Dreptul la asistență juridică – de la egalitate de arme la o apărare efectivă

28 ian. 2020
Articol UJ Premium
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 633

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

1. Considerații introductive

Dreptul la asistență juridică garantat de art. 6 parag. 3 lit. c) din Convenție este o aplicație a conceptului egalității de arme, prin urmare, inefectivitatea acestuia poate plasa acuzatul într‑o poziție dezavantajoasă față de acuzare. Această orientare a fost exprimată atât de Comisie[1], cât și de Curtea Europeană[2], care au confirmat că asistența juridică contribuie la prevenirea erorilor justiției și la atingerea scopului art. 6 din Convenție, prin aceea că previne plasarea acuzatului într‑o poziție care este dezavantajoasă față de acuzare, restricțiile nejustificate asupra dreptului în discuție subminând egalitatea procedurală. O legătură între cele 2 concepte – asistența juridică și egalitatea de arme ‑ poate fi stabilită întrucât ambele sunt garanții ale art. 6 par. 1 din Convenție, fiind analizate de cele mai multe ori de Curte în mod conjugat.

Monitor Dosare

Dincolo de aprecierile Curții, este evident că egalitatea de arme procedurale nu există în lipsa garantării dreptului la asistență juridică, acesta din urmă contribuind la posibilitatea obținerii unui deznodământ final corect în ceea ce privește soarta celui acuzat. Atât urmărirea penală, cât și fazele ulterioare ale procesului îl expun pe acuzat, care nu este presupus a avea cunoștințe juridice, întinselor resurse ale statului analizate din punct de vedere juridic și acuzatorial și amplificate de experiența vastă a organelor de urmărire penală. Se naște, așadar, riscul ca acuzarea să exercite o influență disproporționată în procesul de luare a deciziei finale, prin probele pe care le administrează în cursul urmăririi penale și apoi prin modalitatea în care procurorul expune cauza în fața instanței de judecată. Contrabalansarea acestui pericol se realizează prin dreptul la asistență juridică, avocatul având rolul de a se asigura că nicio hotărâre nu va fi luată fără o prezentare adecvată a cauzei din perspectiva apărării. Avocatul, datorită capacității sale de înțelegere a chestiunilor legale, probatorii și factuale relevante, este mai bine plasat decât acuzatul în contracararea influenței procurorului, în vederea obținerii unei soluții de achitare sau a celui mai îngăduitor deznodământ posibil, în funcție de circumstanțele cauzei. În plus, avocatul este chemat să constate dacă integritatea procedurii a fost respectată pe întreaga durată a procesului și dacă clientului său i‑au fost acordate toate drepturile substanțiale și procedurale. Curtea Supremă[3] recunoaște importanța colosală a prezenței unui avocat pe durata procedurilor, ajungând la concluzia că dreptul la apărare ar fi de mică însemnătate dacă nu ar implica și dreptul la o apărare specializată, poziție adoptată și de Curtea Europeană[4].

Dreptul la asistență juridică are și o componentă umanitară, contribuind la conservarea demnității acuzatului, care prin intermediul avocatului, devine un oponent egal procurorului în cunoștințe juridice și aptitudini. Valoarea acestui drept sporește prin faptul că acuzatul participă la procedurile desfășurate împotriva sa în deplină cunoștință de cauză, putând aduce observații pertinente care să combată argu­mentele și probele acuzării, activând astfel principiul contradictorialității, inerent conceptului de egalitate de șanse[5].

Efectul colateral al dreptului la asistență juridică constă în crearea unei egalități procedurale și conduce la percepția publică că acuzatul nu s‑a aflat pe o poziția dezavantajată în raport cu acuzarea, determinată de lipsă cunoștințelor și abilităților sale legale. Avocatul nu numai că protejează interesele clientului său, dar și îndeplinește o funcție publică, conferind legitimitate procedurilor judiciare prin încrederea pe care o insuflă societății, în sensul că actele judiciare s‑au desfășurat cu respectarea dispozițiilor legale.

 

2. Modalități ale apărării

Atât Convenția, cât și literatura de specialitate admit că orice persoană acuzată are dreptul să decidă modalitatea în care își realizează apărarea, respectiv prin autoapărare, constând în aceea că suspectul/inculpatul compare singur în cursul procesului penal fără asistență specializată și își exercită singur drepturile procesuale sau prin asistență juridică din partea unui avocat.

În același sens, potrivit art. 10 alin. 1 C. pr. pen., „părțile sau subiecții procesuali principali au dreptul de a se apăra ei înșiși sau de a fi asistați de avocați”. Potrivit art. 91 C. pr. pen., „în cazurile de asistență juridică obligatorie, dacă suspectul sau inculpatul nu și‑a ales un avocat, organul judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu”. De asemenea, potrivit art. 6 par. 3 lit. c) din Convenție, „orice acuzat are, în special, dreptul să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer”. Curtea a amintit că deși aceste drepturi sunt prevăzute expres de textul Convenției, aceasta nu precizează condițiile de exercitare, lăsând la aprecierea statelor contractante alegerea mijloacelor necesare de natură a permite sistemelor judiciare interne garantarea acestor drepturi[6].

Din interpretarea dispozițiilor legale amintite, rezultă că acuzatul are următoarele drepturi în ceea ce privește modalitățile de apărare: dreptul de a se apăra singur, dreptul de a beneficia de serviciile unui avocat la alegere și dreptul la asistență juridică obligatorie. Sub această ultimă modalitate de apărare, se observă că reglementarea internă și cea convențională diferă prin aceea că, în cazurile prevăzute de art. 90 C. pr. pen. privind asistența juridică obligatorie, avocatul din oficiu se desemnează ori de câte ori suspectul/inculpatul nu își angajează un avocat ales, fără a distinge după cum acesta are sau nu mijloacele materiale necesare pentru a apela la ajutor de specialitate, reglementarea internă fiind aparent mai favorabilă. Astfel, dispozițiile procedurale acoperă și situația în care acuzatul, deși dispune de mijloacele necesare, nu beneficiază de serviciile unui specialist, fiind refuzat de fiecare avocat contactat și obligat în acest fel să‑și realizeze singur apărarea, situație ce poate conduce la o inegalitate de șanse, imputabilă statului în virtutea art. 90 lit. b) C. pr. pen. care obligă organul judiciar să desemneze un avocat din oficiu ori de câte ori interesele justiției o cer.

 

3. Dreptul la autoapărare vs. asistența juridică obligatorie

Întrucât dispozițiile Codului de procedură penală privind dreptul la apărare se suprapun în mare parte peste cele ale Convenției, cu singura diferență arătată anterior referitoare la asistența juridică obligatorie, în analiza problemelor ce se pot ivi cu privire la chestiunea în discuție, se va recurge la jurisprudența C.E.D.O în materie, care trasează linii directoare pentru practica judiciară internă.

Atunci când analizează dacă un acuzat este eligibil pentru acordarea asistenței juridice din oficiu, Curtea are în vedere atât criterii de ordin financiar, cât și criterii ce țin de înfăptuirea justiției. Raportat la considerentele de ordin financiar, Curtea nu definește noțiunea de mijloace materiale suficiente, lăsând la aprecierea statelor o largă marjă de apreciere, dar stabilește că acuzatul are sarcina probei, și fără a fi impus standardul „dincolo de orice dubiu rezonabil”, este suficient ca din probele administrate să rezulte indicii cu privire la sărăcia celui în discuție. Astfel, au fost considerate indicii suficiente de natură să conducă la desemnarea unui avocat din oficiu detenția îndelungată a acuzatului înainte de declanșarea procedurilor judiciare împotriva sa[7] sau faptul că, într‑o procedură judiciară anterioară, acuzatul a beneficiat de asistență juridică din oficiu, iar situația sa materială nu s‑a schimbat de la acea dată.

Odată confirmată împrejurarea că acuzatul nu poate face față cheltuielilor procesului penal declanșat împotriva sa, se ridică întrebarea dacă caracterul gratuit al asistenței juridice din oficiu este definitiv sau temporar, total sau parțial. Fiind sesizată asupra acestei chestiuni în privința dreptului de a fi asistat în mod gratuit de un interpret[8], Curtea a statuat că exonerarea acuzatului este definitivă și totală, însă a precizat că intenția sa nu este de a stabili aceeași interpretare în privința asistenței juridice din oficiu, nefiind investită cu un asemenea capăt de cerere. Cu toate acestea, Comisia Europeană a arătat că asistența juridică din oficiu implică doar o scutire temporară de la costurile privind pregătirea unei apărări efective, iar rambursarea poate fi solicitată de stat dacă acuzatul își îmbunătățește între timp situația materială[9]. De asemenea, s‑a reținut că această scutire de la costurile privind pregătirea apărării poate fi și parțială, iar condiționarea acordării asistenței juridice gratuite de plata unui avans proporțional cu mijloacele acuzatului nu este neconvențională și nici arbitrară sau nerezonabilă[10].

Satisfăcut fiind criteriul material, scutirea de la costurile privind pregătirea apărării implică ulterior analiza împrejurării dacă circumstanțele cauzei sunt de o asemenea natură încât este în interesul justiției acordarea acesteia. Toate aplicațiile Curții în analiza interesului justiției se bazează pe evaluarea dacă neacordarea asistenței juridice din oficiu conduce la o inegalitate de arme, evaluare care nu este condiționată de existența unui prejudiciu probat, ci care se pliază pe probabilitatea ca, în circumstanțele concrete ale cauzei, prezența unui avocat ar fi condus, în mod plauzibil, la efectivitatea apărării însăși[11]. În aprecierea interesului justiției în desemnarea unui avocat din oficiu, Curtea are în vedere factori ce țin, în principal, de interesul acuzatului și uneori și de interesul public în soluționarea unei cauze[12]: gravitatea pedepsei la care este expus acuzatul[13], complexitatea cauzei[14] și capacitatea acestuia de a apăra singur[15].

Conferintele lunii noiembrie
”

Analizând reglementarea internă, o primă problemă care se ridică este aceea de a stabili în ce măsură dreptul la asistență juridică obligatorie aduce atingere dreptului la autoapărare, atunci când acuzatul își exprimă dorința de a‑și realiza singur apărarea. Sub acest aspect, este important de menționat că dreptul la propria apărare și dreptul la asistență juridică nu sunt alternative echivalente și că fiecare modalitate de apărare are funcția ei procedurală, neputându‑se considera, fără a analiza circumstanțele concrete ale cauzei, că dreptul la apărare în general a fost respectat dacă acuzatul a beneficiat de una din cele două modalități de apărare. Astfel, în timp ce suspectul/inculpatul contribuie la realizarea apărării prin cunoștințele sale directe despre săvârșirea faptei, avocatul contribuie cu cunoștințele sale juridice și cu experiența în domeniu.

Dreptul unui acuzat de a alege să se apere singur și implicit dreptul de a renunța la asistență sau reprezentare din partea unui avocat este o chestiune complexă ce mereu va ridica întrebarea dacă, în toate cazurile, opțiunea stă doar în dorința acestuia. Confruntându‑se cu această problemă, Curtea a arătat că dreptul la autoapărare nu este un drept absolut și că simpla reglementare a dreptului la asistență juridică obligatorie nu aduce atingere art. 6 par. 3 lit. c), în măsura în care acuzatului îi este permis să se apere și singur, independent de activitatea desfășurată de avocatul din oficiu[16]. În hotărârea Kremzov c. Austriei[17], s‑a constatat că a fost încălcat art. 6 par. 3 lit. c) din Convenție, întrucât inculpatul, fost judecător acuzat de săvârșirea unei infracțiuni prin violență, a solicitat expres, în repetate rânduri, să se apere singur, dreptul fiindu‑i asigurat doar în primă instanță când a pus concluzii alături de avocatul din oficiu, în timp ce în apel, judecată s‑a desfășurat în lipsa acestuia și doar în prezența avocatului din oficiu, pedeapsa aplicată inițial fiind majorată.


* Articolul este extras din Volumul Conferinței internaționale a doctoranzilor în drept – Studii și cercetări juridice europene, Timișoara, 2019.

[1] Comisia Europeană, Glaser și alții c. Austriei, raportul din 17 decembrie 1962, par. 66.

[2] C.E.D.O., Salduz c. Turciei, hotărârea din data de 27 noiembrie 2008, par. 53, https://www.echr.coe.int.

[3] Curtea Supremă S.U.A., Powell c. Alabama 287 US 45, 1932, par. 68‑69, https://supreme.justia.com.

[4] C.E.D.O., Granger c. Marea Britanie, hotărârea din 28 martie 1990, par. 47.

[5] D.J. Galligan, Due process and Fair Procedures: A Study of Administrative Procedures, Ed. Clarendon, Oxford, 1996,
p. 364.

[6] C.E.D.O., Quaranta c. Elveției, hotărârea din data de 24 mai 1991, par. 36.

[7] C.E.D.O., Pakelli c. Germania, hotărârea din 1983, par. 34, https://hudoc.echr.coe.int; C.E.D.O., Twallib c. Greciei, hotărârea din 1998, par. 49‑51, https://hudoc.echr.coe.int.

[8] C.E.D.O., Luedicke, Belkace and Koc c. Germaniei, hotărârea din 1978, par. 40, 44 și 46.

[9] Comisia Europeană, Croissant c. Germaniei, Raportul din 7 martie 1991, par. 36 și 38.

[10] C.E.D.O., Morris c. Marea Britanie, hotărârea din 2002, par. 89 și 93.

[11] C.E.D.O, Artico c. Italia, hotărârea din 1980.

[12] P. van Dijk, M. Viering, Right to a Fair and Public Hearing (Article 6) în P. van Dijk et. al, Theory and Practice of the European Convention on Human Rights, ediția a IV‑a, Ed. Intersentia, Antwerp, 2006, p. 643.

[13] C.E.D.O., Perks și alții c. Marea Britanie, hotărârea din data de 12 octombrie 1999, par. 76; C.E.D.O, Boner c. Marea Britanie, hotărârea din data de 1994, par. 41; C.E.D.O, Shulepov c. Rusiei, hotărârea din data de 26 iunie 2008, par. 34; C.E.D.O., Pham Hoang. c. Franței, hotărârea din data de 1992, par. 40‑41. S‑a reținut că gravitatea pedepsei la care este expus acuzatul conduce la seriozitatea infracțiunii pentru care este cercetat și că nu doar expunerea la o condamnare privativă de libertate justifică desemnarea unui avocat din oficiu, ci și riscul aplicării unei amenzi substanțiale.

[14] C.E.D.O, Shilbergs c. Rusiei, hotărârea din 17 decembrie 2009, par. 122; C.E.D.O, Maxwell c. Marea Britanie, par. 38. S‑a reținut că, în analiza complexității cauzei, se analizează aspectele factuale, legale și de ordin probatoriu și că șansele de reușită ale acuzatului nu sunt criterii de care se ține seama în acordarea asistenței din oficiu. C.E.D.O., Granger c. Marea Britanie, op. cit., par. 47. S‑a considerat că statele trebuie să implementeze un mecanism prin care refuzul inițial de desemnare a unui avocat din oficiu să poată fi reconsiderat, dacă într‑un stagiu ulterior al procedurii, se ajunge la concluzia că dosarul este mult mai complicat decât putea fi în mod rezonabil prevăzut la momentul refuzului.

[15] Boala mentală severă de care suferea acuzatul sau faptul că acesta era cetățean străin nefamiliarizat cu limba greacă sau cu sistemul intern de procedură au fost considerate de Curte motive suficiente pentru a justifica desemnarea unui avocat din oficiu. A se vedea C.E.D.O, Vaudelle c. Franța , hotărârea din 2001, par. 58 și C.E.D.O, Twalib c Greciei , hotărârea din data de 1998, par. 53‑54.

[16] Comisia Europeană, Poitrimol c. Franței, 23 noiembrie 1993, par. 34, și Demebukov c. Bulgariei, 28 februarie 2008, par. 50.

[17] C.E.D.O, hotărârea din 21 septembrie 1993.

Dreptul la asistență juridică – de la egalitate de arme la o apărare efectivă was last modified: ianuarie 27th, 2020 by Alexandrina-Mirela Perian
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Abonează-te la newsletter