mod rezonabil informat și sfătuit cu privire la drepturile sale. Cu toate acestea, se ridică între­barea în ce măsură asistența juridică obligatorie atinge scopul instituit prin reglementarea sa, atunci când acuzatul nu dorește să fie asistat de un avocat din oficiu? Fără o relatare din partea acuzatului în ceea ce privește modalitatea de desfășurare a evenimentelor și adevărul său subiectiv, avocatul din oficiu poate reprezenta doar formal interesele clientului său, iar dreptul în discuție devine inefectiv și fără nicio utilitate practică.

Tribunalul Internațional Penal pentru fosta Iugoslavie a statuat în jurisprudența sa^[21] că dreptul la un proces echitabil nu este doar un drept fundamental pentru cel acuzat, ci și un drept fundamental pentru legitimitatea organelor judiciare. Complexitatea legală, probatorie și procedurală pe care o poate atinge o speță dată poate depăși chiar și competența unui acuzat cu cunoștințe juridice, iar organele judiciare au interesul de a veghea ca procedura să se desfășoară cu celeritate. Pronunțându‑se asupra aceleiași chestiuni, Curtea Supremă a reținut că spiritul celui de‑al VI‑lea Amendament este în sensul că avocatul din oficiu, ca și orice alt instrument de apărare ar trebui să constituie un ajutor pentru acuzat și nu un organ al statului care se interpune între un acuzat care refuză apărarea specializată și dreptul său la autoapărare. Oricum, cel care alege să se apere singur trebuie să manifeste diligență, însă acestuia nu i se poate pretinde standardul de diligență pe care îl manifestă un profesionist al dreptului. Fiecare acuzat trebuie analizat in concreto prin raportare la capacitatea sa de înțelegere și la cunoștințele sale, iar organele judiciare, după această analiză, trebuie să prevadă ceea ce se poate aștepta în mod rezonabil de la el, acționând în consecință de cauză^[22]. Cu toate acestea, un acuzat care alege să se apere singur nu poate invoca în apărare propria incompetență ce a condus la pronunțarea unei soluții de condamnare, încălcarea art. 6 par. 3 lit. c) intervenind doar atunci când statul este culpabil pentru instituirea unor proceduri dezavantajoase pentru acuzat.

În ceea ce privește drepturile acuzatului care a ales să se apere singur, acesta trebuie să beneficieze de toate drepturile pe care le‑ar fi avut avocatul său, în cazul în care acesta ar fi optat pentru asistență din partea unui avocat. Din această perspectivă, apare regretabilă reglementarea internă care recunoaște, în mod expres, doar dreptul inculpatului de a lua cunoștință de actele dosarului în oglindă cu același drept al avocatului. De lege ferenda, consider că se impune înlăturarea omisiunii legii prin stipularea expresă a dreptului acuzatului, în situația în care acesta nu are avocat, de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală, cu excepțiile arătate, de a fi înștiințat despre data și ora efectuării actului de urmărire penală, la solicitarea acestuia, de a participa la audierea oricărei persoane de către judecătorul de drepturi și libertăți și de a efectua plângeri, cereri și excepții.

Referitor la mijloacele de apărare ale acuzatului, în doctrina de specialitate s‑a arătat că acestea nu se limitează la sfera celor licite, iar inculpatul nu are obligația de a se pune în slujba adevărului atunci când este subiectul represiunii penale, întrucât instinctul de conservare este oricum mult mai puternic decât orice eventuală obligație legală^[23]. Curtea E.D.O. a arătat că simpla posibilitate de a urmări penal ulterior un acuzat pentru afirmațiile pe care le face în cursul procesului nu atrage, per se, încălcarea dreptului la propria apărare, cu excepția situației în care se dovedește că legislația sau practica națională în discuție creează, prin rigorile exagerate în materie, riscul unor asemenea urmări pentru acuzat, încât s‑ar ajunge, practic, la paralizarea dreptului la apărare^[24].

4. Asistența juridică din partea unui avocat ales sau desemnat din oficiu

Asistența juridică reprezintă punctul de plecare în respectarea drepturilor procedurale ale suspectului, nu numai pentru că avocatul este bine informat cu privire la drepturile persoanei urmărite penal, dar și pentru că acesta veghează la respectarea acelorași drepturi de către organele de urmărire penală. Într‑adevăr, dintre toate drepturile pe care un acuzat le are, dreptul la asistență juridică este cel mai important datorită abilității sale de a garanta efectivitatea celorlalte drepturi: dreptul de a beneficia de timpul și facilitățile necesare pregătirii apărării, precum și dreptul de a audia martori se bazează pe dreptul la asistență juridică, în lipsa căruia, echitatea procedurii poate fi în mod iremediabil vătămată.

În exercitarea profesiei, avocatul trebuie să se ghideze după înalte standarde de conduită profesională și morală, conform următoarelor principii^[25]: principiul independenței și libertății avocatului, principiul legalității și al respectării statului de drept, principiul respectării secretului profesional, principiul evitării conflictelor de interese, principiul demnității, al onoarei și al probității, principiul profesionalismului și loialității față de client, principiul competenței profesionale, principiul respectării confraților și a tuturor persoanelor cu care avocatul intră în relații profesionale, principiul autonomiei, precum și principiul loialității față de profesia de avocat. În acest sens, avocatul se supune numai legii, fiind obligat să își păstreze independența față de grupurile de presiune și chiar față de propriul său viitor client, fiind îndreptățit să interpreteze și să solicite să se aplice legea potrivit propriului crez profesional, fără a urmări sau a se teme de faptul că va mulțumi sau nemulțumi puterea judecătorească, executivă, legislativă, politică, ierarhică, economică, mass‑media sau opinia publică. Scopul avocatului în realizarea apărării nu este obținerea unei soluții favorabile prin orice mijloace, ci asigurarea dreptății, în conformitate cu interesele legitime ale clientului său și cu șansele sale de reușită. Cele mai ridicate standarde de integritate morală conferă avocatului încredere, încredere care este de esența profesiei și care se diminuează sau se pierde atunci când avocatul, în susținerea cauzei, folosește cuvinte, afirmații sau susțineri jignitoare, de natură a aduce atingere demnității părții adverse, colegului preopinent ori altor persoane care au legătură cu cauza ori cu clientul său, precum și atunci când, în fața magistraților, avocatul prezintă, cu bună știință, date false sau eronate, în scopul de a induce în eroare instanța. În exercitarea profesiei, avocatul nu poate fi supus niciunei restricții, presiuni, constrângeri sau intimidări din partea autorităților sau instituțiilor publice, nefiind pasibil de răspundere penală pentru susținerile făcute oral sau în scris în fața organelor judiciare, dacă aceste susțineri sunt în legătură cu apărarea și sunt necesare stabilirii adevărului. Prin Declarația de la Havana^[26], s‑a prevăzut în mod expres că organele statului trebuie să se asigure că avocații pot să‑și îndeplinească atribuțiile profesionale fără piedici, presiuni sau interferențe improprii și că aceștia, în susținerea unei cauze, nu trebuie să fie identificați cu clienții lor sau cu problemele judiciare ale acestora. Curtea^[27] a recunoscut dificultatea de a concilia dreptul avocatului de a‑și apăra clientul cu zel cu riscul ca, prin modalitățile de apărare utilizate, defensiva să degenereze într‑un afront la moda­litatea în care procurorul a condus urmărirea penală, însă în toate situațiile a făcut apel la echilibru, analizând de cele mai multe ori modalitatea de apărare și din perspectiva dreptului la libera exprimare garantat de art. 10 din Convenție. Astfel, egalitatea de arme militează în favoarea unui schimb de argumente liber și în forță între apărare și acuzare, avocații fiind îndreptățiți să facă aprecieri în public în ceea ce privește modalitatea de administrare a justiției, fără însă a depăși anumite limite rezonabile, cu luarea în considerare a intereselor divergente aflate în joc, respectiv dreptul publicului la informare, respectarea demnității profesiei de avocat și corecta administrare a justiției.

În ceea ce privește momentul procesual de la care acuzatul are dreptul la asistență juridică, în acord cu art. 10 alin. 5 C. pr. pen., „organele judiciare au obligația de a asigura exercitarea deplină și efectivă a dreptului la apărare de către părți și subiecții procesuali principali în tot cursul procesului penal”. Reminiscență a sistemului nostru tradițional de drept procesual construit pe ideea că principiul absolutei libertăți a apărării se aplică doar în faza contradictorie a judecății, art. 90 C. pr. pen. instituie cazurile de asistență juridică obligatorie prin raportare la anumite circumstanțe speciale ale acuzatului sau la gravitatea faptei imputate, însă sub acest ultim aspect, în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, asistența juridică este obligatorie doar începând cu faza camerei preliminare. Opțiunea legiuitorul este inexplicabilă având în vedere că, de cele mai multe ori, pentru infracțiunile grave, probele esențiale pentru stabilirea vinovăției sau nevinovăției persoanei acuzate se strâng în cursul urmăririi penale și nu se mai administrează în cursul judecății, probe care stau la baza desfășurării întregului proces penal. În același sens s‑a pronunțat și Curtea E.D.O, care a arătat că, deși art. 6 par. 1din Convenție vorbește despre judecarea cauzei de către o „instanță” competentă să determine „orice acuzație penală”, aceasta nu înseamnă că articolul nu se aplică procedurilor anterioare procesului de judecată, iar articolul 6, în special paragraful 3, poate fi relevant înainte ca o cauză să fie trimisă pentru examinare în instanță, dacă și până la acest moment, echitatea procesului poate să fie prejudiciată printr‑o conduită a organelor de urmărire penală care nu este conformă cu prevederile sale^[28]. Curtea subliniază importanța urmăririi penale pentru desfășurarea procesului penal în ansamblu, deoarece probele obținute în această etapă determină cadrul în care infracțiunea incriminată va fi luată în considerare în cursul judecății^[29]. În același timp, un acuzat se află adesea într‑o poziție deosebit de vulnerabilă la această etapă a procedurii, chestiune amplificată de faptul că legislația procedurală penală are tendința de a deveni din ce în ce mai complexă, iar în cele mai multe cazuri, această vulnerabilitate poate fi compensată adecvat doar prin asistență din partea unui avocat. Concluzionând, Curtea a statuat că, pentru ca dreptul garantat de art. 6 din Convenție să rămână la fel de practic și de efectiv, se impune ca accesul la un avocat să fie acordat de la prima interogare a bănuitului de către poliție, cu excepția cazului când se demonstrează, în lumina circumstanțelor specifice ale fiecărui caz, că există motive întemeiate pentru a restricționa acest drept^[30]. Cauza Salduz c. Turciei reprezintă hotărârea de referință în materie, Curtea recunoscând că drepturile apărării vor fi, în principiu, iremediabil prejudiciate dacă declarațiile incriminatoare date pe durata interogării de către poliție, în lipsa accesului la un avocat, sunt folosite pentru a obține o condamnare. Este important de precizat că nu aceasta a fost poziția inițială a Curții^[31], care chiar dacă admitea că prezența unui avocat la audierea suspectului ar contrabalansa presiunea ce decurge din prezența în față organelor de urmărire penală, considera că acest drept nu poate deriva din articolul 6 par. 3 din Convenție, poziție actuală a Curții fiind inspirată din recomandările Comitetului European pentru prevenirea torturii și a tratamentelor inumane și degradante^[32].

În concluzie, dreptul la asistență juridică se naște din momentul în care o persoană este avertizată de organele de urmărire penală cu privire la suspiciunea ce planează asupra sa și cu privire la dreptul la tăcere și chiar și înainte de acest moment, când fără a fi avertizată, persoana este tratată ca un suspect de facto.

Fiind confruntată cu problema dacă o persoană urmărită penal poate renunța la dreptul la asistență juridică, Curtea a arătat că această conduită nu este inadmisibilă de plano, în măsura în care se poate considera, în mod rezonabil, că aceasta a prevăzut toate consecințele conduitei sale^[33].

^[18] C.E.D.O, Pishchalnikov c. Rusia, hotărârea din 24 septembrie 2009, par. 77., https://hudoc.echr.coe.int.

^[19] C.E.D.O, Lagerblom c. Suedia, hotărârea din 14 ianuarie 2003, https://hudoc.echr.coe.int.

^[20] C.E.D.O, Croissant c. Germaniei, hotărârea din data de 25 septembrie 1992, par. 30, https://hudoc.echr.coe.int.

^[21] T.P.I.I, Prosecutor c. Vojislav Seselj, par. 21, www.icty.org.

^[22] D.J. Harris, M. O’Boyle și C. Warbrick, Law of the European Convention and Human Rights, Ed. Butterworths, Londra, 1995, p. 258.

^[23] Dongoroz V. et al., Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală, vol. V, Ediția a II‑a,
Ed. Academiei române& Ed. All Beck, București, 2003, p. 9.

^[24] C.E.DO., hotărârea din 28 august 1991 apud. Bârsan C., Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Drepturi și libertăți, vol. I, Ed. All Beck, București, 2005, p. 556.

^[25] U.N.B.R, Statutul profesiei de avocat din 3.12.2011; Codul Deontologic al Avocatului Român, www.unbr.ro.

^[26] Organizația Națiunilor Unite, Declarația de la Havana privind rolul avocaților adoptată la al VIII‑lea congres privind Prevenirea Infracțiunilor și Tratamentul Infractorilor, Havana, 1990, www.un‑congress.org.

^[27] C.E.D.O, Nikula c. Finlanda, hotărârea din 21 martie 2003, https://hudoc.echr.coe.int.

^[28] C.E.D.O, Imbrioscia c. Elvelveției, hotărârea din 24 noiembrie 1993, par. 37.

^[29] C.E.D.O., Can c. Austria, hotărârea din data de 30 septembrie 1985.

^[30] C.E.D.O, Salduz c. Turciei, hotărârea din data de 27 noiembrie 2008, par. 36.

^[31] C.E.D.O., Brennen c. Marea Britanie, hotărârea din 6 octombrie 2001.

^[32] Comitetului European pentru prevenirea torturii și a tratamentelor inumane și degradante , al doilea raport general, www.cpt.coe.int.

^[33] C.E.D.O, Pavlenko c. Rusia, hotărârea din data de 1 aprilie 2010, par. 102; C.E.D.O, Plonka c. Polonia, hotărârea din data de 31 martie 2009, https://hudoc.echr.coe.int.