Discursul doamnei Andreea Ciucă cu prilejul Zilei Justiției

Mulțumesc mult, dle președinte, în primul rând pentru consecvența și tenacitatea cu care serbați Ziua Justiției în fiecare an… Și ce să vă spun ca să încep: Vă accept provocarea, dle președinte.

Când personificăm Justiția, de mii de ani îi dăm, în ode și-n imagini, trup armonios – cum altfel ar fi putut fi în mitologia greacă? –, îi punem cunune de lauri; îi punem în mâini însemnele echității și ale puterii – balanța și sabia –, pentru ca apoi să îi desăvârșim chipul punându-i o eșarfă pe ochi și susținând că are o privire severă, scânteietoare. Ne-am obișnuit, așadar, să spunem că Themis este oarbă ca garanție a imparțialității în rolul ei de întruchipare a legii, a ordinii și a cutumei. De fapt, așa cum remarca un prestigios profesor de filosofie de la Cluj, zeița nu este nici oarbă, nici chioară, ci ea vede foarte bine, cu ochiul interior, ceea ce retina nu poate percepe. Adică sensul și profunzimea legii, probelor, argumentelor. Acesta este, de altfel, înțelesul pe care Eminescu l-a dat, atunci când spunea „Ochiul închis afară/ Înăuntru se deschide”.

Bun, numai că, noi fiind captați de imaginea sau de ceea ce ne place să reprezinte imaginea zeiței, uităm că în mitologia greacă Zeus, în rolul său de stăpân al dreptății, era ajutat nu numai de Themis, ci și de Dike, al cărei nume o recomanda mult mai puternic pentru această demnitate, pentru că Dike vine de la „tika”, ceea ce în greaca veche însemna „justiție”. Doar că, deși Dike avea același trup armonios, aceeași cunună de lauri, aceleași însemne ale echității și puterii – balanța și sabia –, se încăpățâna să rămână cu ochii deschiși spre dreptatea sau nedreptatea lumii. Era prin aceasta lipsită de profunzime și imparțialitate? Nicidecum; de vreme ce i s-au dat cheile justiției, iar generații după generații i-au păstrat simbolul ca imagine. Faptul că una dintre zeițe percepea realitatea cu ochii închiși, iar cealaltă o făcea cu ochii înspre lume, nu le altera raționamentul și nici nu le făcea să ajungă la concluzii opuse cu privire la aceeași fațetă a dreptății, pentru că nu-și îngăduiau să nu distingă binele de rău, după cum nu-și îngăduiau nici să rămână închistate într-o anume latură a realității sau dreptății, în pofida evidenței. Dacă ar fi procedat astfel, ar fi spulberat rolul pe care oamenii li l-au dat în construcția mitologică.

O asemenea abordare nu excludea ci, dimpotrivă, credem noi, încuraja diversitatea de opinii, cu condiția ca acestea să aibă fundamente solide și reale. Cum se poate, însă, ca, având în față aceleași protocoale de cooperare, secrete la origine, încheiate între parchete la vârful lor și serviciile de informații, să spunem, pe de o parte – și bazându-ne pe prevederi punctuale –, că acestea încalcă legea și deciziile Curții Constituționale, drepturile și libertățile fundamentale astfel cum sunt consacrate de CEDO, că procurorii care le-au semnat și le-au impus pe linie ierarhică au acceptat subordonarea față de serviciile secrete speciale, subminându-și propria independență și permițând o imixtiune ilegală în actul de justiție; iar, pe de altă parte, să spunem că nu-i mare scofală cu aceste protocoale, că de fapt urmărirea penală era normal să se desfășoare în aceste coordonate – și nu vorbim de infracțiunile cu privire la securitatea și siguranța națională, ci de o gamă foarte largă de alte infracțiuni – și că, de fapt, nu-i nimic vătămător în ele? Cu alte cuvinte, să perpetuăm această înfrățire de tip justiție-câmp tactic dincolo de lege și peste ea. Cum se poate ca, citind cu toții aceleași rapoarte MCV și aceleași opinii ale Comisiei de la Veneția, pe unii să ne deranjeze existența unor inadvertențe, erori și chiar neadevăruri în unele dintre premisele și concluziile acestora, cerând – cu bună-credință și în mod argumentat – corectarea lor, pentru că ne interesează acuratețea unor documente ce trebuie avute în vedere prin prisma obligațiilor asumate de România; iar altora să nu le pese de aceste neadevăruri, nici de consecințele lor, și să facă pur și simplu apologia documentelor în ansamblu?

Cum se poate ca, în pofida probelor oferite de lege, în mod concret și efectiv, prin comparație între Serviciul de Combatere a Corupției din Justiție din DNA și Serviciul de Investigare a Infracțiunilor din Justiție, cu referire la transparența înființării, la modalitatea efectivă de înființare, la numirea procurorilor în funcții de execuție și de conducere, la condițiile mult mai severe cerute pentru a candida la secție, la rolul plenului CSM în toată această procedură, îi creează – și știm cu toții, ca principiu esențial de drept – și obligația corelativă de a o desfășura, în limitele și în tiparele legii; ca să nu mai vorbim de faptul că secția trebuie să dea anual un raport de activitate în fața plenului CSM. Deci, în pofida tuturor acestor evidențe, ni se spune, pur și simplu, cu obstinație și fără contraargumente, că secția, și doar ea, constituie o presiune și o amenințare la adresa independenței magistraților.

Cum putem să negăm faptul că, odată cu crearea secției, nu se mai poate ca procurorul de ședință să se transforme peste noapte în anchetator al judecătorului. Cum putem nega acest lucru? Cum putem să uităm urmăririle penale deschise împotriva judecătorilor pentru legalitatea hotărârilor pronunțate de aceștia? Sau cum putem să ne ștergem din memorie, deodată, cele relatate în interiorul și în afara sistemului, ani la rândul, cu privire, bunăoară, la încălcarea prezumției de nevinovăție, începând cu modalitatea de formulare a comunicatelor de către parchet, continuând cu scurgerea de informații din dosare în etapa nepublică a urmăririi penale și culminând cu justiția televizată, de care Asociația Magistraților din România s-a plâns în mod expres în memorandumul privind starea justiției, votat în septembrie 2016 de peste 80% din instanțe?

Neavând abilități de clarvăzători, nu putem prezice viitorul. Așa încât, nu putem spune dacă această secție va rămâne, sau nu, în tiparele legii. După cum odinioară n-am putut spune nici despre serviciul din cadrul DNA. Știm, însă, ce a fost în trecut, cunoaștem prezentul, iar nici unul, nici altul nu confirmă superioritatea serviciului asupra secției.

În fine, cu toate acestea, nu ne punem mare nădejde că argumentele noastre, punctuale, ușor de verificat, vor face diferența în ochii din lăuntrul sau din afara unora, pentru că, așa cum spunea Dumnezeu însuși, Iisus, „Și-au închis ochii ca nu cumva să vadă și urechile ca să nu audă și cu inima să nu înțeleagă”. Vă mulțumesc.