Dreptul de proprietate în meandrele procedurii de insolvenţă… Este proprietatea un moft?!? (Partea I)

22 sept. 2022
Vizualizari: 1323
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Art. 159

(1) Fondurile obținute din vânzarea bunurilor și drepturilor din averea debitorului, grevate, în favoarea creditorului, de cauze de preferință, vor fi distribuite în următoarea ordine:

Prin urmare, creanțele se înregistrează în tabelul de creanțe (după verificare sau fără verificare, după caz). Art. 159 stabilește ordinea în care se distribuie sumele de bani. Pe cale de consecință, trimiterea legală este cel puțin neinspirată, făcându‑se confuzie între înregistrarea creanței și distribuirea sumelor obținute în urma vânzării activului suport al garanției.

Dar, așa cum menționam, în orice circumstanțe, textul este superior celui de la art. 123 alin. (6) LPPII. Proprietarul nu este „expropriat” ex lege, ci decide voluntar (cântărindu‑și interesele) transferul de proprietate și modificarea garanției (din proprietate garanție într‑un drept real accesoriu – dreptul de ipotecă). Mecanismul de transfer este întotdeauna dependent de acordul expres al proprietarului, acesta neputându‑i fi impus legal.

A doua. Lit. b) prevede ipoteza „firească”, mai ușor de explicat prin prisma efectelor rezilierii [ipoteza primară a întregului alin. (3)]. Contractul a fost reziliat și se revine la un fel de restitutio in integrum (desigur, în varianta abreviată ex nunc). Proprietarul finanțator rămâne a fi proprietar și „recuperează”[55] bunul, iar creanțele pe care le mai are de recuperat de la utili­zator vor fi înregistrate ca fiind creanțe chirografare (aceeași observație ca și trimiterea spre art. 159 – art. 161 stabilește o ordine de plată, nu o ierarhizare de înregistrare a creanțelor)… Dacă textul se oprea aici, nu ar fi fost nicio problemă, aceste creanțe nu ar avea cum să fie altfel decât chirografare, pentru că finanțatorul a decis să apeleze la mecanismul preconizat de garanție (proprietatea fiduciară, proprietatea garanție, rezerva proprietății – nu contează aici aceste nuanțe) și și‑a „recuperat” bunul. Dar, legiuitorul, plin de surprize, decide să continue: „dacă nu există alte bunuri care să confere titularului calitatea de creditor care beneficiază de o cauză de preferință”. În primul rând, această construcție alternativă bizară nu are un fundament logic solid. Creanța a fost întotdeauna chirografară, în sensul tehnic, exact al legii (având o formă atipică de garanție – însăși proprietatea), pentru că nu a avut niciodată o garanție reală accesorie (iar limitele asimilării le‑am putut observa la art. 2.347 C. civ.) sau o altă cauză legală de preferință. Creditorul își valorifică garanția atipică (conform estimărilor inițiale), dar, în loc să rămână la fel de chirografar precum a fost, devine „garantat” (cu cauză de preferință) în funcție de hazardul pur: există sau nu în acea procedură „bunuri libere”. Soluția ni se pare bizară și nejustificată, discriminatorie față de alți chirografari care nu vor putea niciodată experimenta asemenea experiențe metamor­fotice. Apoi, în finalul textului, ne furnizează și formula de calcul pentru creanța chirografară/ga­rantată a finanțatorului: valoarea întregii creanțe[56] ‑ „valoarea de piață a bunurilor ce fac obiectul contractului de leasing stabilită de un evaluator independent”. Departe această formulă „abstractă” de precizia meticuloasă a actualului art. 15 din O.G. nr. 51/1997, dar, din păcate, doar la nivel de intenție lucrurile stau bine. În realitate, nu prea există vreun mecanism de garantare pentru utilizator că valoarea vizată de lege va fi și cea „adevărată”. Legiuitorul comun a încercat să insereze niște mecanisme anti‑abuz, însă legiuitorul specializat se mulțumește cu evaluarea (fără preempțiunea beneficiarului sau a terțului selectat de el, fără alte posibilități legale reale de bloca evaluarea/vânzarea la un preț puternic diminuat).

A treia. Lit. c) nu este, în realitate, o a treia ipoteză, acestea fiind doar două: transfer proprietatea (primesc o creanță garantată cu ipotecă legală) – recuperez proprietatea (primesc o creanță chirografară/ipotecară, după caz). Lit. c) vizează un mecanism corector, dacă între timp s‑au valorificat bunurile „recuperate” [prin urmare, lit. c) se aplică doar în ipoteza lit. b), lit. a) neputând avea acest mecanism corector funcțional…], iar prețul obținut ca urmare a valorificării se deduce din creanța totală. O ipoteză particulară a formulei de la lit. b): nu este vizată valoarea de evaluarea (o presupunere, o estimare), ci suma real obținută ca urmare a valorificării (o certitudine, o realitate). Prin urmare, legiuitorul trebuie să mai lucreze asupra acestei diviziuni tripartite, criteriul de discriminare nefiind unic, deci valid pentru toate cele trei elemente…

Alin. (4) vizează o ipoteza particulară (de fapt, o dublă ipoteză particulară).

În primul rând, vizează doar o categorie de operațiuni de leasing – doar leasingul financiar[57], alin. (3) vizând deopotrivă ambele forme de leasing – operațional și financiar.

În al doilea rând, vizează ipoteza menținerii contractului de leasing în condițiile art. 123 alin. (12), text care este o excepție[58] de la regula de drept comun în materie de menținere/denunțare a contractelor în derulare [art. 123 alin. (1)].

(4) În cadrul contractului de leasing financiar (s.n.) în derulare la data deschiderii procedurii și menținut, în condițiile art. 123 alin. (12), creanțele curente nu vor fi înscrise în tabelul de creanțe, fiind plătite la scadență. Pentru ratele anterioare înscrise în tabel, acestea vor urma regimul juridic al creanțelor prevăzute la art. 159 alin. (1) pct. 3. Dacă toate creanțele curente au fost plătite și toate celelalte obligații născute după deschiderea procedurii au fost achitate, va opera transferul dreptului de proprietate către debitor asupra bunului ce face obiectul contractului de leasing financiar, caz în care, pentru ratele anterioare înscrise în tabel, finanțatorul va dobândi concomitent o ipotecă legală asupra bunului respectiv, având rang egal cu cel al operațiunii de leasing inițiale. Administratorul judiciar/Lichidatorul judiciar va notifica finanțatorul cu privire la faptul că a operat transferul dreptului de proprietate și va efectua mențiunea în registrele de publicitate relevante cu privire la menținerea rangului creanței finanțatorului.

Legiuitorul descrie (povestește) în partea inițială despre ceea ce se întâmplă în cadrul acestei ipoteze, narând truisme despre creanțele curente, care, în ipoteza contractului de leasing, nu se vor înscrie în tabelul de creanțe, fiind plătite la scadență, de parcă vreo creanță curentă (alta decât cea izvorâtă din operațiunile vizate de leasing) se înscrie în tabel și nu este plătită la scadență… Apoi, narațiunea se transformă în reglementare – creanțele anterioare vor urma regimul juridic al creanțelor prevăzute la deja cunoscutul art. 159 alin. (1) pct. 3, adică vor avea regimul unei creanțe garantate cu o cauză de preferință (chiar dacă anterior erau creanțe chirografare). Este relativ dificil de înțeles, și în acest caz, metamorfoza creanțelor anterioare deschiderii procedurii, așa cum a fost destul de delicat de înțeles și opțiunea alternativă de mai sus – creanțe chirografare/garantate. Aici remarcăm că nu mai avem o alternativă bazată pe hazard (bunuri libere), ci avem o certitudine bazată pe hazard (bunuri libere), chiar dacă legiuitorul nu o mai spune la fel de explicit. Dacă suportul ipotecii legale în prima ipoteză îl constituie bunul care tocmai a fost transferat în patrimoniul debitorului, apoi bunurile libere, în a doua ipoteză, constituie suportul garanției reale conferite generos de către legiuitor, în cazul acestei ipoteze care este bunul suport al garanției reale? Bunul – obiect al contractului de leasing – încă nu poate fi, pentru că debitorul încă nu a plătit toate sumele necesare pentru operarea transferului (dar creanțele anterioare deja sunt cu cauză de preferință). Dacă acesta este exclus, rămân bunurile libere sau garanțiile de rang secund (inferior) asupra bunurilor ce deja sunt suport ale unor garanții anterioare. Abia dacă toate creanțele curente sunt plătite și toate sumele datorate sunt plătite, transferul proprietății bunului va fi operat, iar o ipotecă legală (legiuitorul abandonează iarăși idea unei creanțe cu cauză de preferință „abstractă”, de o specie nedefinită) va lua locul garanției „fantomă”, instituită în temeiul art. 159 alin. (1) pct. 3[59].

Această ipotecă legală, dacă apucă să fie instituită (dacă transferul dreptului de proprietate operează după îndeplinirea tuturor condițiilor), va surclasa rangul creanței cu garanția „fantomă” (data menținerii contractului de leasing) și va „urca” până la data contractului de leasing. Desigur, aceeași remarcă menționată și în ipoteza mecanismului anterior de conservare a rangului – greu de imaginat alte garanții asupra acestui bun în acest context; prin urmare, mecanism corect, dar steril.

Celelalte două texte dedicate creanțelor rezultate din operațiunile de leasing sunt art. 123 alin. (11) și (12). Ele întruchipează viziunea diacronică a legiuitorului asupra evoluției contractului de leasing în raport cu procedura de insolvență a debitorului‑utilizator. Dacă textele de la art. 105 alin. (3) vizau contractul de leasing reziliat de către finanțator anterior deschiderii procedurii, art. 123 alin. (11) vizează contractul de leasing reziliat[60] de finanțator în procedură.

Soluțiile sunt cvasi‑identice [sunt mai bine structurate în art. 123 alin. (11), având doar două litere, a) și b); dispare lit. c), criticată la analiza de mai sus a art. 105 alin. (3)]. Se remarcă o restrângere suplimentară (destul de dificil de explicat) a sferei de aplicare a art. 123 alin. (11) prin comparație cu art. 105 alin. (3). Primul text este universal, vizând ambele forme de leasing – financiar și operațional –, iar cel de‑al doilea restrânge exclusiv la ipoteza leasingului operațional (am arătat mai sus că aceste texte restrictive pot fi universalizate, astfel încât să poată viza și leasingul operațional).

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

(11) În cazul rezilierii contractelor de leasing financiar (s.n.) de către finanțator, acesta va putea opta pentru una dintre următoarele variante:

a) transferul proprietății asupra bunurilor ce fac obiectul contractului de leasing, către debitor, caz în care finanțatorul dobândește o ipotecă legală asupra acelor bunuri, având rang egal cu cel al operațiunii de leasing, și este înregistrat la masa credală, conform ordinii de prio­ritate prevăzute la art. 159 alin. (1) pct. 3, cu contrava­loarea ratelor și accesoriilor restante facturate și neplătite la data deschiderii procedurii, la care se adaugă restul sumelor datorate, în temeiul contractului de leasing, fără a se putea depăși valoarea de piață a bunurilor, stabilită de un evaluator independent, potrivit preve­derilor art. 61;

b) recuperarea bunurilor ce fac obiectul material al contractului de leasing, iar finanțatorul va fi înregistrat la masa credală potrivit prevederilor art. 161 pct. 8, dacă nu există alte bunuri care să confere titularului calitatea de creditor care beneficiază de o cauză de preferință, cu contravaloarea ratelor și accesoriilor restante facturate și neplătite la data deschiderii procedurii, la care se adaugă restul sumelor datorate în temeiul contractului de leasing minus valoarea de piață a bunurilor recuperate, stabilită de un evaluator independent, potrivit prevederilor art. 61.

Art. 105 alin. (4) și art. 123 alin. (12) vizează ipoteza contractului de leasing în derulare, menținut în procedura de insolvență a utilizatorului.

Art. 159 alin. (1) pct. 3, așa cum am arătat deja, instaurează o ordine de distribuție a fondurilor obținute din vânzarea bunu­rilor grevate.

Conchizând, se poate remarca o diferență spectaculoasă de abordare din partea legiuitorului între cele două ipoteze cvasi‑identice: vânzarea cu clauză de rezervă a proprietății și operațiunile de leasing.

„Spre deosebire de vânzarea cu rezervă a proprietății, care se definitivează fatalmente prin transferul ope legis al bunului în patrimoniul cumpărătorului, în ipoteza contractelor de leasing (calificate de către doctrină[61] ca fiind operațiuni cel puțin la fel de asimilate ipotecii ca și vânzarea cu rezervă), persistă opțiunea creditorului neplătit între revendicarea bunului sau definitivarea transferului cu asigurarea unei protecții adecvate, prescrise de către legiuitor și agreate de către creditor. Contractele de leasing nu au urmat acest regim sau cel puțin nu au luat‑o pe calea clauzei de rezervă a proprietății.

Articolul 105 alin. (3) și (4), precum și art. 123 alin. (11)[62] din Legea nr. 85/2014 (același art. 123!) adoptă o cu totul altă viziune legală. Remarcăm că în această ipoteză proprietarul își păstrează opțiunea firească de a rezilia contractul, cu consecința «recuperării» bunului (a cărui proprietate nu a pierdut‑o niciodată), sau de a transfera proprietatea și de a‑și declara creanța la masa credală. Ubi eadem ratio, ibi idem jus[63].

Observații ilative pentru partea I

Preluând metafora din titlu, putem observa până acum caracterul nestatornic al tratamentului juridic în procedurile de insolvență. Cursul lin și firesc al unui râu de câmpie ar fi tratamentul dreptului de proprietate (pur și simplu). Aici nu avem surprize sau anomalii – proprietarul își revendică (previzibil) bunul, vâslind relaxat sau lăsându‑se dus de curentul liniștit. O primă bifurcație, urmată de o cotitură nefirească, anomală, o reprezintă reglementarea clauzei de rezervă a proprietății în procedura de insolvență, o porțiune cu multe praguri ascuțite, bulboane adânci și vârtejuri periculoase, care fac imposibilă navigarea ulterioară și care vor scufunda barca proprietății (proprietarul va pierde proprietatea fără voia sa și fără a exista vreun interes public major). Dacă revenim la bifurcație și lăsăm o barcă aproape identică să lunece pe celălalt braț, vom redescoperi din plăcerea navigării pe un râu lin de câmpie (operațiunile de leasing oferă proprietarului chiar mai mult decât ar trebui, restaurându‑i toate privilegiile și chiar oferind unele în plus), din când în când observând intervenția suplimentară a unui vâslaș viguros – legiuitorul român.

În partea a doua vom continua această navigație, ba pe apele tulburi ale bunului aflat în tranzit, ba pe cele line ale comi­sionului, ba pe alea…, ba pe celelalte…, încercând să cartografiem toate aceste meandre (prietenoase sau periculoase pentru dreptul de proprietate), pentru a evita orice naufragiu sau eșuare pe banc a bărcii proprietății…


[55] Chiar dacă poate produce anumite conotații peiorative, bănuim că termenul este pașnic și vizează ceea ce civiliștii ar fi denumit o fericită conjuncție între proprietate și posesie.

[56] În limbajul O.G. nr. 51/1997, aceasta este definită la art. 2 lit. b): „valoare totală reprezintă valoarea totală a ratelor de leasing la care se adaugă valoarea reziduală”.

[57] La o primă vedere, discriminarea operată de legiuitor între cele două forme de leasing pare a fi justificată, măcar pe tărâm economic. În cadrul leasingului operațional s‑ar putea ca după plata tuturor redevențelor să rămână o valoare reziduală foarte mare (considerabil mai mare decât sumele plătite)… Dar, în realitate, un pasaj din forma actuală a textului rezolvă, din punctul nostru de vedere, această problemă, textul putând rămâne universal (aplicabil ambelor forme): „Dacă toate creanțele curente au fost plătite și toate celelalte obligații (s.n.) născute după deschiderea procedurii au fost achitate, va opera transferul dreptului de proprietate către debitor (…)”. Plata valorii reziduale este indispensabilă pentru realizarea transferului, astfel că, și în cazul leasingului operațional, dacă utilizatorul optează pentru cumpă­rarea bunului (una dintre cele trei opțiuni pe care le are legal), el trebuie să plătească toate redevențele și sume stabilite prin contract, la care se adaugă invariabil valoarea reziduală. Dacă utilizatorul, în această ipoteză, plătește tot, transferul va opera la fel ca la leasingul financiar…

[58] Nu vom intra în polemici acum cu privire la justificarea excepției de la alin. (12).

[59] Care, așa cum am mai arătat, nu instituie niciun fel de cauze de preferință, ci enunță o simplă ordine de plată a unor sume obținute din realizarea bunurilor…

[60] Doctrina a remarcat că în această ipoteză (după deschiderea procedurii) terminologia consacrată (cristalizată în forma actuală după îndelungi tribulații) ar reclama utilizarea termenului de „denunțare”, și nu „reziliere” – A.I. Axente, Efectele deschiderii procedurii de insolvență asupra contractelor în derulare ale debitorului, Ed. Solomon, București, 2021, p. 309. Așa este, dar, probabil că legiuitorul a dorit să scoată în evidență conjuncția cu art. 105 alin. (3) (unde în mod corect este utilizat termenul de „reziliere”, pentru că, chiar prin ipoteză, ne aflăm în afara procedurii, adică în plin drept comun) și să separe textele doar din perspectiva aflării sau nu în procedură.

[61] „Din modul de definire a contractului de leasing rezultă că acesta întrunește condițiile enumerate de art. 2347 alin. (1) NCC, fiind o aplicație practică a mecanismului rezervei proprietății [art. 1757 alin. (3) NCC]. Prin urmare, contractele de leasing vor urma regimul juridic al operațiunilor asimilate”, în R. Rizoiu, op. cit., p. 216.

[62] Art. 123 alin. (11): „În cazul rezilierii contractelor de leasing financiar de către finanțator, acesta va putea opta pentru una dintre următoarele variante:

a) transferul proprietății asupra bunurilor ce fac obiectul contractului de leasing, către debitor, caz în care finanțatorul dobândește o ipotecă legală asupra acelor bunuri, având rang egal cu cel al operațiunii de leasing, și este înregistrat la masa credală, conform ordinii de prioritate prevăzute la art. 159 alin. (1) pct. 3, cu contravaloarea ratelor și accesoriilor restante facturate și neplătite la data deschiderii procedurii, la care se adaugă restul sumelor datorate, în temeiul contractului de leasing, fără a se putea depăși valoarea de piață a bunurilor, stabilită de un evaluator independent, potrivit prevederilor art. 61;

b) recuperarea bunurilor ce fac obiectul material al contractului de leasing, iar finanțatorul va fi înregistrat la masa credală potrivit prevederilor art. 161 pct. 8, dacă nu există alte bunuri care să confere titularului calitatea de creditor care beneficiază de o cauză de preferință, cu contravaloarea ratelor și accesoriilor restante facturate și neplătite la data deschiderii procedurii, la care se adaugă restul sumelor datorate în temeiul contractului de leasing minus valoarea de piață a bunurilor recuperate, stabilită de un evaluator independent, potrivit prevederilor art. 61”.

[63] S. Golub, Art. 123 din Legea nr. 85/2014…, op. cit., p. 441.

Dreptul de proprietate în meandrele procedurii de insolvență… Este proprietatea un moft?!? (Partea I) was last modified: august 6th, 2023 by Sergiu Golub

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice