Discursul doamnei prof. univ. dr. Verginia Vedinaș cu ocazia Conferinței Naționale de Dreptul Muncii „Ion Traian Ștefănescu”

Aș vrea să vă transmit tuturor salutul meu, tuturor celor prezenți aici, celor care sunteți online, într-o îmbrățișare a gândurilor și a cuvintelor. Iar doamnei Profesor Brândușa Ștefănescu să-i spun, ca de obicei, sărut-mâna, doamna Profesor, și îmi pare rău că nu sunteți cu noi ca s-o fac în mod real.

Cuvintele pe care eu le-am scris în această carte despre Profesorul Ion Traian Ștefănescu le-am intitulat „Un om ales”. Dar puteam spune, în egală măsură, „Părintelui meu spiritual”, „Sfetnicului meu în ale vieții și ale profesiei”, și cred că aș fi putut umple pagini întregi cu astfel de apelative, care n-ar reprezenta, toate la un loc și fiecare în parte, decât o declarație de dragoste și de venerație a ucenicului pentru maestrul său. Pentru că acest lucru mă făcea întotdeauna să trăiesc Profesorul Ion Traian Ștefănescu. Să mă simt mică și mare, în egală măsură. Mică, pentru că mă trata părintește, cu o căldură care dogorea din sufletul său. Mare, pentru că discutam probleme complexe, pentru că mă consulta de câte ori avea nelămuriri în ceea ce privește Dreptul administrativ, în general, și statutul funcționarului public, în particular, și pentru că m-a învățat și pe mine să cred în destinul meu și în valorile autentice.

Doamne, cât de important este să creadă cineva în tine! Să crezi tu, în primul rând, dar să creadă și ceilalți. A crede cineva în tine și tu însuți sunt lucruri fundamentale în viață, sunt pași fără de care nu îi poți face pe ceilalți.

Profesorul Ion Traian Ștefănescu a fost una dintre personalitățile care îmbinau, într-o armonie care își dădea mâna cu perfecțiunea, toate calitățile unui om ales. Un mare dascăl, un pasionat de catedră, de studenți, care se deschidea în fața lor, lăsându-i să se înfrupte din roadele adunate în spiritul, în știința și în conștiința sa.

Un alt mare profesor drag nouă, tuturor, sunt convinsă, îl evoc pe Profesorul Nicolae Popa, care mărturisea, într-un interviu al unei reviste editate tot de Universul Juridic, „că-i pare foarte rău că nu mai sunt profesori pasionați, dăruiți, cum era odinioară”. Doamne, câtă dreptate avea!

Dragii mei, un profesor autentic este, în primul rând, un educator, o ființă care poate să transmită și altceva decât cunoștințe. Poate să-i îndrume pe cei din fața lui, în viață și în profesie. Să transmită și învățăminte, nu doar învățături. Așa era Profesorul Ion Traian Ștefănescu. Nu voi obosi niciodată să mărturisesc faptul că n-aș fi ajuns ceea ce sunt dacă, în viața mea, nu existau Ion Traian Ștefănescu, Profesorul Antonie Iorgovan, Profesorul Emil Molcuț, Profesoara Brândușa Ștefănescu și Sanda Ghimpu, și exemplele ar putea continua, dar nu foarte mult.

În al doilea rând, Profesorul Ion Traian Ștefănescu a fost un om al cetății, în sensul profund și adevărat, ancestral și universal, pe unde a trecut, a sfințit locul. Am avut ocazia să trec prin unele dintre locurile pe unde s-a aflat Profesorul meu și m-am simțit înnobilată pe urmele pe care le-a lăsat, pe care am călcat cu sfială, de teamă să nu le tulbur desăvârșirea. Era suficient să pomenesc numele Profesorului, și fața auditorilor se lumina.

Am să vă povestesc, să vă fac părtași la două momente superbe, care vorbesc mai mult decât orice cuvinte. Eram senator, în anul 2005-2006, și aveam o acțiune în localitățile însângerate ale României, Ip și Trăznea, vă amintiți masacrul de la 9 septembrie 1940, și unul dintre cei care ne-au întâmpinat m-a tras deoparte și mi-a spus: „Doamna Profesor, haideți cu mine, veniți să vă arăt ceva”. Și m-a dus și mi-a arătat o biserică, și mi-a spus că, în regimul trecut, când alții dărâmau biserici, primul nostru secretar ne construia biserici: „Uitați, asta e biserica!”

A doua întâmplare. Eram în clădirea Prefecturii de la Craiova, Craiova mea dragă, să-mi lansez una dintre cărțile mele, peste care trecuse înainte cu privirea și condeiul Profesorul Ștefănescu, pentru că destul de des făceam acest lucru. De fapt, trebuia s-o fac, că-i arătam: „Fetițo, ce mai scrii?” Trebuia să-i prezint Profesorului și să vadă, într-un fel sau altul, să simt că mă binecuvântează în lucrarea mea științifică. Și, în acea acțiune, care vă mărturisesc că a fost foarte frumoasă de lansare, foarte caldă și așa nobilă, m-au primit frumos oltenii mei, la un moment dat, unul dintre vorbitori a menționat faptul că sunt într-un fel și eu așa, în viața mea se resimte faptul că sunt creația Profesorului Ion Traian Ștefănescu. Cunoștea relația specială pe care o am cu această familie extraordinară. Și, dragii mei, vreau să vă spun că, în momentul acela, mai întâi s-a făcut o tăcere, după care toți cei care au vorbit s-au raportat la Profesorul Ștefănescu. Au spus câtă lumină a lăsat omul acesta pe tărâmul Băniei și al Olteniei.

Ce aș putea să vă mai spun?

Aș vrea să închei, că trebuie s-o fac, prin a vă spune că și eu, ca student, l-am avut Profesor pe Ion Traian Ștefănescu, și n-am să uit niciodată că ne spunea la cursuri: „Copii, aveți răbdare, pentru că, până la urmă, valorile, nu gunoaiele, ies la suprafață! Este adevărat, ies mai greu, dar ies”. Și așa ne străduim să le spunem și noi studenților noștri, celor pe care îi formăm, și nădăjduim s-o facem cel puțin cu atâta pasiune, știință și conștiință cu care a făcut-o Profesorul, în memoria căruia mă închin cu tot sufletul meu.

Vă mulțumesc!